TÎLC SHOW

Organizează concerte, spectacole şi festivaluri de cîteva decenii. Cam tot ce înseamnă rock, pop, folk şi jazz i-a trecut prin mînă. „Are poveşti“ şi ştie să le spună ca nimeni altul. Aurel Mitran a conceput şi a realizat selecţia muzicală pentru Festivalul Dilema veche 2015. Cu muzici vechi şi noi.

Debarasîndu-mă recent de cîteva zeci de kilograme de hîrtie tipărită, am descoperit, într-un colţ, o revistă mai puţin obişnuită. Este vorba despre Dino, „o publicaţie a copiilor“, cum mă avertizează coperta, plină de „jocuri“, „concursuri“ şi, desigur, „benzi desenate“.

Detroit e un oraş-fantomă, cu mii de locuinţe părăsite şi hectare întregi de hale industriale lăsate în paragină. Falimentul oraşului a produs pagube ireparabile şi a distrus societatea în ansamblul ei. Ce mai poate salva această comunitate? Un posibil răspuns ar fi: industriile culturale şi creative.

„Orice actor îşi doreşte să lase un mesaj al felului său de a fi. Uneori ai şansa ca acest mesaj să fie inclus în spectacolele în care ai fost distribuit.“

Cînd citeşti scrierile şi poveştile lui Richard P. Feynman ai impresia că în faţă ţi se deschid o mulţime de uşi către noi feluri de înţelegere a lumii.

Mai în vîrstă decît ceilalţi, extrem de gras, cu mustăţi şi favoriţi gigantici, de secol XIX ai fi spus, cu degetele pline de bijuterii şi capul acoperit de o pălărie mare, de tip texan, bărbatul îşi conducea trupa, în mod evident, cu mînă de fier. „Aicilea se dă xerox, cucoană?“

Comunitatea internaţională se mobilizează, în sfîrşit, după incidentele deosebit de grave din ultimele zile de la punctul de frontieră subteran dintre Franţa şi Marea Britanie. De cîteva săptămîni, mii de imigranţi ilegali – cei mai mulţi, din ţări africane – încearcă să treacă prin tunel spre Marea Britanie.

Sînt un împătimit trăgător cu urechea. În spaţii publice aglomerate, în gări, în restaurante, la coadă, mor de curiozitate să mai prind cîteva ceva din ce vorbesc persoanele necunoscute din jurul meu. Mediul optim pentru a-ţi satisface o atare apucătură e, fără îndoială, trenul.

În 2012 se intensifica „anti-anticorupţia“. Mult mai mulţi decît cei care au citit cartea au receptat mesajul: că există un colţ din societatea românească ce investeşte încredere în instituţiile anticorupţie.

Vară fiind, voi continua să povestesc despre hoteluri. Săptămîna trecută scriam despre cum sînt văzute ele de un insider, un recepţioner, devenit celebru prin relatările sale literaturizate. Hotelurile pot fi nişte afaceri pe cît de organizate, pe atît de flexibile în privinţa serviciilor disponibile.

Recitesc un roman interesant, Rugaţi-vă pentru Fratele Alexandru al lui Constantin Noica. Este vorba despre jurnalul captivităţii filozofului în temniţele comuniste, din anii ’50-’60, ca rezultat al scandalului „cărţilor împrumutate“, care a afectat un număr mare de intelectuali bucureşteni la vremea respectivă.

Zero virgulă ceva la sută din puţin înseamnă mai nimic. România este una dintre puţinele ţări din UE cu un buget pentru cultură mai mic de 1%. Din acest zero virgulă ceva la sută tocmai s-a mai tăiat ceva. La ultima rectificare bugetară, fondurile alocate Ministerului Culturii s-au diminuat cu două milioane de lei.

Chestiunea construirii unei noi moschei în Bucureşti – a cincea, dacă nu mă înşel – a fost artificial gonflată de contextul stambuliot al politicii, precum şi de manipularea informaţiilor. Nici una dintre moscheile precedente nu a fost mediatizată înainte sau după edificare.

E sezonul vacanţelor. Cu hotelurile din România ne-am obişnuit sau poate deja ne-am dezobişnuit. Cei care au călătorit mult ştiu că nu doar în hotelurile din ţară poţi avea surprize. Jacob Tomsky e pseudonimul unui tip care a lucrat mult în industria hotelieră din Statele Unite şi cică încă mai lucrează.

De cînd sînt universitar – adică de aproape un sfert de secol –, am trăit o stare de fobie în preajma şi pe parcursul lunii iunie, deşi, paradoxal, aceasta e chiar luna în care m-am născut în urmă cu 47 de ani. Sînt trist şi degrabă angajabil în tulburătoare panici în intervalul blîndului Cireşar.

Nu sînt multe ţări care se pot lăuda cu o infrastructură culturală mai extinsă şi mai complexă decît a Franţei. Şi nu sînt multe state capabile şi dispuse să investească în patrimoniu cultural şi în creaţie. Efectele acestui angajament sînt vizibile: acolo, industriile creative produc mai mult decît industria auto.

Din anii ’60 încoace, şi cultura înaltă a intrat, de fapt, în aceeaşi maşinărie industrială: festivalurile de muzică clasică, marile expoziţii de artă modernă, concertele, cărţile ş.a.m.d. sînt promovate prin mecanisme tot mai sofisticate în mass-media.

Wimbledon-ul s-a încheiat. E un moment în care putem să ne întrebăm cum mai arată tenisul mondial şi ce ne poate spune el. Aş risca nişte observaţii, nu ca profesionist, dar ca unul care m-am învîrtit cîteva zeci bune de ani în preajma acestui sport.

Articolul profesorului Liviu Papadima din Dilema veche nr. 594 surprinde, interesant, o problemă majoră a lumii de azi – raportarea mentalitară (de grup) la noţiunea cuvîntului dat. Analiza autorului mi se pare demnă de luat în considerare în spaţiul etic mai curînd lejer al universului nostru mioritic.

Sondaj de opinie în Germania cu privire la deznodămîntul summit-ului de la Bruxelles. O majoritate consistentă (62%) s-a pronunţat pentru rămînerea Greciei în zona euro. Doar o treime dintre germani susţin soluţia Grexit. 52% din ei consideră e bine ca Greciei să-i fie acordat un al treilea pachet de ajutor financiar.

„Şarlatanii contra Europei“, citesc pe coperta revistei franceze Le Point, care, în dreptul unei poze cu Alexis Tsipras, deplînge ceea ce numeşte „internaţionala imposturii“, alcătuită din liderii formaţiunilor extremiste de stînga şi de dreapta europene. Lista de pe frontispiciul revistei franceze pare edificatoare.

În anii ’90, după apariţia televiziunilor comerciale, în presa culturală au început să apară tot mai multe articole pe tema „subcultura de la televiziune“. Îngrijorările, temerile, criticile continuă şi azi.

Londonezii au comemorat zece ani de la atentatele din 7 iulie 2005 care par să le fi schimbat viaţa. Despre englezi se spune că sînt calmi. Sînt nenumărate poveşti despre stilul în care au înfruntat cel de-al Doilea Război Mondial, despre curajul şi rezistenţa cu care au făcut faţă bombardamentelor germane.

Lui Bogdan nu-i plăcu din start numele candidatului pentru postul de „femeie de serviciu“: Nunuţă Mamel. Oricum detesta aceste competiţii la care poziţia sa de şef al administraţiei pe facultate îl obliga să participe periodic ca „preşedinte de comisie“.

Deznodămîntul e necunoscut. Dar finalul pe care şi-l doreşte toată lumea este salvarea Greciei de la dezastru şi păstrarea spiritului european care presupune, printre altele, ideea de solidaritate. Liderii europeni se află în faţa unei misiuni imposibile.

Una dintre primele ţări capitaliste pe care le-am vizitat prin anii ’90 a fost Grecia. Mi-a plăcut grozav atunci, tot aşa cum mi-a plăcut şi ulterior. Era cu mult peste România (nu vă faceţi iluzii, chiar şi astăzi e aşa). Rareori mi s-a întîmplat să am probleme în Grecia şi foarte puţine reproşuri aş avea.

Îi aminteam, într-un articol anterior, pe transcendentaliştii americani şi, cu precădere, pe Henry David Thoreau, exoticul „nesupus civic“ al Lumii Noi. Asemenea lui, Walt Whitman, poetul eului impersonal, este, fără îndoială, la rîndul său, un caz special.

Anul trecut, cam pe vremea asta, mă îndreptam de undeva din centrul Parisului spre aeroportul Charles de Gaulle. Aglomeraţie mare pe şoseaua periferică, avansăm cu dificultate. „O să dureze cel puţin trei sferturi de oră“, mă anunţă taximetristul – un tip trecut bine de cincizeci de ani.

Televiziunea m-a făcut expert. De voie, de nevoie, am căpătat o anume expertiză. N-a fost greu, pentru că am făcut totul din pasiune. Am pornit de la întrebrea „de ce n-avem şi noi autostrăzi“ şi am plecat pe fir. Sînt uşor maniacal, cînd îmi pun în minte ceva.

Custodele lacului Snagov, Constantin Turmac, spune că pe lacul cu pricina legislaţia privind navigaţia se încalcă întruna. Nu se respectă limitele de viteză, unele bărci (de sute de cai putere) ating frecvent viteze de 100 de km pe oră, iar schiul şi alte sporturi nautice se practică şi în zone ale lacului unde sînt interzise.

Asupra indienilor din Lumea Nouă s-a dezvoltat în timp o receptare profund mitologizată şi, prin urmare, ficţională. Motivele sînt multiple. De exemplu, oralitatea şi genocidul (combinate) explică în mod absolut de ce astăzi vedem într-un amerindian mai curînd un erou hollywoodian decît o persoană obişnuită, aparţinînd unei comunităţi ca toate celelalte.

Se transformă Europa într-un paradis al consumatorilor de droguri? În tot mai multe state se pune problema liberalizării consumului de droguri uşoare. Tonul l-a dat Germania care este pe cale să adopte măsurile necesare pentru a permite decontarea canabisului prin asigurările de sănătate.

"La începutul anilor ’90, exista şi o altă miză, care între timp a dispărut. Atunci, partidele se făceau şi pentru că Primăria le dădea un sediu, unde se făceau mici afaceri. Alte partide şi-au făcut în sedii agenţii de turism sau mici magazine. Asta era cultura politică şi aşa a reacţionat societatea."

În Croaţia se simte un fel de umbră a lucrurilor sumbre petrecute acolo recent, nu doar a comunismului, ci şi a războiului atroce pe care l-au avut cu fraţii lor „de-o făptură şi de-o seamă“. În Ungaria ar putea fi teama de proverbialul şovinism, pe care însă nu l-am simţit vreodată pe pielea mea.

Cel mai înverşunat dintre transcendentaliştii lui Ralph Waldo Emerson, Henry David Thoreau, face o constatare deconcertantă. După Revoluţie (Războiul de Independenţă împotriva Marii Britanii, n.m.) – spune el –, America l-a înlocuit pe Regele George cu Regele Prejudecată.

La Bruxelles, la Berlin, la Atena se discută aprig despre o posibilă ieşire a Greciei din zona euro. Fără bani europeni, statul se află în incapacitate de plată. Iar Europa nu mai e dispusă să împrumute bani. E un impas anticipat, prefigurat chiar deja de multă vreme.

Lunile de vară readuc în actualitatea discursului public tema distracţiei: un cuvînt-cheie care a înlocuit aproape în totalitate asocierea concediilor cu odihna. Chiar sintagma concediu de odihnă, păstrată de terminologia oficială, le pare multora o ridicolă rămăşiţă a epocii totalitare.

Am un prieten orelist pe care l-am rugat să-mi dea o adeverinţă că nu aud bine. Să pună ce diagnostic o vrea el, numai să o scoată în jumătate de filă A4. S-a uitat la mine nedumerit. Ne ştim de multă vreme şi cred că l-a contrariat că veneam netam-nesam să-i cer o chestie frauduloasă.

A tradus zeci de cărţi, a scris romane, eseuri şi articole de gazetă. Pe lîngă toate acestea, Radu Paraschivescu a publicat patru antologii în care a cules „perle“. Cea mai recentă se numeşte Noi vorbim, nu gîndim (Editura Humanitas, 2015). L-am invitat la un dialog despre starea limbii române.

Stand-up comedy e genul de spectacol care nu mă atrăgea în vreun fel, deşi mi-aduc aminte că la Seinfeld mă uitam. Un amic mi-a spus că, măcar o dată în viaţă, ar fi de văzut şi aşa ceva pe viu. Am fost de acord şi am rezervat bilete la un club unde se întîmpla acest lucru.

Mi-am reamintit recent istoria Alamo-ului texan (pe care, de altfel, l-am şi vizitat în vara lui 1993) şi, în mod subit, am înţeles de ce Whitman îi dă atîta importanţă în capodopera lui, Song of Myself. I-a intuit, ca să spun aşa, americanitatea, dimensiunea subtilă de specificitate locală – unică şi, desigur, irepetabilă.

La recentele alegeri parlamentare din Turcia, partidul conservator al lui Recep Erdogan a pierdut vizibil teren. AKP (Partidul Justiţie şi Dezvoltare) a cîştigat, după cum se aşteptau cei mai mulţi analişti, alegerile, dar nu a reuşit să obţină decît un scor relativ modest, adică doar 41% din voturi.

Ce se mai vede şi se ce se mai aude la început de vară prin parcul de cartier, din goana bicicletei? Imposibil de trecut cu vederea e inscripţia albastră de pe căsuţa tehnică de beton de pe marginea lacului: Muie FRF. După ultimele întîmplări, ar putea fi şi FIFA.

În Jurnal filosofic, la un moment dat, maestrul păltinişan spune că moartea marelui savant, a şefului de şcoală, a creatorului de sistem, a liderului de opinie sau, cu un termen consacrat, a „monstrului sacru“, este o necesitate, fără aceasta istoria neputînd progresa.

Ministerul Culturii va subvenţiona presa culturală printr-un program anual în valoare de aproximativ un milion de euro. Principiul e simplu: revistele editate de uniunile de creaţie beneficiază de 75% din fonduri, restul banilor fiind alocaţi altor publicaţii care solicită finanţare.

E prea mare vestea participării a doi compatrioţi, unul de adopţie, ce-i drept, în Turul Italiei. Eduard Grosu, la vremea cînd zic asta, are deja un loc 5 într-o etapă, ceea ce e ca şi cum am face o uriaşă primăvară cu două flori crescute într-un pămînt sterp.

Oralitatea familiară recurge totuşi la pleonasm, din motive simple şi acceptabile pînă la un punct: nevoia de insistenţă şi dorinţa de dezambiguizare. Pleonasmele pe care şcoala a apucat să le indice drept greşeli (a coborî în jos, a avansa înainte, babă bătrînă etc.) nasc de obicei reacţii energice, uneori chiar exagerate.

Că tot am avut săptămîna trecută un Dosar întreg în Dilema veche despre barbari, am şi eu o poveste de adăugat pe tema asta. O păţanie pe care am avut-o cu nişte muncitori dintr-o echipă de prospecţiuni geofizice, al căror şef mă nimerisem să fiu imediat după Revoluţie.

Gazda avea (atunci aveam să aflu), de vreo patruzeci şi ceva de ani, o soţie cubaneză – evadată în State, împreună cu toată familia sa (părinţi, fraţi, unchi ş.a.m.d.), încă de la instaurarea regimului castrist. Refugierea lor in corpore fusese o chestiune de supravieţuire.

Se numeşte „spectacol sportiv“ şi se presupune că e o îndeletnicire umană superioară, o treaptă a evoluţiei fiinţei, un spaţiu al eticii, al moralei şi al spiritului de competiţie. Şi se mai presupune ceva: e o preocupare nobilă care însufleţeşte şi umple de speranţă vieţile celor foarte săraci.