EDITORIALE ȘI OPINII

Dacă răfuiala cu România comunistă atinge în prezent proporţiile unui sport naţional, România fascistă rămîne un termen interzis, inexistent, invizibil, deşi „Raportul Wiesel“ spune că ţara noastră a fost responsabilă de uciderea a peste 300.000 evrei şi romi în timpul războiului, fapt care ne plasează pe locul 2 după Germania nazistă între naţiunile ce au practicat exterminarea în masă a civililor ca politică de stat.

Ecourile Consiliului Naţional de Coordonare al PDL – aşa cum au fost relatate de presă – nu pot decît să dezamăgească. Nu părea şedinţa unui partid, ci înfruntarea a două partide. Ruptura „clasică“ dintre vechii activişti şi mai tinerii reformatori a fost lăsată să se exprime pe toate tonurile, într-o atmosferă generală de şicană retorică.

Dacă Gabriel Liiceanu a ales să scrie Jurnalul de la Păltiniş, şi nu să pună în cutiile poştale manifeste împotriva lui Ceauşescu este opţiunea sa personală, salvarea sa prin scris. Dar miile de cititori ai Jurnalului de la Păltiniş au rezistat, în felul lor, citindu-l, în faţa presiunii ideologice a unui sistem care în anii ’80 devenise, din nou, agresiv, după o scurtă perioadă de „slăbire a şurubului“.

„Iartă-mă că put a dizolvant, am avut un pro bono pentru un prieten.“ M-a derutat complet. Îl ştiam avocat, nu zugrav. Amicul este un tip sofisticat, de bună-creştere, plin de bani, pentru că s-a specializat în numitul „drept comercial“. Adică se angajează, pe onorarii de sute de euro pe oră, să asiste marile corporaţii întru întocmirea de contracte sau achiziţii.

De ce m-am gîndit la Batşeba şi la Margaret Thatcher cînd am fost rugat să exprim ce cred despre prezenţa doamnelor în politică? Am mai spus-o – pentru că am această obişnuinţă metodologică (o fi bună, o fi rea?) de a recurge la cazuistică de cîte ori încerc să trag concluzii despre fenomene ample, complexe, imposibil de cuprins la prima vedere.

Despre Bucureşti au apărut în ultima vreme o mulţime de cărţi, şi numărul lor creşte neîncetat. N-ar trebui să treacă neobservată printre ele aceea recent apărută la Editura Curtea Veche, care uneşte calităţile estetice ale unui album cu informaţia riguroasă a unui studiu istoric.

Stimaţi domni şi doamne din Serviciile multilateral dezvoltate;de cîte ori aud, ca aseară, la Craiova, în timpul meciului Universitatea-Steaua, strigătura ancestrală: „Hoţii, hoţii!“, adresată fie arbitrului, fie lumii întregi, îmi apare în faţa ochilor cel care e căutat insistent şi patetic, de un miliardar din Milano căruia i s-a furat din hangar, un balon.

Diurn, sau măcar pe parcursul celor opt ore de lucru, eram cetăţeni ai Republicii Socialiste România. Nocturn însă, evadînd imaginar, eram în inima îmbulzelii de la Woodstock, în studiouri de înregistrări, alături de Jimmy Page şi Robert Plant, sau pe străzile în pantă de la San Francisco, încercînd să ţinem pasul cu Steve McQueen, angajat într-o legendară urmărire.

E nevoie de pîrtii, de săli pentru hochei şi patinaj şi de o pistă nouă de bob, cea de la Sinaia fiind în bună parte distrusă. Nici n-a început repartizarea banilor de la Guvern că primarii şi abonaţii la construcţii din bani publici i-au şi împărţit. În numele olimpismului a început o vîltoare a Mac Contractelor care i-a tulburat pe responsabilii sportivi.

La vreun an şi ceva după Revoluţie m-am nimerit într-un grup de vreo şapte oameni adunaţi întîmplător de nişte convingeri politice asemănătoare. Un constănţean ne invitase la o plimbare cu un mic iaht pe Siutghiol. Ajunşi la chei, am descoperit că era mai degrabă o iolă îngustă cu un catarg şi doar o singură pînză triunghiulară. N-am fi încăput toţi, dar cîţiva s-au arătat imediat dispuşi să rămînă pe mal.

Universitatea colegială, inventată de bătrîna Europă, a murit, iar legea românească a învăţămîntului este bine văzută de noua Europă pentru că se înscrie hotărît în acest trend managerial şi corporatist. Micile şopîrliţe dîmboviţene prin care politrucii educaţiei noastre îşi plătesc poliţe sau îşi fac servicii reciproce nu interesează pe nimeni. Bologna must go on!

Hotărît lucru, dictatorii nu prea ştiu să iasă din scenă. E drept că asta face parte din dificultăţile jobului. La politicienii democraţi, cu mandat limitat în timp, ieşirea e uşoară: poftim, domnule viitor preşedinte, cheile, cartela şi parola, hai pa, mă duc în vacanţă! La dictatori e mult mai complicat. E o meserie periculoasă, iar rata de puneri la zid, otrăviri, tăiat capete, linşat etc. e nesănătos de mare.

Dacă e să luăm în serios vorbele mai multor politicieni şi jurnalişti, s-ar zice că, după căderea comunismului, o nouă stafie bîntuie lumea românească: dictatura lui Traian Băsescu. Simt nevoia să reacţionez nu din amor pentru Cotroceni şi nu pentru a analiza, argumentat, această ipoteză.

Lampedusa este  o insulă italiană, aflată mai aproape de ţărmul Africii decît de Sicilia. De mulţi ani, acolo vin imigranţi din ţările Maghrebului, cu bărcile, pentru a-şi căuta un rost în Europa. De cînd au început tulburările din Tunisia, Egipt şi (mai ales) Libia, numărul lor a crescut.

„Nu v-a forţat nimeni să veniţi aici. Aţi venit de bunăvoie. Dacă nu vă place ţara asta, dacă nu vă place cum trăim aici, puteţi pleca de unde aţi venit. Nu vă ţinem cu forţa. Acceptaţi ţara care v-a acceptat pe voi sau plecaţi.“

În februarie 1950, Margaret Thatcher nu împlinise 25 de ani şi a candidat pentru un loc în Camera Comunelor din partea conservatorilor britanici. A atacat un fief laburist. A atras atenţia presei, mai ales pentru că era prima femeie care candida în acea circumscripţie şi, totodată, era cel mai tînăr candidat în acel scrutin.

Nemaiputîndu-şi stăpîni indignarea, tînăra care mi-a dat voie să răspîndesc aceste informaţii a reacţionat. Cum? Aş vrea să spun: normal. Dar nu, normal înseamnă ca toată lumea, însă gestul ei şi al prietenilor ei iese din comun, devine exemplar.

Cînd vrei să treci Munţii, dinspre Sibiu spre Rîmnicu Vîlcii, imediat ce laşi în urmă Tălmaciu, drumul parcă ţi se închide pe neaşteptate. E numai o iluzie căci, după încă o cotitură, începe Defileul Turnului Roşu, înghesuit între culmile Făgăraşului, de o parte, şi ale Lotrului, de cealaltă.

La sărbătorirea majoratului Dilemei vechi, la Teatrul „Nottara“, scrisului dvs. i s-a făcut o emoţionantă declaraţie de dragoste din partea unei doamne. Am fost la cîţiva metri de dînsa şi am văzut cît de emoţionată era.

Dincolo de marile spectacole dedicate Stejarului din Scorniceşti, de odele închinate Campionului Păcii şi Savantei de renume mondial, de presa alunecată patologic în cultul personalităţii şi, în sfîrşit, dincolo de delirul generalizat al întregului mecanism de propagandă, Partidul Comunist Român ne-a creat un context simbolic foarte bine pus la punct.

E timpul ca suporterii să nu mai fie discriminaţi, să-i privim ca pe semenii noştri. A-i separa de grupurile de spectatori moderni, adaptaţi zilelor noastre pe cei încremeniţi în alegeri animalice, vieţuitoare torturate de nevoi contra naturii tolerante a planetei înseamnă a-i abandona propriilor porniri, a-i condamna să-şi perpetueze boala.

Coboram pe schiuri un drum şerpuit de deasupra Oëtz-ului, în inima Tirolului. Era ultima tură şi ne pregăteam să încheiem cu o bere la Ochsengarten, staţia de jos a telegondolelor roşii. Acolo, printre brazii din vale, la marginea şoselei care duce la Kühtai, ştiam o căbănuţă din bîrne, un local foarte simplu şi vesel, din acelea unde se petrece în clăpari. Intrarea se făcea printre nămeţi.

Cînd eram prin liceu, m-a impresionat foarte mult Sfidarea mondială a lui Jean-Jacques Servan-Schreiber, proaspăt apărută la Editura Politică. M-a impresionat mai ales pentru unul dintre lucrurile discutate acolo şi pe care l-am ţinut minte pînă în ziua de astăzi: Japonia investea la acel moment un procent astronomic din PIB-ul său pentru elaborarea strategiei sale de educaţie naţională pe cîteva decenii; iar pentru asta îşi propunea să se pregătească alţi cîţiva ani buni.

În ziua de 10 decembrie 2010, ora 16, Ministerul Culturii avertizase public Primăria printr-un comunicat de presă că nu a avizat demolarea imobilului şi o somase să nu demoleze. Mai mult, la 10 minute după începerea demolării, Poliţia naţională a oprit lucrările, pentru tulburarea liniştii publice, şi a chemat firma demolatoare a doua zi dimineaţa la secţia de poliţie pentru verificarea autorizaţiei.

Cu mulţi ani în urmă, „un grup de cercetători“ interesaţi de psihologia văzului au făcut următorul experiment: au proiectat dinaintea unei comunităţi tribale, lipsită de orice contact cu civilizaţia modernă, un film poliţist. La sfîrşitul proiecţiei, privitorii au fost întrebaţi ce-au văzut.

Italia duduie de scandalurile în care este implicat Silvio Berlusconi. Şi acestea nu mai contenesc. Cel mai recent se desfăşoară în jurul unei tinere din Maroc care ar fi prestat servicii sexuale pentru premier pe cînd era încă minoră. Şi care, arestată fiind de poliţia din Milano pentru furt, ar fi fost salvată de un telefon de la Preşedinţia Consiliului de Miniştri prin care i se cerea eliberarea pentru că ar fi „nepoata lui Mubarak“.

Multiculturalismul e precum croitorul. Croitorul se naşte, trăieşte ce trăieşte şi, apoi, moare. Aşa şi cu multiculturalismul. În plus, multiculturalismul are rude apropiate: biodiversitatea, excepţia culturală şi lupta împotriva încălzirii globale. Mă tem că întreaga familie se simte cam nasol în ultima vreme.

Recent, o valoroasă colegă, pe a cărei expertiză mă bazez în mai toate judecăţile mele economice, m-a rugat să contribui cu un text la un proiect editorial pe care îl coordonează pe tema prezenţei femeilor în politică. Din motive integral imputabile mie, am ratat termenul de trimitere a contribuţiei mele.

De cîte ori am auzit repetată, despre Bucureşti, această caracterizare: „oraşul contrastelor“! Aşa am rămas, iar situaţia care-i impresionează pe toţi vizitatorii străini era aceeaşi încă din vremea Unirii.

Vin de la telexurile lumii care bat insisificat pe biroul meu. În urmă cu un minut am anunţat această ştire care m-a făcut să-mi iau căciula, paltonul şi să alerg pînă aici, pe marile bulevarde. În primele ore ale eliberării, populaţia din Kuweit-City a ieşit pe străzi purtînd steaguri americane pe care era portretul cui?

2010 a fost primul an în care Bucureştiul n-a dat României nici o campioană, la nici un sport de echipă. Voleiul, rugby-ul, handbalul, poloul şi baschetul, de fapt toate „ulu-rile“ care ne aspiră pasiunile, fie că e vorba de echipele de fete sau de cele de băieţi, toate aşadar s-au încoronat în Provincie.

În ordinea simbolică a comunismului românesc aveam cîteva certitudini de neocolit, cîteva repere mari, în jurul cărora gravita, cu mai mult sau mai puţin entuziasm, întregul popor.

Aşa cum scriam şi acum o săptămînă, am descoperit că schiatul în Austria a devenit pentru români un adevărat fenomen de masă. E vorba de peste 150 de mii de conaţionali care practică sportul ăsta în fiecare iarnă. Nu-i mai pun la socoteală pe cei care merg în nordul Italiei, sudul Germaniei, Slovenia, Slovacia, Elveţia sau Franţa.

Povestea are însă origini mult mai vechi, fiind un soi de fosilă vie de arheologie socială, spectaculoasă tocmai prin dăinuirea ei încăpăţînată. Repulsia „ţăranului“ faţă de „negustor“ pare să se înscrie astfel în practicile mult mai vechi de marginalizare strategică a „meşteşugarilor“ de către societatea noastră ţărănească – şi nu doar a noastră.

Amicul meu Tai îmi zice cu subînţeles: „Ha, şi cînd şi la România aşa Revoluţie?“. Evident, vorbeşte despre Egipt şi mă întreabă cînd vom face şi noi altă revoluţie. Am un moment de inspiraţie şi îi întorc replica: lasă România, cînd face Vietnamul o revoluţie?

Ca şi moartea, imbecilitatea e democratică: nu distinge între săraci şi bogaţi, între prostime şi aristocraţie, între est-europeni, vest-europeni şi americani. Cu alte cuvinte, întîlneşti imbecili peste tot şi la toate nivelurile. Imbecilitatea are imaginaţie: ea valorifică în chip diferenţiat resursele de întunecime ale fiecărui individ şi ale fiecărei naţii, aşa încît rezultatul să fie sau să pară multicolor.

Citesc, de la o vreme, tot felul de comentarii şi opinii despre audienţele TV şi mi se pare că întoarcerea lumii cu susul în jos a mai făcut un pas decisiv. Să o luăm uşurel. Instrument absolut necesar într-o epocă în care mass-media este o afacere, măsurătorile de audienţă sînt destinate în primul rînd celor care cumpără spaţii publicitare în media şi oamenilor din sistem.

„Egipt, Egipt!“, îi zic şi fac semnul victoriei. El îmi întoarce zîmbetul, mimează (sau nu) entuziasmul şi zice „da, da, Egipt, libertate“. Nu eram în vreo piaţă din Cairo, eram la Cora, în sesiunea săptămînală de hipermarket, bînd o bere de origine daneză în franciza unui fast- food american. Destinatara salutului meu (poate prea) entuziast era o familie arabă.

Premierul israelian Benjamin Netanyahu crede că cele mai serioase ameninţări la adresa păcii sînt întîlnirea unui regim islamist existent cu armele nucleare (cazul Iranului) sau întîlnirea armelor nucleare existente cu un regim islamist (cazul Pakistanului).

Se împlinesc 50 de ani de la moartea unuia dintre oamenii cei mai înzestraţi ai culturii române, ca arhitect, teoretician şi istoric al arhitecturii, pictor, filozof, pedagog, într-un cuvînt un umanist modern, un fel de Leon Battista Alberti strămutat în vremile noastre.

Unul dintre puţinele monumente istorice de anvergură care pot fi vizitate în acest moment în municipiul Iaşi este Muzeul Unirii, situat pe una dintre cele mai vechi străzi ale urbei, actualmente numită Lăpuşneanu, în trecut – Uliţa Mare. Intrată într-un proces de reabilitare care părea că nu se mai termină, clădirea a fost în final inaugurată în urmă cu cîţiva ani.

Viaţa mea e strîns legată de existenţa blocurilor de gheaţă, sînt prizonierul unei anumite imagini cu privire la aceste enormităţi făurite şi puse în circulaţie de natura, zice-se, impasibilă;  eu văd în aisberguri, monstruoase şi fascinante vise ale firii, uriaşe modelări ale nebuniei ei, o transfigurare fantastică a norilor, a cutremurelor şi a pustiurilor ei într-o îngheţare albă, mată şi vrăjită.

În Egipt, oficial sînt între 9 şi 10 milioane de creştini, cei mai mulţi de rit copt, dar ei susţin că numărul atinge 15 milioane, iar alte surse, tot creştine, spun că sînt chiar 20-22 de milioane. Guvernul ascunde numărul real de creştini – susţine o activistă şi jurnalistă creştină care a acceptat să vorbească doar sub acoperirea anonimatului.

Nu mai visăm la nimic. Visele sînt pentru cei care se uită la cer, nu pentru cei care stau cu capul în pămînt să nu dea în gropi. Cît despre ciclism, la noi a devenit un sport extrem, iar practicanţii lui fac figură de sectanţi sinucigaşi. Pentru ei circuitele de Formula 1 sînt reale, rulează permanent pe ele, rătăciţi printre bolizi.