Proprietatea termenilor

Dacă e să luăm în serios vorbele mai multor politicieni şi jurnalişti, s-ar zice că, după căderea comunismului, o nouă stafie bîntuie lumea românească: dictatura lui Traian Băsescu. Simt nevoia să reacţionez nu din amor pentru Cotroceni şi nu pentru a analiza, argumentat, această ipoteză. Cînd ai de-a face cu o prostie, e ridicol să mobilizezi muniţie de război. Ceea ce mă preocupă – ca să nu zic că mă deprimă – este iresponsabila manevrare a cuvintelor, delirul semantic şi istoric, lipsa de respect pentru proprietatea termenilor. 

Cînd poţi să spui orice, de-a valma, fără altă acoperire în afara umorilor proprii, ajungi în situaţia să nu mai poţi spune nimic. Nimic care să poată fi luat în serios. Ca în snoava despre ţăranul care alarmează lumea strigînd, în glumă, că vine lupul, iar cînd vine de-adevăratelea, nu-l mai crede nimeni. Poţi avea o sumedenie de motivaţii, obiective sau subiective, pentru a intra în conflict politic, ideologic, economic sau psihologic cu Traian Băsescu. Realitatea oferă, ca să zicem aşa, material suficient pentru orice atac. Aşa stînd lucrurile, e de neînţeles de ce trebuie să faci recurs la o irealitate. Rezultatele vor fi, inevitabil, dezastruoase. Îmi pot imagina, rapid, patru asemenea rezultate: 

1) Te faci vinovat de abuz lingvistic. A numi „dictatură“ situaţia din România de azi e a ignora sensul propriu al cuvîntului „dictatură“, sau a adăuga „democraţiei originale“ trufandaua unei „dictaturi originale“. O dictatură în care „dictatorul“ nu dispune de unanimitate nici în propriul partid, în care şi el, şi cei din jurul lui sînt înjuraţi public, seară de seară, în lungi emisiuni de televiziune şi în ample articole de ziar, în care poliţia naţională îi strigă, romantic, sub balcon „javră ordinară“, în care populaţia îl huiduie, de Ziua Naţională, pe acordurile imnului de stat, o asemenea „dictatură“ e, categoric, unică în lume. Dacă ce trăim azi, în ţară, se poate numi dictatură, atunci a face cu ochiul unei domnişoare se numeşte viol, a călca un pieton pe bombeu se numeşte crimă, iar a evacua de pe forum-ul unei gazete obscenităţile şi agramatismele se numeşte cenzură. Mi-e greu să-mi închipui o dictatură în care sindicaliştii, după ce înjură, în mitinguri vînjoase, Guvernul şi Preşedinţia, se duc frumuşel acasă şi dorm liniştiţi.

2) Te faci vinovat de o grosolană rea-credinţă. Trebuie să fii ori otrăvit de furie, ori insuficient intelectualmente, ca să faci analogii de tipul Băsescu-Mubarak, Băsescu-Lukaşenko, Băsescu-Ceauşescu (cu specificarea că Ceauşescu era mai bun…), sau, delir suprem – la limita kitsch-ului – Băsescu-Hitler. Cînd asemenea comparaţii ies din gura cîte unui puber întîrziat, ajuns, prin accident, în avanscena politică, înţeleg. E o probă de ignoranţă cu privire la Mubarak, Lukaşenko şi Hitler, de inexperienţă cu privire la Ceauşescu şi de obrăznicie juvenilă. Dar cînd asociaţii de acest gen vin de la oameni în toată firea, te cruceşti. Te întrebi, inevitabil, dacă sînt simple forme de prostie, sau îndîrjiri paranoice, salturi sinucigaşe în afara realităţii. 

3) Te comporţi jignitor faţă de victimele adevăratelor dictaturi. A folosi cuvîntul „dictatură“ cu o iresponsabilă nonşalanţă, a-l manevra electoral, a-l avea oricînd la îndemînă pentru orice înfruntare politică înseamnă a bagateliza un concept care, în alte ţări (Cuba, Coreea de Nord, Iran, Belarus etc.), are o consistenţă dramatică, cu efecte criminale. E degradant şi periculos să te joci cu astfel de cuvinte. E dezgustător să faci din conotaţiile sumbre ale dictaturii o „metaforă“, o flaşnetă de partid, o sperietoare pentru gloată. 

4) Obţii, politic vorbind, efectul invers decît cel scontat. Din două, una: ori e adevărat ce spui („e dictatură!“), dar atunci e curios că, spunînd-o, nu eşti deja la puşcărie, ori nu e adevărat, şi atunci te califici ca mincinos şi demagog şi sfîrşeşti prin a-l victimiza pe presupusul „dictator“, ceea ce, pentru el, e rentabil. Nu trebuie să fii un fanatic al lui Traian Băsescu pentru a nu digera acuzaţii mai curînd suprarealiste. Constaţi uimit că, în loc să ducă bătălia pe terenul dur (şi foarte ofertant) al faptelor, politicienii se bulucesc pe o pistă falsă. În loc să se lupte cu adversarul, se străduiesc, infantil, să-i facă un portret de bau-bau. Am mai spus-o: Traian Băsescu trebuie să mulţumească pentru ultimul lui succes electoral mai ales celor care, de ani de zile, şi-au făcut o misiune din a-i ronţăi surtucul şi care, acum, în ceasul al doisprezecelea, invită poporul să apere „democraţia“ printr-o lovitură de stat. Actorilor politici din opoziţie le-aş da un sfat: dacă într-adevăr vreţi să „scăpaţi“ de Băsescu, opriţi-i pe proşti, pe isterici şi pe lichele să-l mai înjure. Lăsaţi loc liber pentru argumentul credibil, pentru critica inteligentă, articulată, de o calmă severitate.