De te vom uita, Israel...

Premierul israelian Benjamin Netanyahu crede că cele mai serioase ameninţări la adresa păcii sînt întîlnirea unui regim islamist existent cu armele nucleare (cazul Iranului) sau întîlnirea armelor nucleare existente cu un regim islamist (cazul Pakistanului). Şi mai crede că democraţia nu se reduce la alegeri libere – mai mult decît scrutinul liber, contează ce rezultă din el. Europa ultimului secol e plină de asemenea lecţii. Prin urmare – aş adăuga eu la lista scurtă a ameninţărilor – şi întîlnirea dintre democraţie şi un popor răsculat care nu caută, de fapt, democraţia, deşi mai toţi politicienii puternici ai lumii cred că asta caută. Netanyahu spune toate acestea, într-o sală a Knesset-ului, dominată de o imensă stampă pictată de Chagall, care îl înfăţişează pe regele David. Dar, despre legătura dintre marele rege biblic şi ceea ce se întîmplă în jurul ţării lui, voi povesti săptămîna viitoare. Pînă atunci, mă limitez la a spune că tulburările politice din spaţiul musulman adaugă mult la setul de îngrijorări pe care orice om lucid, aparţinător spaţiului euroatlantic, le are în legătură cu pacea lumii. În context, regăsesc un text pe care, în 2008, cu ocazia împlinirii a 60 de ani de la înfiinţarea Israelului, l-am publicat într-un cotidian pe atunci de mare prestigiu. Îl redau aici, convins de deplina lui actualitate: 

Pe 29 noiembrie 1947, abia creata Organizaţie a Naţiunilor Unite a decis împărţirea în două a ţinutului Palestinei pentru ca două noi state, unul evreu şi altul arab, să se nască. Evreii au acceptat împărţirea, arabii nu. 

Cu o zi înainte de expirarea mandatului britanic asupra Palestinei, pe 14 mai 1948, David Ben Gurion a citit Declaraţia de Independenţă a statului Israel, într-o sală a muzeului din Tel Aviv dominată de portretul lui Herzl, în cadrul unei ceremonii al cărei secret s-a păstrat pînă cu o jumătate de oră înainte de începere (invitaţiile fuseseră distribuite personal, prin curieri, în acea dimineaţă, şi cuprindeau, expres, dorinţa organizatorilor ca invitatul să păstreze discreţia asupra evenimentului). Încă nenăscut, Israelul avea mulţi duşmani. La cîteva ore după ceremonie, cîteva state ale lumii au recunoscut statul Israel. Înainte de toate, bineînţeles, Statele Unite. În aceeaşi zi au urmat alte cîteva, nu multe. Printre acestea, spre onoarea ei, şi România. URSS va recunoaşte Israelul cîteva zile mai tîrziu. A doua zi după proclamarea statului Israel, armatele a cinci ţări arabe îi invadează teritoriul. De atunci, din prima sa zi de existenţă, şi pînă astăzi, nimic nu a fost mai important pentru statul Israel decît propria securitate. În toţi aceşti ani, secundă de secundă, miza a fost maximă: nimic mai puţin decît propria existenţă. În lumea postbelică, nu cred că există o altă ţară care să-şi fi petrecut primii 60 de ani de existenţă luptînd atît de crîncen pentru propria fiinţare. Şi lupta este departe de a se fi terminat. Aşezat într-un spaţiu deşertic, lipsit de resurse naturale, strivit între un colos arab care îl urăşte furibund şi o mare, Israelul este una dintre cele mai impunătoare lecţii de istorie pentru oricine, tocmai pentru că, în acest context geopolitic, a devenit o democraţie prosperă şi o importantă putere a lumii. Într-o carte celebră, Hegel spune că istoria se poate gîndi în trei feluri, fiecare dintre acestea corespunzînd, de fapt, unui palier de înţelegere a lumii. Primul, numit de el „istoria nemijlocită“, cuprinde faptele înaintaşilor noştri, evenimentele istorice aşa cum au fost ele sau, mai bine zis, aşa cum ştim noi că au fost ele. 

Al doilea, „istoria reflectată“, cuprinde identificarea spiritului unui anume timp sau al unui anume popor şi interpretarea faptelor şi a evenimentelor „istoriei nemijlocite“ prin prisma acestuia. În fine, al treilea, „istoria filozofică“, foloseşte arsenalul de date al „istoriei nemijlocite“ şi al celei „reflectate“ pentru a ţinti cel mai sus: identificarea sensului de dezvoltare al istoriei, găsirea raţiunii sale fundamentale, a sensului ei. 

Pe fiecare dintre aceste trei paliere, istoria Israelului, deşi scurtă, este bogată pînă la luxurianţă şi pilduitoare. Dar, mai ales, este o istorie eroică şi victorioasă, căci este plină de evenimente uimitoare, de spirit şi de sensuri. Istoria Israelului este, la rîndul ei, doar o parte a istoriei unui popor fundamental, care a dat lumii Cartea Cărţilor şi, ca şi cum asta nu ar fi fost de ajuns, un şir interminabil de talente copleşitoare şi de minţi admirabile. Cred că a fi astăzi alături de Israel este, înainte de toate, o datorie morală cu mult mai puternică decît orice calcul economic sau orice logică strategică. Iar o întreagă civilizaţie născută din binefacerile Cărţii ar trebui să îşi jure, parafrazînd pe evreii exilaţi după cucerirea babiloniană a Ierusalimului din 586: „De te vom uita, Israel...“