Rezistenții prin cultură

Acum doi ani, la conferinţa revistelor culturale europene organizată de Eurozine (www.eurozine.com) la Vilnius, Martin M. Simecka, un scriitor şi jurnalist slovac – fost disident (şi fiu de disident) – îmi povestea că a avut dese dispute cu Adam Michnik pe tema dosarelor serviciilor secrete comuniste. N-a fost de acord – şi s-a exprimat public – cu ideea lui Michnik că arhivele conţin de fapt istoria noastră „în versiunea securităţii comuniste“ şi că ar trebui mai degrabă lăsate în pace, ci a susţinut întotdeauna scoaterea lor la iveală. După ce şi-a văzut însă propriul dosar, s-a dus să stea de vorbă cu cei care îl turnaseră. Le-a înţeles motivaţiile („aveam copii de crescut“, „mi-a fost frică“, „am fost ameninţat“), i-a iertat şi a început să vadă cu alţi ochi atitudinea lui Michnik. Nu mai era convins că dezvăluirea în sine a adevărului gol-goluţ – în forma „brută“ aflată în notele informative – ar rezolva relaţia noastră cu trecutul şi ar face curăţenie morală în prezent.

Şi-a dat, probabil, seama că între istoria lui personală – autor de literatură samizdat, expulzat din Cehoslovacia în vara lui 1989 – şi istoria personală a celor care l-au turnat se ţes nişte fire complicate, pentru a căror descîlcire nu e suficientă simpla dezvăluire a notelor informative din dosare. Ea are o funcţie „catharctică“, dar scrierea istoriei recente trebuie mai degrabă să le aparţină altora, nu celor care au trăit măcar o parte din viaţa lor adultă sub comunism. Aceştia sînt atît de marcaţi de această experienţă încît nu pot vorbi despre ea „în limba naturală a lumii libere“, scria Martin M. Simecka în Dilema veche: „Deşi putem să-i deosebim pe cei curajoşi de cei laşi, pe victime de călăi, nu vom putea niciodată distinge între cei ce sînt liberi şi cei ce nu sînt. Categoria de fiinţă umană liberă pur şi simplu nu a existat sub comunism. Sfidarea, rezistenţa şi încercările de a trăi o viaţă paralelă în afara sistemului au fost semne ale unei năzuinţe spre libertate, dar nu libertatea propriu-zisă. De aceea, putem şi trebuie să depunem mărturie despre toate astea, iar unii dintre noi trebuie admiraţi pentru curajul lor, dar nimic nu ne îndreptăţeşte să credem că putem interpreta istoria într-un mod liber şi nepărtinitor. Sîntem cu toţii ca acei pacienţi care se autoconsultă şi îşi dau singuri medicamente“. 

În ciuda aparentului radicalism, opinia lui Martin M. Simecka ar trebui să ne pună pe gînduri ori de cîte ori reluăm disputa pe marginea unor teme îndelung discutate din 1990 încoace. De pildă, „rezistenţa prin cultură“. La începutul anilor ’90, au curs valuri de cerneală pe tema culturii în comunism, iar opiniile se întindeau între cele două extreme: de la „cultura în comunism a fost integral otrăvită de ideologie“ pînă la „în ciuda ideologiei, am avut o mare cultură“. Departe de a fi lămuritoare, disputa de atunci a creat tabere şi a construit baricade. Ele sînt redescoperite azi şi o nouă generaţie de condeieri mai adaugă cîte o cărămidă la zidurile deja strîmbe. Nu o dată, cărămida are un nou iz ambalat ideologic: „noua stîngă“ e enervată că ideea „rezistenţei prin cultură“ e susţinută de „conservatori“ şi „elitişti“. Aşa că nu mai discută despre tema în sine, ci despre „conservatorii“ care, nu-i aşa, n-au avut destul curaj să lupte împotriva comunismului, iar acum îşi găsesc „scuza“ că au scris cărţi bune şi oneste. În felul acesta, dezbaterea o ia razna spre false probleme. Căci, pe de o parte, e absurd să te întrebi de ce cutare intelectual „n-a avut curajul lui Havel“ şi, pe cale de consecinţă, să-l combaţi vehement la 20 de ani de la căderea comunismului. Pe de altă parte, a minimaliza faptul că nişte oameni au scris cărţi, au compus muzică ori au pictat bine, frumos şi cinstit, în anii comunismului (fie că asta se etichetează „rezistenţă prin cultură“ sau altfel) loveşte exact unde nu trebuie: în oamenii care – pentru a nu se lăsa covîrşiţi de ideologia oficială, pentru a respira un pic de gîndire liberă (sau măcar pentru a „năzui spre libertate“ – după vorba lui Simecka), pentru a-şi păstra o anume imunitate faţă de perfidele mecanisme de subjugare construite de sistem – le-au citit cărţile, le-au ascultat muzica, le-au privit tablourile. Dacă Gabriel Liiceanu, de pildă, a ales să scrie Jurnalul de la Păltiniş, şi nu să pună în cutiile poştale manifeste împotriva lui Ceauşescu este (aici Herta Müller are dreptate) opţiunea sa personală, salvarea sa prin scris. Dar miile de cititori ai Jurnalului de la Păltiniş au rezistat, în felul lor, citindu-l, în faţa presiunii ideologice a unui sistem care în anii ’80 devenise, din nou, agresiv, după o scurtă perioadă de „slăbire a şurubului“. 

Efectele unei asemenea cărţi asupra celor dornici să citească o carte adevărată au fost, astfel, mai consistente decît presupusele efecte ale unor manifeste care îndemnau la ieşiri în stradă un public înfricoşat şi de ce se spunea între cei patru pereţi ai casei. Dacă Mircea Cărtărescu (acuzat şi el că „n-a protestat“) a ales să scrie aşa cum a scris (cu „intertexte“ şi „aluzii“) în loc să se exprime direct împotriva regimului este, înainte de toate, opţiunea lui de scriitor. Dar lectura literaturii optzeciste în anii „boom“-ului său a ţinut în priză un public care, altminteri, risca să fie copleşit de tezele protocronismului şi de literatura scrisă „la comandă“. Mi se pare că publicul care a reuşit, prin cultură, să-şi construiască un spaţiu de normalitate merită luat în seamă şi adăugat, ca un capitol consistent, la categoria celor care au „rezistat prin cultură“. 

După cum arată „noua dezbatere“ asupra rezistenţei prin cultură, mă tem că, în cazul nostru, ar trebui extinsă ideea lui Martin M. Simecka despre libertate: noii preopinenţi, care n-au trăit ca adulţi înainte de 1989, continuă să se „autoconsulte“ şi să-şi prescrie medicamente. Unele doctorii însă sînt deja expirate. Va urma.