Luptătorul antifascist caută sfaturi

Cînd organizatorii Festivalului de Film Documentar „One World“ m-au rugat să moderez una dintre dezbaterile de după filme, mi-am aruncat ochii pe programul de festival. Ceea ce vă invit să faceţi şi dumneavoastră aici: www.oneworld.ro. Acolo mi-a atras atenţia ceva care se cheamă „Odessa / work in progress“, de Florin Iepan. Aşa mi-am adus aminte că am citit mai demult un interviu cu regizorul, în care anunţa un viitor film documentar despre masacrul evreilor din Odessa. 20.000 de civili băgaţi cu forţa în barăci de lemn şi incendiaţi. De către armata română. Aşa ceva trebuie să fie exploziv, mi-am zis. L-am sunat pe Iepan şi a reieşit că acel „work în progress“ chiar asta şi este: omul lucrează la film, dar vrea să-l dezbată, îl roade, vrea să îl ducă spre situaţia de astăzi, de ce nu ştim măcar despre Odessa? Deci, pe 21 martie, la ora 20,30, la cinematograful de la Muzeul Ţăranului Român, Florin Iepan ne cheamă să vorbim. Vom vedea cîteva fragmente din viitorul film şi apoi îi vom da sfaturi despre ce să facă mai departe. Fără alte comentarii din partea mea, mai jos este un text-manifest scris de Florin Iepan pentru această rubrică. Ne vedem pe 21. (C. G.) 

Autocritica luptătorului antifascist la a doua tinereţe 

Sînt sigur că toţi cunoaştem personajul antifascistul de serviciu – un individ, un ipocrit, un jeg, un trădător al propriului neam, ce se leagă la cap cu o problemă care nu este a lui şi care ar fi gata să o vîndă şi pe maică-sa de dragul corectitudinii politice. Vă rog să mă compătimiţi, se pare că eu mă întîlnesc cu individul ăsta în fiecare dimineaţă cînd mă opresc în faţa oglinzii de la baie. Luptătorul antifascist de serviciu sînt eu, Florin Iepan – un autor de film documentar care a primit recent un telefon de la un coleg indignat: „De ce o faci pe antifascistul de serviciu în juriul de la premiile Gopo? Care este problema ta cu cel mai interesant debut din 2010, filmul Portretul luptătorului la tinereţe, regia Constantin Popescu jr.?“ 

Dacă răfuiala cu România comunistă atinge în prezent proporţiile unui sport naţional, România fascistă rămîne un termen interzis, inexistent, invizibil, deşi un document asumat de statul român în 2004 denumit generic „Raportul Wiesel“, care avea să-l inspire pe domnul Tismăneanu cîţiva ani mai tîrziu, spune negru pe alb că ţara noastră a fost responsabilă de uciderea a peste 300.000 evrei şi romi în timpul războiului, fapt care ne plasează pe locul 2 după Germania nazistă între naţiunile ce au practicat exterminarea în masă a civililor ca politică de stat. Episodul cel mai dramatic s-a petrecut în octombrie 1941 la Odessa, unde represaliile ordonate de Antonescu, în urma aruncării în aer a comandamentului militar, au dus la uciderea a peste 20.000 de civili, în marea lor majoritate copii, femei şi bătrîni. Este acesta momentul cel mai întunecat din istoria noastră modernă? „So far“ constat că foarte mulţi dintre compatrioţii mei nu par să fie de acord cu mine, iar argumentul lor este acela că, însumate, crimele regimului comunist sînt mai importante şi mai demne de a fi analizate, mai ales de către un autor român de film documentar, nu-i aşa? născut, crescut şi finanţat de stat, să dea cu comuniştii de toţi pereţii pînă o să iasă la pensie! 

La noi, political correctness-ul este luat la mişto de o parte din vocile publice care contează şi formează. Iar Nae Ionescu, Noica, Cioran şi Eliade nu au mîncat usturoi în perioada interbelică şi nici gura nu le miroase, pentru că toţi trebuie să înţelegem că altfel se face ţăndări tezaurul naţional. Cu ceva timp în urmă, doi amici (Cristi Puiu şi Cristian Mungiu) semnau alături de mai multe personalităţi o scrisoare de susţinere a doamnei Eugenia Vodă, acuzată de către CNA de o prestaţie incorectă la TVR, unde l-a avut ca invitat pe un nostalgic notoriu al legionarismului şi al lui Ion Antonescu, domnul Cristoiu. Semnatarii scrisorii reproşau public CNA-ului că nu impune mediei un tratament egal al celor două „-isme“ care au dominat istoria – comunismul şi fascismul. Dar acest demers ascunde o fisură de atitudine des întîlnită – încercarea de a opune analizei critice a extremei drepte, frustrarea determinată de absenţa unei atitudini critice faţă de regimul comunist. 

Discursul anticomunist începe invariabil cu accentul pe „tancurile sovietice“ fără să realizăm că România Democrată a fost aruncată la gunoi în 1938, cînd s-a renunţat la Constituţia din 1923 şi a fost desfiinţat regimul parlamentar, un gest fundamental care a dus la venirea la putere a lui Antonescu, urmată de episoade ca masacrul de la Odessa, parte dintr-o operaţiune largă de purificare etnică pusă în operă de statul român. Dacă ne imaginăm că decizia politică din 1938 îi aparţine numai lui Carol al II-lea, iar că partidele istorice, biserica, armata, mediul de afaceri şi intelectualii erau „plecaţi în călătorie de afaceri“ este ca şi cum am spune că între miile de femei care au murit în urma avorturilor ilegale, spitalele de exterminare a copiilor cu handicap, cum era cel de la Cighid, moartea inginerului Ursu sau frontieriştii ucişi la Dunăre şi opera lui Păunescu nu există nici cea mai mică legătură!? Ce pretenţie putem avea de la media din România dacă primul preşedinte român care şi-a asumat condamnarea publică a regimului comunist s-a dus la catafalcul lui Adrian Păunescu? Asta mie îmi spune că România are momente cînd este adevărată, cînd nu poate să fie ipocrită, să opereze cu principii sau cu political correctness-ul importat din Vest. Ea este din cînd în cînd sinceră şi consecventă, chestiune care mărturisesc că îmi dă fiori de fiecare dată cînd citesc mărturiile soldaţilor români despre copiii arşi de vii la Odessa. 

Cu două minorităţi „care pun probleme“, cu un stat la a cărui disoluţie asistăm neputincioşi şi într-un context internaţional volatil, cred că este o problemă de cîţiva ani pînă cînd o rezolvare extremă va fi îmbrăţişată larg de societatea românească, la fel ca în ’38. Este foarte posibil ca generaţia noastră să prindă nişte vremuri în care Vadim Tudor o să ni se pară un demagog echilibrat şi constructiv în comparaţie cu noii patrioţi dispuşi să joace totul pe o carte şi să treacă la fapte. 

Din acel punct nu mai există cale de întoarcere. Acesta este motivul pentru care filmul documentar la care lucrez nu este un documentar istoric cu imagini de arhivă şi interviuri despre un eveniment de acum şaptezeci de ani. El îşi propune printre altele să-l determine pe preşedintele Băsescu să facă o vizită discretă la Odessa (cum a fost cea de la catafalcul poetului de curte) şi să spună acolo, la locul crimei, în numele naţiunii române, că ne pare rău pentru ce s-a întîmplat în 1941 şi că noi sîntem altfel. Buncărul pretenţios şi neinspirat din centrul Bucureştiului unde oficialii români s-au obişnuit să-şi ţină speech-urile legate de Holocaust nu înseamnă nimic pentru domnul Zaslawski de la Odessa, care într-o singură zi a anului 1941, în mai puţin de o oră, şi-a pierdut fratele, surorile, mama şi o mătuşă. 

Dacă ascensiunea extremei drepte a fost o operă colectivă, ea presupune şi o vinovăţie colectivă, motiv pentru care refuz să realizez de unul singur acest film ca şi cum ar fi „geschaft-ul“ meu personal. Toţi cei care se consideră români sînt invitaţi să participe la acest experiment social, aducerea în dezbatere publică a celui mai întunecat moment din istoria noastră modernă. Avem o obligaţie faţă de memoria victimelor României Fasciste, dar în egală măsură avem şi o obligaţie faţă de condiţia noastră de oameni liberi în viitor.  

Florin Iepan, Timişoara, 9 martie 2011