EDITORIALE ȘI OPINII

Nu vă plac manelele? Dar ele există şi au succes. Nu vă plac talk-show-urile cu Becali şi viaţa cotidiană a cuplului Irinel-Monica? Dar ele fac rating. Sînt cool. Sînt Viaţa însăşi. Nu vă place Casa Poporului? Dar poporului îi place. Divertismentul autohton vă miroase a vulgaritate? Dar cine vă pune să vă uitaţi?

Citesc tot mai des în ultima vreme – în comentariile unor jurnalişti sau în intervenţiile unor „simpli“ forumişti – invitaţii, solicitări ori adevărate somaţii ca intelectualii să „nu mai stea pe margine“, să nu se mai mulţumească doar cu statutul de comentatori, ci „să dea soluţii“. Să se implice.

Ceea ce s-a întîmplat ştie (cam) toată lumea. Un număr (mic) de membri ai Parlamentului European au căzut într-o capcană a unor ziarişti britanici. Se presupune că politicienii respectivi ar fi acceptat bani în schimbul voturilor pentru o anumită decizie de tip legislativ. Ziariştii englezi, „euro-antipatici“ cum îi ştim, doriseră iniţial să demonstreze cum arată holurile de la Bruxelles.

„Oamenii voştri de litere şi politicienii voştri, ca şi printre ai noştri întreg clanul celor luminaţi, gîndesc cu totul altfel asupra acestor chestiuni. Ei nu au nici un fel de respect pentru înţelepciunea altora; în schimb, se încred pînă peste măsură în propria lor înţelepciune. Ei consideră că a distruge o ordine veche a lucrurilor, pentru simplul motiv că este veche, este un lucru întemeiat. "

Editura Vremea publică de cîţiva ani Colecţia „Planeta Bucureşti“, care a pus în circulaţie o serie de lucrări de istorie a Capitalei, fără să capete atenţia cuvenită din partea presei. Printre alte titluri a fost produsă şi reeditarea Istoriei Bucureştilor de N. Iorga, care nu mai apăruse din 1939, data primei ediţii.

În zona zero a municipiului Iaşi, în apropiere de Biblioteca Centrală Universitară şi de strada Lăpuşneanu, se află, încă în picioare, o clădire veche de peste 160 de ani, plină de istorii şi goală de prezent. Monument istoric, clădirea este cunoscută generic drept „Hotelul Binder“.

Situaţia în fotbalul românesc e gravă, dar stabilă.  Situaţia – de la naţionala adultă pînă la juniori şi copii – e penibilă, dar stabilă. Totul e stabil în fotbalul românesc, pe plan intern şi extern – din cauză că cei care îi conduc destinele sînt stabili în fotoliile, statele lor de plată şi afacerile aferente, de peste două decenii.

Mulţi dintre „emanaţii“ Revoluţiei din decembrie 1989 au considerat că simpla preluare a puterii, de la Partidul Comunist, ar putea fi suficientă pentru revenirea României în rîndul democraţiilor. E un lucru bine ştiut că în interiorul noii puteri şi-au făcut loc cei care „aveau experienţă“ în politică şi în administraţie.

„Aoleu!“ Asta s-a auzit atunci cînd primul fotbalist român născut după 1989 a intrat în lotul echipei naţionale. Pentru că antrenorii, preparatorii fizici şi medicii păstrează caietele scrise cu creioane HB, moştenire de dinainte de era digitală. Specialiştii pot compara performanţele fizice sau tehnice ale diverşilor sportivi cu care au lucrat.

„Hai, domnule, că nu o să alegem noi preşedintele dintre ai noştri. Nu ne lasă nimeni să facem asta. Sînt interese prea mari în joc.“ „Totuşi, trebuie să încercăm, să nu pornim de la ideea preconcepută că nu vom reuşi. Dar, oare vrea cineva de la noi să fie preşedinte? Cine îşi asumă riscul să candideze? Domnu’ Vitalie, de la doi?“

Recentul raport al ICCV asupra calităţii vieţii din România în 2010 nu este deloc îmbucurător, dar nici surprinzător: peisaj de recesie, asemănător cu 1999 – care a fost însă, din multe puncte de vedere, cel mai rău an din postcomunism. După cum ştim deja, aveam încă din 2008 cel mai scăzut nivel de salarizare din Europa.

Un ziarist se dă drept om de afaceri şi se întîlneşte cu un parlamentar pe care îl pune să lucreze pentru el folosindu-şi influenţa politică, oferindu-i în schimb bani. Evident că vorbesc despre cazul Adrian Severin, dar şi de altă poveste petrecută cu doar două luni mai devreme.

Există intervievatorul care vrea să-şi aţîţe „victima“, căutînd efectul de scandal, există timizi, lingăi, obraznici, băşcălioşi, idolatri, perfizi, plicticoşi, necinstiţi, specialişti în capcane, manipulatori, nătîngi, vicleni etc. Există, desigur, şi oameni cumsecade, inteligenţi, subtili, pe scurt – profesionişti.

Dacă la începutul anilor ’90 cineva ar fi scris că, peste mai puţin de două decenii, oficialităţile din Ungaria le vor acorda etnicilor maghiari din România cetăţenie ungară – şi asta se va da la televizor – ar fi fost privit ca un lunatic. Acum, ştirile despre cetăţenia ungară se pierd undeva în cuprinsul telejurnalelor.

Asta scria mare, pe ecran, la unul dintre posturile autointitulate de „ştiri“. Dacă aţi fi cu telecomanda în mînă în căutarea OTV-ului, pentru a afla de acolo în ce stadiu se află procedura de mutare a mobilierului din casa Oanei Zăvoranu şi, zapînd voios peste Antena 3, aţi da peste titlul ăsta scris mare, pe fond galben, ce aţi face?

La cererea companiei Ford, în SUA, la Detroit, a fost realizat, în 1929, înainte de Marea Criză, un studiu privind nivelul de trai al populaţiei. S-a constatat că din 1000 de familii, 98 dispuneau de un fier de călcat, 76 aveau o maşină de cusut, 51 dispuneau de o maşină de spălat, 49 de un fonograf, 47 de un automobil, 36 de un aparat de radio, 21 de un aspirator. Ce nivel de trai!

Stă să treacă, sau, poate, a şi trecut o lege care riscă să complice situaţia, şi aşa problematică, a patrimoniului urban din România. Este, la ora la care scriu, încă un proiect înaintat Parlamentului de Ministerul Dezvoltării sub titlul pompos „Legea privind măsuri de creştere a calităţii arhitectural-ambientale a clădirilor“. Creştere?

Un prieten – la care ţin cît la mine însumi – a fost diagnosticat cu o ocluzie a arterei femurale; operaţia – lărgirea arterei – nu e foarte dramatică şi se numeşte angiografie. Mi-a spus că s-a dus la angiografie foarte liniştit fiindcă prima lui iubită, la 11 ani, se numea Angi.

Vreme de mulţi ani, pentru noi, libertatea nu a avut contururi precise. Viziunea noastră asupra libertăţii a fost, în cele mai multe cazuri, conjuncturală. Eram liberi în diferite situaţii, pe bucăţi, niciodată în întregime. Problema multora dintre noi era să ni se dea de mîncare şi să fim un pic lăsaţi în pace.

Sportul nu mai e o senzaţie, ci o ocupaţie, precum construcţia de maşini sau fabricarea eugeniilor pe bandă rulantă. O asemenea industrie nu poate funcţia doar cu literatura, ba chiar prea puţin. Ea cere matematică grea, electronică fină şi practici de genul celor ale agenţilor de bursă, care dau verdicte după cum defilează cifrele.

Rezervarea fusese făcută cu multe zile înainte. Urma să ne întîlnim cu ghidul la 7 seara, în holul unui hotel. Adresa era întortocheată, a trebuit să urcăm pe o străduţă în pantă şi foarte alunecoasă. Era frig rău, ne ieşeau aburi din gură, nările se lipeau. Radu mă întreba întruna cît mai avem. Pe afară nu era nici ţipenie de om şi n-aveam pe cine întreba. Elveţienii intraseră deja în case.

– Draga mea, am ajuns o societate de parveniţi! oftează bătrîna doamnă. – Într-un fel, toate ţările postsocialiste sînt societăţi de parveniţi… îi replică prudent tînăra franţuzoică, încercînd să n-o jignească.

Mi-a plăcut. Aşa haotic cum a fost. Din rolul de moderator s-a văzut greu, aproape imposibil de moderat. Mă aşteptam la asta, aşa că am anunţat publicul să mă vadă mai degrabă ca pe un miliţian care încearcă să ţină ordinea. Cel mai greu mi-a fost să menţin ordinea gîndurilor lui Florin Iepan. Publicul a fost însă numeros, nu au avut loc pe scaune şi au stat şi în picioare, şi pe scările din mijloc.

În guvernul Convenţiei Democrate, dl Crin Antonescu era, întrucîtva, la locul lui. Mi-l amintesc vag: instalat cuminte în fotoliul lui de ministru al Tineretului şi Sportului afişa un aer juvenil, mai curînd bonom, jucîndu-şi rolul fără mari pretenţii şi fără ca opinia lui să aibă, în economia dezbaterii guvernamentale, cine ştie ce greutate.

Dacă cineva scrie despre nevoia de a ne despărţi de comunism, se găseşte întotdeauna cineva care să dea replica: „păi noi încă n-am rezolvat problema fascismului!“. Şi de aici, toată discuţia o ia razna şi se termină, de obicei, cu atacuri la persoană, legitimări/delegitimări şi apeluri emoţionale către intelectuali a căror misie, nu-i aşa, este „să scoată poporul din mizeria morală“.

Am avut ocazia rară de a asista la o şedinţă de Cabinet a unui comisar european. Descriere instituţională: Comisia Europeană are 27 de comisari. Ei se ocupă care de agricultură, care de concurenţă, care de transporturi, în funcţie de negocierile total netransparente dintre şefii statelor membre (o rundă) şi grupurile politice din Parlamentul European (altă rundă).

Religia şi politica sînt foarte asemănătoare. Aş îndrăzni chiar să spun că, în sens antropologic, ambele solicită acelaşi palier al fiinţei. Asemănarea vine din faptul că şi religia şi politica pun omul în raport cu acelaşi lucru: puterea. Contactul cu puterea – a statului, a sistemului social sau a lui Dumnezeu – are un impact decisiv asupra omului.

Strînsele noastre legături cu Franţa au fost de patronaj de la Napoleon al III-lea pînă la De Gaulle şi succesorii săi – unde mai are Generalul o statuie, în afară de Franţa sau poate vreo fostă colonie „de peste mări“? De cînd avem aceste relaţii, s-au perindat nenumăraţi vizitatori interesaţi să cunoască fie exotismul balcanic, fie imitaţia francofonă.

Pentru că nu pot fi idilico-angelic ascultîndu-l, cred că e o datorie de obiectivitate să consemnez ideile cu care Adam Michnik contrazice corectitudinile noastre politice, de dreapta şi de stînga, conformismele şi comodităţile noastre, numite concis de Andrei Pleşu „experienţa românească“.

De atîta amar de ani îi tot dăm dreptate, resemnaţi, lui Titu Maiorescu. Recunoaştem că avem o problemă cu formele fără fond, şi adevărul e că, la urma urmei, ca orice diagnostic conştientizat şi recunoscut, treaba e cumva acceptată şi fixată în imaginea pe care o avem despre noi înşine.

Nu de la Mitică şi nu de la Mititelu a început decăderea şi nici măcar umorul Universităţii Craiova. Povestea erodării e mai veche şi din cartea ilustrată a destrămării mitului Craiovei fac parte George Constantin Păunescu, fraţii Ilinca, Gigi Neţoiu şi alte personaje care nu spun mare lucru publicului Dilemei vechi.

O cruce din fier forjat în parcul IOR din Titan, care amintea de moartea unui tînăr înecat în apele lacului, a dispărut. În locul ei a rămas o mică groapă. Nu cred că a fost furată pentru fier vechi. Nu e exclus însă ca ea să fi fost scoasă din motive şantieristice, pentru a nu strica aliniamentul celor un milion de bănci şi coşuri de gunoi de lemn care sînt montate în zonă.

Enumăr în minte cunoştinţele care au lăsat totul în Bucureşti şi s-au mutat de curînd în provincie, în vreun sat sau la umbra unui copac... Le pierd şirul, dar realizez că sînt din ce în ce mai multe. Vise devenite realitate, vise despre care aud tot mai des, vise cu care am umplut şi eu zeci de pagini de schiţe şi proiecte, dar n-am avut niciodată curajul să fac pasul decisiv.

Familia Cioabă a inaugurat un „Palat de Justiţie“, care a costat peste 200.000 de euro. Dorin Cioabă va fi preşedintele tribunalului şi va prezida peste şapte judecători. „Magistraţii“ (Adevărul a pus cu ghilimele, pun şi eu) vor purta robe vişinii, iar din poze chiar aşa şi reiese: robele le imită pe cele ale judecătorilor din tribunalele adevărate, doar că nu sînt negre.

„Dintre animale îmi place măgarul. Nu ţi se pare că România seamănă cu un măgar? Simplu, sfînt, gălăgios, dar introvertit, penibil, cinstit, încăpăţînat, semn al sărăciei sau al unei bogăţii de altă culoare, semn al lipsei de nobleţe sau indicînd o nobilitate veche, răbdător, cărător."

„N-am avut un Havel“ – e adevărat; dar n-am avut nici un nucleu mai consistent de oameni dispuşi să întreprindă ceva la îndemnul unui Havel sau unui Michnik. Dar am avut măcar atît: un public destul de consistent care reuşise să-şi păstreze anumite valori, idei, percepţii, gusturi şi o anumită deschidere către lume şi către cunoaştere tocmai pentru că a avut ce citi, ce asculta, ce vedea.

2010, august. Tatiana Sterova dă televizorul mai tare. De cîteva săptămîni, aude acelaşi şi acelaşi lucru. Că e jale, că e nenorocire, că o să moară toţi de foame. E adevărat că la Moscova nu s-a mai văzut o asemenea caniculă de multe generaţii şi că incendiile se ţin lanţ în zonele agricole ale Rusiei. E adevărat că un kilogram de cartofi a ajuns la trei dolari, dar Tatiana îşi poate permite.

Eram copil, aveam 11 sau 12 ani şi eram deja deprins cu caii. Pe hipodromul de la Ploieşti, în cuprinderea din mijlocul ovalului de zgură pe care alergau trăpaşii în faţa unei asistenţe colorate şi gălăgioase, joia şi duminica, se găsea o întindere de iarbă, numită de noi „teren“, unde făceam călărie.

Împrejurările nu ne ajută ca, atunci cînd se semnalează aici situaţia unui monument istoric ameninţat, chestiunea să se încheie rapid, cu întoarcerea la ce ar fi fost normal. De aceea, de mai multe ori a fost nevoie să revin asupra degradării unor case istorice, intenţionat părăsite.

Stimate lucrătoare şi stimaţi lucrători din serviciile multilateral dezvoltate, dacă aveţi copii vă rog să luaţi în considerare acestă povestioară: un copilaş italian, în vîrstă de patru anişori, mergea prin sătucul lui, să se joace, să se plimbe, să-şi vadă şi el de-ale lui, ca orice om la patru ani.

„Emanaţii“ Revoluţiei au ştiut una şi bună – întîi preluăm puterea şi inventarul Partidului Comunist, pe urmă ’om mai vedea. Prima parte a scurtei liste de priorităţi s-a rezolvat încă din ultimele zile ale lui 1989. Cea de-a doua parte însă, cea în care mai era de văzut cîte ceva, îşi aşteaptă şi azi o rezolvare.

Popicarii trăiesc o dramă permanentă, care-i strînge în ei înşişi: au cele mai multe victorii din istoria sportului omenesc, dar nu-i bagă nimeni în seamă. Din cînd în cînd, fascinaţi de frumuseţea unei lumi secrete, jurnalişti loviţi cu leuca excentrismului se îndrăgostesc de această ocupaţie comunală şi purced la un forcing redacţional.

Era o masă la care cîteva seri la rînd au stat nişte domni cu părul alb. Vreo 12, ca apostolii. Unul dintre ei era mai tînăr, şedea în capul mesei şi, vorba cuiva, părea din alt film. Domnii erau distinşi, subţirei, sportivi, cu mîini fine trecute probabil pe la manichiurist, purtînd ochelari scumpi, cu rame şic, genul de care, la prima vedere ai fi zis că sînt profesori de liceu printr-un curat orăşel german.

O blondă cu ie strînsă pe trup îi cîntă, cît se poate de popular, poliţistului care se face că o controlează:  Dă-o-ncolo de lege, Că poate ne-om înţelege! Decăderea folclorului? Da, se poate spune şi aşa, cu un zîmbet în colţul gurii sau o lacrimă în colţul ochiului, după firea omului.