Români și maghiari
Dacă la începutul anilor ’90 cineva ar fi scris că, peste mai puţin de două decenii, oficialităţile din Ungaria le vor acorda etnicilor maghiari din România cetăţenie ungară – şi asta se va da la televizor – ar fi fost privit ca un lunatic. Acum, ştirile despre cetăţenia ungară se pierd undeva în cuprinsul telejurnalelor, copleşite de evenimente tragice, precum cutremurul din Japonia, ori tragicomice, precum divorţurile dintre „VIP“-urile naţionale.
E limpede că relaţiile dintre România şi Ungaria s-au îmbunătăţit mult. Se spune că la această normalizare a contribuit prezenţa UDMR în mai toate guvernele din 1996 încoace, iar adoptarea unor legi bune referitoare la minorităţi a făcut din România un exemplu în această privinţă (după ce, în anii ’90, unul dintre reproşurile adresate de Occident ţării noastre în legătură cu lipsa democratizării era tocmai statutul minorităţilor). Prin urmare, multe dintre subiectele care inflamau presa şi opinia publică au devenit fireşti: de exemplu, plăcuţele bilingve, care au creat atîta scandal cu ani în urmă, nu mai sînt deloc băgate în seamă. Pînă şi sărbătorirea zilei de 15 martie de către maghiari a fost, de cîţiva ani încoace, un subiect printre altele. Anul acesta însă, o gafă diplomatică şi gestul unui tinerel încins au pus oarece gaz pe foc. Un mesaj „din inimă“ improvizat de soţia ambasadorului Ungariei a stîrnit ecouri. Bineînţeles, liderii opoziţiei au mai găsit o ocazie de a-i pune ceva în cîrcă preşedintelui Traian Băsescu: „Cred că astăzi sîntem în situaţia în care conducătorul României este vasalul conducătorului Ungariei“ (Crin Antonescu); „Prietenia dintre Băsescu şi Viktor Orban e un pericol pentru noi ca ţară şi ca poziţie în Europa. S-au găsit amîndoi: doi oameni la fel de înguşti în gîndire, la fel de dornici de putere absolută“ (Victor Ponta). Au mai fost şi unele comentarii prin presă, dar „scandalul“ diplomatic s-a încheiat repede.
În schimb, gestul lui Csibi Barna de a spînzura o păpuşă cu chipul lui Avram Iancu a declanşat reacţii mai interesante. Sensibilitatea faţă de gesturile simbolice e mai mare. Iar tînărul cu pricina pare să întruchipeze toate clişeele şi stereotipiile despre „maghiarul rău“, de parcă cineva l-ar fi confecţionat anume. Şeful său, Sorin Blejnar, a răspuns tot printr-un gest simbolic: l-a detaşat în localitatea lui Avram Iancu – unde, bineînţeles, au şi apărut cîteva manifestaţii cu tricolorul românesc şi cîntece tradiţionale. Pun pariu că dl Blejnar – încolţit de alte probleme, mai serioase – s-a gîndit un pic şi la îmbunătăţirea propriei imagini, cînd a decis să aplice „sancţiunea“ detaşării (o practică foarte rar întîlnită în instituţia pe care o conduce). Aşa că a recurs la ambalajul naţional-patriotic, care întotdeauna „dă bine“. Numai că o asemenea acţiune stupizică şi retorică nu calmează tensiunile, ci dimpotrivă. Este exact genul de acţiune care pune în mişcare avalanşa „contrelor“ reciproce generatoare de intoleranţă. Iar „poporul“ (sau o parte a lui) poate fi tras cu uşurinţă în acest curent dacă îi sînt zgîndărite clişeele despre „străinii care ne pun în pericol“. Unele televiziuni, de pildă, l-au solicitat pe C.V. Tudor să comenteze gestul tînărului maghiar – soluţie comodă, pentru că era previzibil ce va spune.
Dar cel mai semnificativ mi se pare un fapt mai degrabă trecut cu vederea de presă: blogul lui Csibi Barna a fost spart de hackeri, care i-au plasat pe prima pagină o poză cu statuia lui Avram Iancu. Peste 160 de comentarii pe blog adună la un loc înjurături şi insulte la adresa maghiarilor în general, dar şi toate clişeele „istorice“ folosite de naţionalişti (de la „ungurii să se ducă în Asia că de-acolo au venit“ pînă la „armata română a mai ocupat de două ori Ungaria, o poate face şi a treia oară“). Plus, desigur, incitări la violenţă. Bineînţeles, 160 de persoane nu sînt nici multe, nici reprezentative pentru un popor întreg. Dar tipul de reacţie şi viteza cu care se recurge la clişeele naţionaliste sînt semnificative pentru uşurinţa cu care bulgărele poate porni la vale.
Un reportaj multimedia realizat de Vlad Mixich şi Laurenţiu Diaconu-Colintineanu pentru HotNews culege părerile oamenilor obişnuiţi din Secuime despre autonomie. Bineînţeles, problemele lor sînt altele şi pornesc de la sărăcie, subdezvoltare, lipsa de perspectivă. Ca şi în cazul românilor, agenda publicului e alta decît a politicienilor. Din reportaj – în care apare şi Csibi Barna cerînd un „stat secuiesc“ – se vede că oamenii au alte griji, care ţin de viaţa de toate zilele, şi nu par să creadă că autonomia le-ar aduce o viaţă mai bună.
Dar tocmai de aceea devine periculos jocul de-a simbolurile identitare. PRM n-a mai intrat în Parlament şi, dacă unii realizatori TV n-ar găsi de cuviinţă să-l scoată uneori din visare pe C.V. Tudor, am putea spune că am scăpat de o sursă de otrăvire a spaţiului public. Pe de altă parte însă, comportamentul de secol XIX e mai răspîndit decît ar trebui, nu numai „la noi“, dar şi „la ei“. Ungaria îşi revizuieşte Constituţia şi, cu siguranţă, unele schimbări (de exemplu, revenirea la denumirea tradiţională „Magyarorszag“, adică Ungaria, în loc de Republica Ungaria) vor fi speculate de extremiştii maghiari şi vor genera reacţii printre extremiştii români. Eventual apariţia unor extremişti noi, faţă de care PRM şi liderul său vor rămîne doar o glumă politico-retorică. Şi, pe fondul de populism care traversează şi alte ţări din Europa, în contextul în care şi în Ungaria, ca şi în România, există o mare neîncredere în actualele partide politice, pentru a declanşa noi valuri de naţionalism, ajunge o scînteie. Sau un Csibi Barna.
