Tari pe strapontină
Una dintre dificultăţile de a discuta despre „rezistenţa prin cultură“ provine chiar din formula în sine. Sau, mai bine-zis, din reacţiile pe care le stîrneşte.
Am observat de multe ori tendinţa – explicabilă – ca, atunci cînd vine vorba despre „rezistenţa prin cultură“, să fie invocată sintagma „rezistenţa anticomunistă“. Reacţia firească este, în acest caz, de a-i compara pe cei care au protestat deschis – difuzînd manifeste, exprimîndu-se public, trimiţînd scrisori pentru a fi citite la Radio Europa Liberă – cu cei care s-au limitat la a scrie texte (literare sau de altă natură) care refuzau să se înscrie pe „linia“ comandată de partidul comunist ori mizau pe aluzii, pe jocuri de cuvinte sau pe alte procedee textuale pentru a le introduce un mesaj subversiv. Evident, o asemenea comparaţie nu poate fi decît în favoarea celor dintîi: şi-au riscat viaţa, unii dintre ei au fost închişi, alţii au fost „consemnaţi“ la domiciliu cu agenţii Securităţii la poartă. Întrebarea retorică este inevitabilă: „Cum să spui despre unii că, scriind cărţi, s-au opus comunismului prin cultură, cînd alţii s-au manifestat deschis împotriva sistemului?“. Evident, în această logică, nu poţi să-i compari. A scrie bine, inteligent şi curat – eventual strecurînd oarecari aluzii pe care nişte cititori la fel de inteligenţi le-ar putea înţelege ca mesaje critice la adresa ideologiei oficiale – e foarte puţin faţă de acţiunea directă şi riscantă a celor care au vorbit pe faţă şi au plătit pentru asta. Iar dacă aducem în discuţie şi o a treia sintagmă folosită în discuţiile despre lupta împotriva comunismului – şi anume „rezistenţa în munţi“ de la începutul anilor ’50 –, e limpede că, aparent, bieţilor intelectuali care s-au străduit să scrie şi să gîndească în afara ideologiei oficiale (sau măcar s-o ocolească, s-o „păcălească“) nu le mai rămîne decît un loc incomod pe strapontină printre cei care pot alcătui nu foarte numeroasa „comunitate“ a celor care au făcut sau au spus ceva împotriva comunismului. Sau măcar au spus ceva „pieziş“ – nici contra, dar nici pentru – creînd o complicitate cu publicul care ştia să decodifice aluziile, intertextele, micile ironii subversive. Într-o cultură ca a noastră – în care bancul, băşcălia, jocul de cuvinte, limbajul aluziv, ambiguitatea au un rol important – o asemenea complicitate era la îndemînă şi prezenta anume garanţii de eficienţă. Mi se pare însă că, în aceşti termeni, toată discuţia se reduce la „producţia“ culturală, nu şi la „consum“ – dacă îmi sînt permise aceste cuvinte. S-a discutat foarte mult despre felul în care nişte scriitori şi artişti s-au străduit să-şi salveze conştiinţa într-un sistem care dădea indicaţii despre felul cum trebuie făcută arta, să se exprime normal într-o lume în care limbajul era pervertit şi manipulator. Nu s-a discutat deloc însă despre efectele creaţiilor lor asupra publicului.
Nici despre fundalul cultural prin care oamenii încercau să se apere de invazia ideologiei. Un capitol interesant al „istoriei culturale a perioadei comuniste“ l-ar reprezenta, sînt convins, descrierea tehnicilor de supravieţuire intelectuală şi morală prin procurarea de cărţi, discuri, albume de artă, casete video. Procurarea de alimente a devenit o problemă de „rezistenţă în faţa sistemului“ în anii ’80, cînd începuse criza generalizată. Dar cu mult timp înainte oamenii se străduiau să „pună mîna“ pe cărţi străine ori pe discuri cu muzică rock care veneau pe căi ocolite din Occident, iar apoi erau copiate şi transmise din om în om. Tot aşa au circulat, subversiv, cărţi ale unor autori interbelici care oficial erau interzişi sau editaţi parţial, cu pagini întregi tăiate de cenzură. Unele cărţi circulau în copii xeroxate, aşa cum muzica se „trăgea“ de pe un magnetofon pe altul (şi nimănui nu-i prea păsa de calitatea audiţiei, important era că aveai ce asculta). Iar apariţia videocasetelor (pagina de mică publicitate din România liberă de atunci era plină de anunţuri cu „vînd videocasetofon“, preţul fiind cam cît o jumătate de Dacie sau chiar mai mult) a creat o mică industrie subterană de copiat şi închiriat filme – de la rarităţi „de autor“ pînă la poliţiste şi horror de serie. Acest context a ţinut viu şi treaz un public suficient de numeros şi de pregătit pentru a înţelege şi a aprecia creaţiile culturale „normale“ şi pentru a se feri de otrava propagandei oficiale prin cuvînt. Asemenea creaţii au existat, evident, şi pentru că au fost îngăduite de sistem în perioadele de „slăbire a şurubului“ explicate de Eugen Negrici în cărţile sale despre literatura în comunism.
Acest public nu a reuşit, desigur, să creeze o „societate civilă“, nici nu s-a manifestat în vreun fel împotriva dictaturii. „N-am avut un Havel“ – e adevărat; dar n-am avut nici un nucleu mai consistent de oameni dispuşi să întreprindă ceva la îndemnul unui Havel sau unui Michnik. Dar am avut măcar atît: un public destul de consistent care reuşise să-şi păstreze anumite valori, idei, percepţii, gusturi şi o anumită deschidere către lume şi către cunoaştere tocmai pentru că a avut ce citi, ce asculta, ce vedea. Să ne imaginăm, prin absurd, cum ar fi fost societatea noastră dacă nimeni n-ar mai fi scris cărţi nepervertite de ideologia oficială: am fi fost probabil o variantă a Coreei de Nord, aşa cum voia Ceauşescu.
Privită dintr-o asemenea perspectivă, „rezistenţa prin cultură“ a fost cel puţin o formă de a conserva anumite idei şi valori, ferindu-le de presiunea propagandei oficiale. Bineînţeles că asta înseamnă altceva decît „a protesta deschis împotriva sistemului“. Mi se pare însă că sensul cuvîntului „rezistenţă“ nu trebuie redus la conotaţia sa activă. Dicţionarele ne spun că „a rezista“ înseamnă „a se împotrivi, a ţine piept“, dar şi „a nu se lăsa învins, a se ţine tare“. În comunism, unii – foarte puţini – s-au împotrivit, alţii nu s-au lăsat învinşi. Scriind sau citind.
