Dați cîte un parlamentar, să ajungă la toată lumea!
Un ziarist se dă drept om de afaceri şi se întîlneşte cu un parlamentar pe care îl pune să lucreze pentru el folosindu-şi influenţa politică, oferindu-i în schimb bani. Evident că vorbesc despre cazul Adrian Severin, dar şi de altă poveste petrecută cu doar două luni mai devreme. Aici, în România. Cazul a trecut aproape neobservat, în afara ziarului care a provocat totul – România liberă, aşa că reiau informaţia. Daniel Befu, reporter RL, a trimis cîte un SMS către 460 de parlamentari români cu următorul text: „Bună ziua dle/dnă... Mă numesc Lynn Fischer, sînt reprezentanta în România a unui mari fond de investment din Emirate şi vreau să vă propose o afacerea. Cînd mă puteţi primi un sfert de ore“. Greşelile de limba română, evident intenţionate, pentru autenticitate. Bun, SMS-ul e bizar şi orice om nehulpav ar trebui să cadă pe gînduri: de ce tocmai eu, cine e asta, ce treabă am eu, şi oricum nu derulez afaceri, pe lîngă că e ilegal, e şi imoral să dau sfaturi de afaceri din poziţia de parlamentar. E drept că au fost cîteva zeci de parlamentari care au dat răspunsuri OK, la modul – vezi-ţi, doamnă, de treabă (haioasă Roberta Anastase, care i-a răspuns: „Din păcate nu fac afaceri“). Însă 113 au sunat înapoi şi 68 au trimis SMS, cei mai mulţi dintre ei negociind cînd ar trebui să aibă loc întrevederea. Una peste alta, un sfert din Parlamentul României a răspuns favorabil unui mesaj bizar şi în evidentă încălcare a principiului conflictului de interese.
Unii dintre ei – Cristian Boureanu, Nini Săpunaru – au transmis că ar trebui să vorbească pe alt număr de telefon, să evite interceptările. Alţii au fost chiar insistenţi cu apelurile returnate. Puşi în faţa faptului că fuseseră abordaţi de un reporter sub acoperire, reacţia aproape unanimă a fost de genul: hai, dom’le, că nu e mare scofală. Cu variaţiunile a) nu e mare scofală pentru că nu vorbeam despre ceva concret, ar fi fost o întîlnire de tatonare; b) nu e mare scofală pentru că mă interesa să aduc afaceri în colegiul meu; c) nu e mare scofală pentru că era o capcană şi ziariştii sînt nişte oameni răi; d) nu e mare scofală pentru că eu personal nu am auzit de legea aia care ne interzice să facem afaceri.
Regretul meu este că România liberă nu a mers mai departe cu oferta. Oricum, faţă de resursele pe care echipele de investigaţii le au la dispoziţie în România, ce a făcut RL e deja mult. Dar comparabil cu ce a făcut Sunday Times în cazul Severin, au lăsat peştele să scape. Sunday Times s-a văzut în repetate rînduri cu europarlamentarii care au muşcat momeala, le-au propus contracte, au primit facturi de la ei (nu mi-e clar dacă au şi plătit ceva din bani) după ce amendamentele lor au fost depuse. Cu alte cuvinte, au demonstrat cap-coadă că, dacă ai bani şi nişte numere de telefon, poţi să pui pe agenda Parlamentului European ceva anume. Adică să cumperi o decizie politică.
Daniel Befu nu a demonstrat fapta în sine, ci doar disponibilitatea acelor oameni de a-şi vinde influenţa pe bani. La drept vorbind, ai noştri par şi ceva mai proşti. Sunday Times s-a pregătit temeinic, a creat o firmă fictivă de lobby, dar care avea site, secretariat, tot ce trebuia. Cu toate acestea, din 60 de europarlamentari momiţi, doar 14 au răspuns şi doar 4 au acceptat să şi muncească pentru lobby-işti. 4 din 60 căzuţi pradă unei operaţiuni sofisticate – Parlamentul European nu iese tocmai prost la statistica asta. În schimb, al nostru iese. Befu doar a trimis un SMS, fără nimic complicat. Doar la atît, şi un sfert din ei au muşcat momeala. Bun, e la limită, afacerea suna necurat, dar poate erau doar curioşi. Lăsăm de la noi şi zicem că sînt mai mult proşti decît corupţi.
Important e să observăm reacţia publică faţă de un caz flagrant de trafic de influenţă contra bani. Şi aici, urmează episodul doi din investigaţia lui Daniel Befu. Care începe cu un haz nebun, aproape incredibil. Reporterul a publicat investigaţia privind SMS-ul buclucaş. După o săptămînă, un moment şoc: Iosif Blaga, deputat PDL, îl sună pe reporter. Omul nu aflase de tărăşenie şi voia să vadă ce e cu afacerea respectivă. Cum de întîrziase? Cum de nu auzise de păţania colegilor? Aici e partea haioasă.
În fine, reporterul îi propune o întîlnire şi vine însoţit de o colegă, care trecea drept investitoarea Fischer, el fiind asistentul acesteia. Afacerea fictivă consta în cumpărarea de pămînt în zona Orăştie, colegiul deputatului. Urmează acest dialog: „Asistentul investitoarei: «Vrem să ne ajutaţi să facem o reţea de 5-10 oameni care să achiziţioneze aparent în numele lor, dar ei să cumpere în realitate pentru noi. Şi în momentul ăla noi ne răsplătim faţă de dumneavoastră». Deputatul: «Da, da, da... e în regulă». În acest moment intervine în discuţie investitoarea Lynn Fischer, care, cu un pix cu cristale Swarovski, scrie pe o foaie dintr-un carneţel îmbrăcat în piele următorul mesaj: «10%». Investitoarea fictivă (în engleză): «Cred că putem să începem discuţia de la acest nivel. E mulţumitor pentru dumneavoastră?». Deputatul: «Merg acasă şi după aia discutăm. Da? Ai telefonul meu, mă suni»“.
Discuţia continuă însă. Plata pentru prestaţia parlamentarului era pe la 350.000 de euro. Dar omul se teme cînd aude suma: ar fi suspect să primească aşa o sumă mare. Deci vine cu o idee: «Se obişnuieşte sau nu se obişnuieşte nu ştiu, dar poate fi un fel de rentă viageră, ceva de genul ăsta, ştii? Aşa în timp, cotă parte din profit, dar nu din profit, o sumă, nu-i asta problema, vedem noi. E periculos să iei la un moment dat o sumă de bani, e foarte periculos. E periculos. Să-ţi spun cum e treaba la noi. La noi şi cînd faci o chestiune curată şi normală, pentru oameni, care ţi-o interpretează: Aaaa, ai făcut o afacere necurată, ai făcut ceva. Imediat. La noi aşa se face. Încă nu sîntem învăţaţi cu afaceri, ca să facem afaceri corecte. This is a mentality Mrs. Fischer»; Asistentul investitoarei: «Dnă Fischer, cred că cel mai bun lucru e să facem o carte de credit pe care o putem alimenta lunar cu 10.000 euro dintr-un anumit cont». Deputatul: «Da, da, da, da, da»“.
Deci lumea e rea şi vorbeşte, are o mentalitate învechită şi nu îi lasă pe parlamentari să facă afaceri, dar cu o pensie viageră se rezolvă. După care urmează o nouă întîlnire în care Blaga spune că a făcut rost de 35 de hectare cu ieşire la autostradă, la un preţ foarte bun, şi îşi cere scuze că nu a avut timp să se ocupe mai mult, dar îşi trimite omul de încredere pe la primării. Jurnalistul îi oferă un card pe care spune că sînt 2000 de euro, aşa, ca un început. E drept că deputatul refuză, pe principiul „lasă că vedem noi“. Dacă nu aţi auzit de „lasă că vedem noi“, e simplu: prestatorul român (eu păţesc cu meşterii care îmi fac chestii prin casă) joacă tare, nu îţi spune clar preţul, îţi face treaba, apoi îţi spune un preţ mare că doar nu mai poţi să-l refuzi.
Bon, cam asta e povestea anchetei din România liberă şi a cumpărării deputatului Blaga. În cazul acestuia, ziarul a mers pînă la capăt, a şi apucat să presteze. Doar factura trimisă de Severin la Sunday Times lipseşte, omul a fost salvat de metoda „lasă că vedem noi“. Problema: cîţi aţi auzit de cazul ăsta? S-a indignat Parlamentul român? Vorba aia: „This is a mentality“.
