Politică și religie. Cîteva gînduri

În spaţiul cultural creştin, orice discuţie despre raportul dintre religie şi politică începe cu (sau ajunge la) episodul în care Isus, privind dinarul, a spus fariseilor şi „irodianilor“ că trebuie dat Cezarului ce-i al Cezarului şi lui Dumnezeu ce-i al lui Dumnezeu (Matei, 22; Marcu, 12; Luca, 20). Lectura rapidă a acestei pilde duce la concluzia că lumea e schizofrenă, că există un spaţiu care aparţine lui Dumnezeu şi un spaţiu care aparţine Cezarului, că politica şi republica sînt un fel de în-sine autonom, depărtat sau, în cel mai bun caz, inadecvat religiosului. În realitate, în această parabolă, Cristos nu divide lumea, ci desacralizează spaţiul de putere al Cezarului, păstrîndu-l însă în unitate cu lumea lui Dumnezeu. Nicăieri nu spune Isus că în lumea Cezarului nu se aplică regulile lumii lui Dumnezeu. În lumea Cezarului, puterea lui Dumnezeu este tot la fel de mare, numai că se exercită mediat, prin libertatea omului şi prin puterea Cezarului. Mai precis, se exercită cu sau împotriva libertăţii omului şi a puterii Cezarului. Evoluţia democraţiilor, care au statuat cu valoare de principiu fundamental laicitatea statului, pare să confirme acest lucru. Religia devine o chestiune privată, sentimentul religios trebuie reţinut cînd ne aflăm în Parlament, iar Dumnezeu a rămas doar o referinţă alternativă în jurămintele formale pe care demnitarii le depun la preluarea funcţiilor. Şi totuşi, trebuie evitată confuzia pe care prea mulţi o fac, între statul laic şi statul ateu. Statul laic nu este un stat ateu. O primă observaţie este aceea că democraţiile occidentale pot înflori numai în contextul statului laic, în vreme ce statul ateu nu poate fi decît totalitar. Decizii precum acelea de a elimina orice însemn religios din spaţiul public sînt tipice statelor atee, şi nu statelor laice, ceea ce le face absolut nedemocratice. Statul laic permite oricărei religii să asume partea care i se cuvine din spaţiul public, aşa cum permite şi ateilor să îşi manifeste necredinţa în public.  

Dacă vorbeşti despre religie unuia dintre membrii tinerei falange de „politici“ bine şcoliţi, care se afirmă prin reviste inteligente, pe la catedre sau pe lîngă partide, acesta se crispează. Ideea că religia este o mare problemă pentru lumea de azi şi că sentimentul religios este un fel de relicvă afectivă păstrată în chimia fiinţei umane prin cine ştie ce mecanism anacronic care defectează puţin măreaţa Evoluţie vine, cumva, automat cu educaţia academică sofisticată. Cei care cred, dimpotrivă, că religia nu este problema, ci soluţia sînt tot mai puţini şi tot mai izolaţi.  

În fond, religia şi politica sînt foarte asemănătoare. Aş îndrăzni chiar să spun că, în sens antropologic, ambele solicită acelaşi palier al fiinţei. Asemănarea vine din faptul că şi religia şi politica pun omul în raport cu acelaşi lucru: puterea. Contactul cu puterea – a statului, a sistemului social sau a lui Dumnezeu – are un impact decisiv asupra omului. Experienţa puterii este într-o asemenea măsură obligatorie pentru oameni, încît ea ne apare adesea ca fiind necesară. Ontogeneza speciei noastre este de neconceput în absenţa forţei modelatoare a puterii. Precizez că, în siaj foucaultian, înţeleg prin „putere“ nu atît coerciţia, cît capacitatea de a determina pe cineva să aibă un anumit comportament sau anumite opţiuni prin propria voinţă, liber exprimată. 

Determinarea voinţei – şi nu siluirea ei – este adevărata operă a puterii. 

În ecuaţie antropologică, înlăuntrul lui zoon politikon palpită viu şi, adesea, determinant ca un înger homo religiosus. Ceea ce dialogul dintre politică şi religie trebuie să-şi propună este, mai ales, să armonizeze aceste două voci interioare. Din păcate, societatea contemporană nu ştie să atenueze disonanţa dintre cele două voci interioare decît prin amuţirea uneia dintre ele. Pentru ca un om să fie echilibrat interior şi să fie util deopotrivă cetăţii şi lui Dumnezeu, cele două voci trebuie să se audă după regulile canonului muzical. În muzică, un canon este o împletire a două melodii, dintre care una este principală şi cea de-a două este derivată din prima, în fapt, o variaţie a acesteia. Melodia principală începe să se audă şi apoi, după un interval de timp oarecare, începe variaţia. Ceea ce rezultă este perfect armonic. Întîietatea melodică nu poate aparţine decît religiosului. Cît de „liberă“ este variaţia celei de-a doua melodii, cea a politicii, faţă de prima rămîne la deplina libertate a individului.  

Dar, dincolo (sau dincoace) de aceste speculaţii, chestiunea raportului dintre religie şi politică se dezvoltă într-o multitudine de întrebări la care oricine vrea să înţeleagă ce e cu el pe această lume trebuie să încerce un răspuns. Apare imediat, de pildă, chestiunea convertibilităţii credinţei religioase în opţiune politică. Răspunsul cel mai bun mi se pare a fi „da, dar nu imediat“. S-au văzut creştini practicanţi votînd cu socialiştii sau atei votînd cu creştin-democraţii, aşa că e hazardat să spunem că religia votează prin mîna electorului. Însă, prin opţiunea politică, manifestată la limită prin vot, cetăţeanul face o declaraţie proprie despre starea cetăţii la momentul chestionării acestei opţiuni. O asemenea declaraţie se fundamentează în mod natural pe viziunea celui chestionat asupra lumii, pe valorile în care acesta crede. Credinţa religioasă este deci esenţială. Mai departe, apare întrebarea în ce măsură partidele politice au datoria să răspundă sentimentelor religioase. 

Trebuie ca un partid politic, forjînd propria identitate doctrinară, să ţină cont de sentimentele religioase ale oamenilor? Şi dacă da, în ce măsură? În fine, din perspectiva Bisericii, ar trebui să vedem dacă ea trebuie să fie „echidistantă“ faţă de dezbaterile politice. Sigur că accesul la mîntuire e asigurat oricărui credincios în mod egal, fie că e socialist, fie că e conservator. Dar Biserica are, la rîndul ei, opţiuni asumate în ceea ce priveşte întrebările cetăţii. Poate fi ea, aşadar, echidistantă cînd două partide/doctrine dezbat ceva şi una dintre acestea susţine o poziţie apropiată de cea a Bisericii, iar cealaltă susţine o poziţie contrară? Iar întrebările care răsar spontan în prelungirea reflecţiei asupra raportului dintre politică şi religie nu se opresc aici.   

*Am (re)găsit acest text într-o mai veche Dilema, din vara lui 2008.