Tema săptămînii

"Germania e motorul economic al Europei, dar nu poate funcţiona fără restul partenerilor din Uniune. Unii dintre aceşti parteneri sînt într-o criză profundă şi prelungită dincolo de limitele răbdării. Mărfurile nemţeşti sînt foarte prezente nu doar în afara Uniunii, ci şi pe piaţa internă."

Rezumatul, după patru ani, al politicilor anticriză introduse de Angela Merkel: calea neoliberală a guvernului federal, spre o Europă competitivă, cu politici economice mai autoritare, promovate de Bruxelles, par să se impună – şi asta în dauna Europei.

Cu germani ajunşi în România m-am intersectat mai degrabă episodic, dar au fost destule şi întîlnirile care au mers mai în profunzime. Evident, cu cît cunoşti mai mulţi dintre ei, cu atît mai puţin eşti tentat de generalizări antropologice.

În matematică, probabil şi în alte ştiinţe, emoţia şi raţiunea pot sta perfect alături. În proporţie rezonabilă (sic!), nu se deranjează una pe alta. Există, pe de o parte, senzaţia de uluire, de mirare pe care ţi-o dau înţelegerea unui raport neaşteptat între lucruri diferite, descifrarea enigmei.

Televiziunile noastre sînt pline de personaje care plîng în direct, după cum se vede din foarte scurta şi selectiva trecere în revistă de mai jos. Dacă în înşiruirea de mai jos apar şi nume de care auziţi pentru prima oară, nu vă faceţi griji, acest lucru nu e decît o confirmare că, în zilele noastre, notorietatea se cîştigă şi prin plîns.

Împreună cu revista Dilema veche, am dori să prezentăm cititorilor români fenomenul reportajului polonez contemporan. S-ar părea că popularitatea neobişnuită a acestui gen, în Polonia, se datorează, pe de o parte, fenomenului Kapuscinski însuşi, iar pe de altă parte – curiozităţii înnăscute a omului pentru lume.

Ajunşi la Auschwitz, au fost însemnaţi cu un triunghi negru: fiinţă asocială. Numărul tatuat începea cu majuscula Z: ţigan [Zigeuner, în germ.]. Sugarilor li se tatua numărul pe picioare, care se întindea de la vintre pînă la genunchi.

19 noiembrie – workshop de reportaj cu Wojciech Tochman pentru studenţii de la Jurnalism din cadrul Universităţii din Bucureşti

Crainicul Televiziunii Române anunţă că secretarul general al partidului, Nicolae Ceauşescu, deplînge profund faptul că româncele nu doresc să aibă copii. Pentru a le putea ajuta să-şi schimbe această atitudine egoistă, tovarăşul Ceauşescu promulgă Decretul 770, prin care avortul se va pedepsi de acum înainte cu închisoare.

1) De ce anume aveţi nevoie pentru a face un reportaj bun? 2) Ce lipseşte la noi pentru a face reportaje? 3) Care este subiectul preferat căruia i-aţi dedicat (sau căruia i-aţi dedica) un reportaj?

Absolventă a Studiilor Individuale Interdisciplinare Umaniste şi Sociale din cadrul Universităţii din Varşovia, Malgorzata Rejmer (n. 1985) este laureată a Premiului Planete Doc Review pentru reportaj scris în 2008.

Aţi mîncat vreodată cavarma? Este toamnă şi, ca în fiecare an, furnicile cele harnice pun deoparte în cămară ce au agonisit peste vară. Sau cumpără de la supermarket, după putinţă şi nevoi. Sîntem şi trăim din plin în mijlocul vieţii noastre.

La ţară, toamna are culoare şi miros. De parcă s-ar pregăti de sărbătoare. Şi într-un fel, aşa şi este, fiindcă e timpul să arăţi cît de mult şi de bine ai roadele peste an. Este momentul în care toate rudele se reunesc în jurul gospodăriei, pentru roadele cîmpului.

Restaurantul Nicoreşti este unul dintre primele „tradiţionale româneşti“ pe care le-am cunoscut după ’89. Dl Piroş, patronul de atunci, a fost una dintre figurile celebre ale bucătăriei de dinainte de ’89. Fiica lui, Ioana, care a preluat restaurantul şi i-a schimbat în mare măsură look-ul, i-a păstrat, însă, aproape neschimbată mîncarea. Pe care ea o defineşte simplu: „Ca acasă.“

Cred că niciunde prin ţară nu am întîlnit oameni mai pasionaţi, în mod real, de gospodăria tradiţională, decît la pensiunea Eniko din Cernat. Csáki Béla şi soţia sa, Eniko, reuşesc nu doar să trăiască din agroturism, ci chiar să-l practice ca la carte, dar şi în mod mai mult decît plăcut.

"La noi în casă se gătea foarte bine – mama, de asemenea, era o gospodină desăvîrşită. Ţin minte cum discutau vecinele între ele despre gătit, despre reţete, schimbau reţetele noi, în funcţie de posibilităţile materiale ale fiecărei familii, le adaptau – aceste socăciţe aveau o inventivitate deosebită."

E natură 100%. O iubim pentru că este frumoasă. Pur şi simplu frumoasă. Nici urmă de cochetărie. Asortează culori extraordinare, fără ajutorul vreunui designer. Nu se fardează, nu se uită la Fashion TV, nu e dependentă de tendinţe.

Mi-am cumpărat acum cîtăva vreme un frigider mare, exagerat de mare – îmi spun cei mai mulţi dintre cei care îmi calcă pragul casei. Dar eu am întotdeauna în mînecă argumentul: un accesoriu cool, dragilor&dragelor, pentru că hardughia ce îmi ocupă jumătate din bucătărie este, de fapt, reflexia unei formule de emancipare în ceea ce priveşte stilul sănătos de viaţă.

În arborele extins al familiei, matriarhatul nu s-a pierdut... s-a ascuns, s-a disimulat cameleonic, s-a convertit şiret, dar nu s-a pierdut niciodată! Abilităţile de guvernare şi de război ies la iveală în fiecare toamnă, cînd începe campania murăturilor.

Dincolo de instantaneitatea accesului la imagine, folosirea aparatelor foto digitale nu a transformat fundamental modul de lucru al fotojurnalistului, dar a redus semnificativ incertitudinea mereu prezentă înainte de developarea unui film... „A ieşit sau nu? A surprins sau nu acea fotografie?“

"Fotojurnalismul nu e un mijloc de a ajunge cunoscut în societate, ci e un mijloc de a face societatea – chiar în aspectele ei intime şi aparent nespectaculoase (dar nu mai puţin importante) – cunoscută membrilor ei. Mi-ar plăcea să văd mai mulţi oameni care să înţeleagă că fotojurnalismul şi jurnalismul nu sînt despre tine. În mintea mea, succesul suprem în această meserie e să generezi empatie, să-i faci pe oameni să se imagineze unii în locul altora, să le oferi sau să le măreşti puterea de î

La început, în octombrie 2010, cînd am obţinut o bursă fotografică Robert Bosch & World Press Photo pentru a arăta o ţară balcanică dintr-o perspectivă nouă, m-am gîndit să ilustrez schimbările galopante care se întîmplă în comunităţile tradiţionale.

Am avut primul aparat de fotografiat serios în clasa a VIII-a, la 14 ani – un Zenit, supersculă. Mi-l pusese tatăl meu în mîini, pentru că nu mă putuse opri, la mare, să-mi iau o pocnitoare de plastic cu care apucasem să compromit vreo două filme.

Să ai pretenţia ca cititorul tău s-aştepte să-ţi reîmprospătezi ştirile o dată la o imprimare e nerealist. Are informaţia la degetul mare, acum, oriunde şi pe multiple platforme. Tot ce-i perisabil se va perima.

"În esenţă, fotojurnalismul reprezintă actul de a sta mărturie pentru un eveniment, înregistrîndu-l în cel mai corect şi exact mod cu putinţă. Aici, lucrurile devin interesante. Există multe stiluri de fotografie, iar mediul reflectă inevitabil o gamă largă de estetică şi abordări."

"În general, un ziar are un număr de fotografi care acoperă numai subiectele proprii ziarului, (foto)reportaje, anchete etc. În rest, ziarul lucrează cu agenţii. Iar pentru asta îţi trebuie un editor pe măsură, care să ştie ce să aleagă de la agenţii, cum ar trebui tratat din punct de vedere vizual un subiect..."

Agence France-Press. Începuturile AFP datează din 1835, cînd parizianul Charles Havas creează Agence Havas, prima agenţie de ştiri din lume. În aprilie 2003, AFP a intrat într-un parteneriat cu Getty Images.

Fie că ne referim la un cotidian, o agenţie de presă, un ziar tabloid sau unul de sport, textul se îmbină în mod obligatoriu cu fotografia. Astfel, am stat de vorbă cu 9 fotoreporteri români, cărora le-am pus 3 întrebări legate de meseria lor.

Am fost un adolescent fără adolescenţă în ce are ea mai exciting. Nu tu incertitudini în ce priveşte orientarea sexuală, nu tu revolte faţă de lumea celor maturi, nici măcar vreo vagă intenţie de suicid. Adevărul e, însă, că pe vremea aia n-aveam de unde să-l citesc pe Cioran.