Cum am învăţat să opresc timpul în loc

Am avut primul aparat de fotografiat serios în clasa a VIII-a, la 14 ani – un Zenit, supersculă. Mi-l pusese tatăl meu în mîini, pentru că nu mă putuse opri, la mare, să-mi iau o pocnitoare de plastic cu care apucasem să compromit vreo două filme. Îmi explicase el atunci că jucăria aia face doar o singură expunere, o singură combinaţie de diafragmă şi timp, nimic reglabil, mă rog, de neînţeles atunci. Am developat primele fotografii cu colegii de clasă, la mină, în camera obscură, tot cu tatăl meu, şi-am văzut atunci cum o foaie de hîrtie albă, scufundată într-un lichid, prinde viaţă şi opreşte timpul în loc. O minune. Am făcut atunci, la 14 ani, oarecum întîmplător, primii bani din fotografie, vînzînd imaginile colegilor de clasă. 

Patru ani mai tîrziu am ajuns la facultate – Jurnalism –, în Capitală. Am dat cu nasul acolo, pentru prima dată, de treaba asta de care aveam să mă îndrăgostesc rău de tot, numită „fotografie de presă“. Am început să cumpăr ziare ca să mă uit la fotografii. Aveam fotografi preferaţi, pe care-i urmăream în ziar şi-mi dădeam palme peste frunte de fiecare dată cînd le vedem fotografiile. Mă gîndeam atunci că numai norocul te poate ajuta să ajungi fotograf de presă şi că vorba cu prinsul lui Dumnezeu de picior la asta se referă, la a face fotografie pe care s-o publici într-un loc în care s-o vadă mii de oameni şi, culmea, să fii şi plătit pentru asta. Îmi părea suprema chestie, la care nici să visez nu îndrăzneam. Într-o vacanţă, am încercat marea cu degetul, angajat pe pile, pentru o lună, la un ziar local din Valea Jiului, ca fotoreporter. N-am înţeles mare lucru din luna aia, dar cu banii de-acolo mi-am cumpărat conserve şi am plecat o săptămînă în Retezat, deci a fost OK. Ăla a fost debutul meu în pagina de ziar.  

La finalul facultăţii, exact cînd mă pregăteam să devin şomer cu acte în regulă, la avizier citesc cum că ziarul Gardianul, care era pe cale să se nască, condus de o parte dintre profesorii noştri, angajează. Am dat năvală cu toţi colegii în redacţie şi, în urma unui interviu succint, la modul „Tu ce vrei să fii?“, „Fotoreporter“, „OK, te facem“, am fost angajat. A urmat un an în care am muncit, spuneam, mai mult decît am muncit de-atunci încoace adunat. De dimineaţa pînă seara, alergat, redacţie, acţiuni, developat în centru, înapoi la redacţie, bronz de la gît în sus şi de la încheietură în jos. Eram fericit. Piciorul lui Dumnezeu era ţinut de mîna mea, strîns. După anul ăsta a picat, din senin, în cealaltă mînă a mea, celălalt picior divin. Evenimentul zilei – la vremea aia ziarul cu cea mai bună echipă de fotografi din ţara asta – mă cheamă la el. De ce, nici acum nu înţeleg. Urmează cel mai frumos an din cariera mea de fotograf de presă. Am învăţat acolo că faptul de a fi plătit pentru ceea ce fac n-are nici o legătură cu vreun picior, fie el şi divin, că banii primiţi sînt pentru un lucru pe care-l fac bine, că avem principii, că ar trebui să le respectăm, că noi, fotografii, contăm. Era o şcoală unde nimeni nu te punea să înveţi nimic, dar de unde, într-un mod ciudat, în fiecare seară ajungeam acasă simţindu-mă mai bun. Acolo şi atunci am făcut fotografie cu o poftă pe care, de atunci încoace, nu am mai întîlnit-o. A urmat, tot din senin venită, o înregimentare la agenţia Reuters. Alt calibru – internaţional. Am aflat acolo că presa despre care înveţi din manual, presa liberă, independentă, al cărei singur scop e să informeze şi să o facă corect, chiar există. Nu e poveste, pe cuvînt. Acolo am priceput o chestie pe care nicăieri în presa română nu cred că a priceput-o cineva, şi anume că fotoreporter e un cuvînt care nu înseamnă doar fotograf, ci şi jurnalist. Că te informezi şi informezi la rîndul tău singur, nu aştepţi vreun redactor al cărui material să-l ilustrezi, că ai o responsabilitate mare pe umeri, că eşti obiectiv.  

Au trecut şi cei cinci ani de Reuters şi, după o hălăduială de cîteva luni pînă-n Mongolia şi înapoi, iată-mă angajat din nou în presa română, la un ziar central, quality. România era în plină criză, iar presa era unul dintre locurile în care asta se resimţea cel mai bine. Colegii mei, fotografi la alte ziare, erau unul cîte unul puşi pe drumuri, înghesuiala de pe teren dispăruse. Rămăsesem, din cîte şase-opt fotografi la fiecare redacţie, vreo cinci în total. Întoarcerea în presa centrală, recunosc, m-a cam luat prin surprindere. O părăsisem în urmă cu şase ani şi-am regăsit-o într-o stare mai jalnică decît atunci. După trei ani, am plecat de la ziar şi, odată cu asta, mi-am luat adio şi de la statutul de angajat în presa română, în urma unui episod în care mi se cerea să fac ceva ce nu am fost pregătit niciodată să fac, ceva care era împotriva a tot ce am învăţat în scurta mea carieră de fotoreporter. Nu vreau să detaliez, însă pot spune doar că, pentru mine, ca fotograf, cameră ascunsă n-a fost niciodată unul dintre lucrurile pentru care m-am apucat de presă. Ştiu, e şi asta o practică jurnalistică, dar dacă vreodată ar trebui s-o aplic, aş prefera să fie pentru – vorba poetului – „a greater good“. N-aş fi salvat, în cazul de faţă, nici un copil abuzat, nici o femeie sechestrată, nici un animal torturat. A fost prima dată în cariera mea cînd am refuzat un subiect.  

A trecut jumătate de an de cînd nu mai lucrez în presă. Am avut de atunci, de foarte puţine ori, de lucru pentru publicaţii străine, iar acest fapt n-a făcut decît să-mi întărească convingerea că am luat o decizie sănătoasă. Că avem două mii de ani pînă să ajungem să respectăm fotografia aşa cum se întîmplă, să zicem, în State, asta nu mă sperie. Mă intrigă, în schimb, faptul că presa aici nu numai că nu avansează, dar merge şi înapoi. Pentru editorul de ziar mioritic, în 2013, în continuare, fotografia publicată în oglindă, inversată, e OK, iar Google încă reprezintă o sursă bună de imagini gratis, fără drepturi de autor. Singurele mele regrete acum sînt legate doar de faptul că realizez că cea mai mare parte de vină pentru situaţia în care a ajuns presa noastră o purtăm chiar noi, jurnaliştii. În rest, n-am decît nostalgii. 

Mihai Barbu este fotojurnalist. A lucrat la Evenimentul zilei, România liberă şi Reuters, şi a colaborat cu agenţiile de presă European Pressphoto Agency (EPA) şi Associated Press (AP). În 2012, împreună cu fotograful Bogdan Baraghin, a deschis studioul de fotografie Photoliu (photoliu.ro). 

© Foto: Mihai Barbu