Cum am învăţat să opresc timpul în loc

Mihai BARBU
Publicat în Dilema Veche nr. 505 din 17-23 octombrie 2013
Cum am învăţat să opresc timpul în loc jpeg

Am avut primul aparat de fotografiat serios în clasa a VIII-a, la 14 ani – un Zenit, supersculă. Mi-l pusese tatăl meu în mîini, pentru că nu mă putuse opri, la mare, să-mi iau o pocnitoare de plastic cu care apucasem să compromit vreo două filme. Îmi explicase el atunci că jucăria aia face doar o singură expunere, o singură combinaţie de diafragmă şi timp, nimic reglabil, mă rog, de neînţeles atunci. Am developat primele fotografii cu colegii de clasă, la mină, în camera obscură, tot cu tatăl meu, şi-am văzut atunci cum o foaie de hîrtie albă, scufundată într-un lichid, prinde viaţă şi opreşte timpul în loc. O minune. Am făcut atunci, la 14 ani, oarecum întîmplător, primii bani din fotografie, vînzînd imaginile colegilor de clasă. 

Patru ani mai tîrziu am ajuns la facultate – Jurnalism –, în Capitală. Am dat cu nasul acolo, pentru prima dată, de treaba asta de care aveam să mă îndrăgostesc rău de tot, numită „fotografie de presă“. Am început să cumpăr ziare ca să mă uit la fotografii. Aveam fotografi preferaţi, pe care-i urmăream în ziar şi-mi dădeam palme peste frunte de fiecare dată cînd le vedem fotografiile. Mă gîndeam atunci că numai norocul te poate ajuta să ajungi fotograf de presă şi că vorba cu prinsul lui Dumnezeu de picior la asta se referă, la a face fotografie pe care s-o publici într-un loc în care s-o vadă mii de oameni şi, culmea, să fii şi plătit pentru asta. Îmi părea suprema chestie, la care nici să visez nu îndrăzneam. Într-o vacanţă, am încercat marea cu degetul, angajat pe pile, pentru o lună, la un ziar local din Valea Jiului, ca fotoreporter. N-am înţeles mare lucru din luna aia, dar cu banii de-acolo mi-am cumpărat conserve şi am plecat o săptămînă în Retezat, deci a fost OK. Ăla a fost debutul meu în pagina de ziar.  

La finalul facultăţii, exact cînd mă pregăteam să devin şomer cu acte în regulă, la avizier citesc cum că ziarul Gardianul, care era pe cale să se nască, condus de o parte dintre profesorii noştri, angajează. Am dat năvală cu toţi colegii în redacţie şi, în urma unui interviu succint, la modul „Tu ce vrei să fii?“, „Fotoreporter“, „OK, te facem“, am fost angajat. A urmat un an în care am muncit, spuneam, mai mult decît am muncit de-atunci încoace adunat. De dimineaţa pînă seara, alergat, redacţie, acţiuni, developat în centru, înapoi la redacţie, bronz de la gît în sus şi de la încheietură în jos. Eram fericit. Piciorul lui Dumnezeu era ţinut de mîna mea, strîns. După anul ăsta a picat, din senin, în cealaltă mînă a mea, celălalt picior divin. Evenimentul zilei – la vremea aia ziarul cu cea mai bună echipă de fotografi din ţara asta – mă cheamă la el. De ce, nici acum nu înţeleg. Urmează cel mai frumos an din cariera mea de fotograf de presă. Am învăţat acolo că faptul de a fi plătit pentru ceea ce fac n-are nici o legătură cu vreun picior, fie el şi divin, că banii primiţi sînt pentru un lucru pe care-l fac bine, că avem principii, că ar trebui să le respectăm, că noi, fotografii, contăm. Era o şcoală unde nimeni nu te punea să înveţi nimic, dar de unde, într-un mod ciudat, în fiecare seară ajungeam acasă simţindu-mă mai bun. Acolo şi atunci am făcut fotografie cu o poftă pe care, de atunci încoace, nu am mai întîlnit-o. A urmat, tot din senin venită, o înregimentare la agenţia Reuters. Alt calibru – internaţional. Am aflat acolo că presa despre care înveţi din manual, presa liberă, independentă, al cărei singur scop e să informeze şi să o facă corect, chiar există. Nu e poveste, pe cuvînt. Acolo am priceput o chestie pe care nicăieri în presa română nu cred că a priceput-o cineva, şi anume că fotoreporter e un cuvînt care nu înseamnă doar fotograf, ci şi jurnalist. Că te informezi şi informezi la rîndul tău singur, nu aştepţi vreun redactor al cărui material să-l ilustrezi, că ai o responsabilitate mare pe umeri, că eşti obiectiv.  

Au trecut şi cei cinci ani de Reuters şi, după o hălăduială de cîteva luni pînă-n Mongolia şi înapoi, iată-mă angajat din nou în presa română, la un ziar central, quality. România era în plină criză, iar presa era unul dintre locurile în care asta se resimţea cel mai bine. Colegii mei, fotografi la alte ziare, erau unul cîte unul puşi pe drumuri, înghesuiala de pe teren dispăruse. Rămăsesem, din cîte şase-opt fotografi la fiecare redacţie, vreo cinci în total. Întoarcerea în presa centrală, recunosc, m-a cam luat prin surprindere. O părăsisem în urmă cu şase ani şi-am regăsit-o într-o stare mai jalnică decît atunci. După trei ani, am plecat de la ziar şi, odată cu asta, mi-am luat adio şi de la statutul de angajat în presa română, în urma unui episod în care mi se cerea să fac ceva ce nu am fost pregătit niciodată să fac, ceva care era împotriva a tot ce am învăţat în scurta mea carieră de fotoreporter. Nu vreau să detaliez, însă pot spune doar că, pentru mine, ca fotograf, cameră ascunsă n-a fost niciodată unul dintre lucrurile pentru care m-am apucat de presă. Ştiu, e şi asta o practică jurnalistică, dar dacă vreodată ar trebui s-o aplic, aş prefera să fie pentru – vorba poetului – „a greater good“. N-aş fi salvat, în cazul de faţă, nici un copil abuzat, nici o femeie sechestrată, nici un animal torturat. A fost prima dată în cariera mea cînd am refuzat un subiect.  

A trecut jumătate de an de cînd nu mai lucrez în presă. Am avut de atunci, de foarte puţine ori, de lucru pentru publicaţii străine, iar acest fapt n-a făcut decît să-mi întărească convingerea că am luat o decizie sănătoasă. Că avem două mii de ani pînă să ajungem să respectăm fotografia aşa cum se întîmplă, să zicem, în State, asta nu mă sperie. Mă intrigă, în schimb, faptul că presa aici nu numai că nu avansează, dar merge şi înapoi. Pentru editorul de ziar mioritic, în 2013, în continuare, fotografia publicată în oglindă, inversată, e OK, iar Google încă reprezintă o sursă bună de imagini gratis, fără drepturi de autor. Singurele mele regrete acum sînt legate doar de faptul că realizez că cea mai mare parte de vină pentru situaţia în care a ajuns presa noastră o purtăm chiar noi, jurnaliştii. În rest, n-am decît nostalgii. 

Mihai Barbu este fotojurnalist. A lucrat la Evenimentul zilei, România liberă şi Reuters, şi a colaborat cu agenţiile de presă European Pressphoto Agency (EPA) şi Associated Press (AP). În 2012, împreună cu fotograful Bogdan Baraghin, a deschis studioul de fotografie Photoliu (photoliu.ro). 

© Foto: Mihai Barbu

Mîntuirea biogeografică jpeg
Dulciuri, seriale, rugăciuni
În același timp, „discursul consolator” are, pentru omul zilelor noastre, o problemă de plauzibilitate.
p 10 jpg
Vechea artă a consolării
În timpurile moderne, la finalul secolului al XVIII-lea, treptata secularizare a dus la dispariția literaturii consolatorii, dar nevoia de consolare nu a pierit.
index jpeg 2 webp
Cea mai frumoasă consolare din lume
Și atunci, ce îi rămîne jurnalistului ca alinare? Ce îl ține pe el în mișcare? În existența sa profesională?
Saint Ambrose MET DT3022 jpg
Pretenția alinării universale
Există, desigur, unii creștini care, în fața pierderilor suferite, „dansează“ datorită bucuriei învierii.
index jpeg webp
Cînd consolarea are șanse să devină reală
Pentru a ne redobîndi viața, El nu s-a sfiit să urce pe cruce și să-l trimită la noi pe Mîngîietorul, Duhul (Spiritul) Adevărului.
Consolation of Ariadne MET ap18 42 jpg
Cu c de la căldură și nu doar pentru elefanți și delfini
S-ar putea spune că acceptarea suferinței și înțelegerea faptului că orice trăiește moare aduc consolare în cele mai multe situații.
p 13 jpg
Rețelele consolării. Scurtă incursiune în modul de existență în-durere
Acțiunea de a consola nu înseamnă doar a oferi sprijin emoțional, ci și a conlucra în a crea sau re-crea noi legături.
640px Sorrento buidings jpg
Il Grande Premio di Consolamento…
„Gogu a plecat în lume și a luat cu el și salariile voastre pe cinci luni. Doar știți prin ce a trecut, trebuia să se consoleze și el cu ceva”.
Immanuel Kant  Aquatint silhouette  Wellcome V0003180 jpg
Cît de mult ne pot consola filosofii?
Lecția pe care o putem extrage din schimbul de scrisori între Kant și Maria von Herbert este că filosofii ne pot consola în măsura în care nu vor forța aplicarea în practică a adevărurilor existențiale pe care le descoperă.
5832910afis jpg
În plină stradă
Arta publică din România este prea puțin susținută, reglementată sau mediată, fapt ce relevă porozitatea comprehensiunii și receptării conceptului, zdruncinînd atît semnificația, cît și scopurile artei înseși.
Scriitorii, rudele mele maghiare jpeg
Arta ca exagerare
„În artă, cînd nu știm ce vedem, reacționăm prin exagerare”.
p 10 Guerrilla Girls WC jpg
Eco-activismul și arta
Astfel, activiștii speră că dacă ne pasă de artă suficient de mult încît să vrem să protejăm arta, vom găsi modalități pentru a ne salva planeta.
p 11 WC jpg
Palimpseste temporare
La urma urmei, armele artiștilor și ale activiștilor sînt aceleași, iar salvarea se află în mîinile și în conștiința noastră.
Racism is not patriotism sign in Edison, NJ jpg
Rasismul ca reacție a publicului cinefil
Cert este că, în ultimii ani, mainstream-ul hollywoodian traversează o încercare de emancipare, prin care vrea să se dezică de vechile obiceiuri.
index jpeg 2 webp
Curaj
Cum facem asta? Semnăm petiţiile împotriva persecuţiilor, participăm la proteste. Ne exprimăm. Orice fărîmă contează.
p 13 Ashraf Fayadh YouTube jpg
Cuvintele, mai puternice decît dictatorii
Fiindcă adevărul cuvintelor noastre vorbește despre libertate, pe cînd adevărul cuvintelor dictatorilor vorbește despre frică.
p 14 J K  Rowling jpg
Voldemort pe Twitter?
J.K. Rowling nu este „too big to fail”, dar este „too big to cancel”.
E cool să postești jpeg
Lucrurile bune, trecute cu vederea
Potrivit lui Leibniz, răul există în lume, însă doar relativizîndu-l îl putem transforma într-un instrument prin care putem conștientiza și construi binele, care este, de altfel, singura cale pentru progres.
index jpeg webp
Cum și de ce să găsești partea plină a știrii
ar dacă mai devreme vorbeam despre libertatea jurnaliștilor sau a editorilor de a alege ce știri dau mai departe, nu trebuie să uităm că și publicul are libertatea să aleagă. Important e să aibă de unde alege.
Cloud system moving into Chatham Sound png
Depinde doar de noi
Altă veste bună din 2022 vine tot din emisfera sudică. În unele zone din Marea Barieră de Corali din Oceanul Pacific, cercetătorii au observat o însănătoșire și o extindere a recifurilor de aici.
p 11 WC jpg
Liberul-arbitru și paradoxul „poluării bune”
Dar chiar și dacă nu vrem să facem nimic, partea plină a paharului este că noi avem șanse bune să murim de moarte bună, în aproape aceleași condiții climatice în care am trăit.
p 12 Tarkovski, Nostalgia jpg
Pandemie cu final ca-n filme
Am strîns puncte din tot felul de grozăvii ale pandemiei, așteptînd vaccinul, așteptînd remediul, așteptînd vestea eliberatoare. Și, în cele din urmă, am cîștigat, tancul american a apărut.
p 13 M  Chivu jpg
Copilul călare pe porc sau falsul conflict dintre tradiție și modernitate
Generația mea poate a făcut mai multe sau mai puține. Am făcut ce am putut. Însă viitorul este deja aici. Iar cei care pot prelua ștafeta sînt și ei aici.
06F2AB41 2CE7 4E53 9857 4D9205D89939 1 201 a jpeg
2022, cu bune
Gura mea de aer: cu acel zîmbet curat, te privește fix în ochi și, pe un ton apăsat, îți spune: „Tati, te iubesc!”.

Adevarul.ro

image
Cea mai coruptă țară din UE. România, în top 3
Raportul Transparency International reflectă modul în care este percepută corupția din sectorul public din 180 de state și este făcut prin acordarea de puncte.
image
Un ieşean, obligat să plătească facturile unei case în care nu mai locuieşte de 8 ani
Un bărbat din Iaşi s-a trezit cu o surpriză neplăcută, când a aflat că trebuie să plătească facturile noilor proprietari ai casei în care nu mai locuieşte de opt anI. Acest lucru s-a întâmplat pentru că noii locatari nu au transferaT contractul pe numele lor.
image
Vietnamez filmat la Cluj cum jupoaie un șobolan. „Capturează ilegal și mănâncă tot ce mișcă” VIDEO
Un vietnamez a fost filmat în incinta unei fabrici din Cluj-Napoca pe când jupoaie șobolani. Clujeanul care a făcut publică filmarea susține că acesta face parte dintr-un grup de vietnamezi care vânează și mănâncă tot ce prinde: șobolani, păsări, iepuri.

HIstoria.ro

image
Reglementarea prostituției în București, la sfârșitul secolului al XIX-lea
Către finalul secolului al XIX-lea, toate tentativele întreprinse pentru a diminua efectele prostituției prin regulamente, asistență medicală și prin opere de binefacere nu dădeau rezultatele așteptate, mai ales în ceea ce privește răspândirea bolilor venerice.
image
Caragiale: un client râvnit, dar un cârciumar prost VIDEO
Caragiale: un client râvnit, un cârciumar prost
image
Anul 1942, un moment greu pentru Aeronautica Regală Română
Anul 1942 a însemnat pentru Aeronautica Regală Română, ca de altfel pentru toate forțele Armatei române aflate în zona de operațiuni, un moment deosebit de dificil.