Doamna de argint

Publicat în Dilema Veche nr. 509 din 14-20 noiembrie 2013
Doamna de argint jpeg

Germanii, autorii unora dintre realizările majore ale Europei, dar şi ai rătăcirilor ei cele mai crunte, n-au uitat cele două conflagraţii pe care le-au declanşat chiar ei. Nu li s-a şters din memorie nici măcar aceea iscată de orgoliul kaiserului, în urma atentatului din Sarajevo, cînd, în nemăsurata lui ambiţie, riscase confruntarea cu Rusia şi cu Franţa, incendiind ţara, continentul, lumea. Împuşcarea prinţului moştenitor al Austriei avea să se soldeze cu moartea a 40 de milioane de oameni, cu dispariţia unor imperii, cu instalarea bolşevismului în Rusia, dar şi cu apariţia legendelor care au dus la prăbuşirea democraţiei de la Weimar şi la edificarea celui de-al treilea Reich. Hitler, Holocaustul şi Războiul sînt, de altfel, atît de adînc întipărite în memoria Republicii Federale, încît nu trece zi fără ca undeva, în vreun oraş, să nu se amintească de cea mai sumbră pagină a istoriei continentale.

A vorbi serios, azi, despre Germania şi liderii ei înseamnă, prin urmare, înainte de orice, a ţine seama de ceea ce nemţii nu pot uita nici dacă ar vrea. Dar şi a ţine cont de ceea ce s-a creat din determinantele istorice ale Germaniei. Angela Merkel este, în măsură mai mare decît s-ar putea crede, produsul lor. A pune, aşadar, în legătură cu ea, întrebări anistorice înseamnă a rata aspecte esenţiale ale personalităţii ei. Nici măcar întrebări banale despre cancelar n-ar trebui să facă abstracţie de ceea ce – spre a-l parafraza pe poet – se află în „Uvedenrode“, „peste mode şi timp, în Olimp“.

Credem adesea că doar „cultura uneşte, în timp ce politicul dezbină“, cum citeam nu de mult în presa românească. Ne mai închipuim că în „mediocraţiile“ contemporane, în care domnesc mai puţin guvernele şi democraţia, cît o mass-media gregară, laolaltă cu cele mai abjecte forme de presă, ar fi imposibil să mai ajungi la cîrma unui stat şi să te menţii mult timp fără multă charismă. Angela Merkel demonstrează cîtă eroare zace în ambele clişee. Ştim, datorită ei, că se mai ascunde mult mister în natura puterii şi că avem prea puţin habar despre modul în care, în complexa lume contemporană, poate fi condus eficient un stat important şi de succes ca Germania. Pe de altă parte, a o studia intens pe şefa  executivului de la Berlin nu înseamnă defel că se vor descoperi automat secretele invulnerabilităţii ei.  

Merkel nu e prima femeie de stat fascinantă. S-a scris enorm şi despre „doamna de fier“. Maggy Thatcher a suscitat admiraţie, între altele, pentru că a reuşit să extragă Marea Britanie relativ rapid şi durabil dintr-o criză pe cale de a se eterniza. Şi-a salvat ţara prin aplicarea unei reţete complexe, constînd, pe de o parte, din transpunerea unui set riguros de reforme şi măsuri economice de piaţă, precum şi, pe de alta, dintr-un stil de conducere întemeiat pe convingeri şi consecvenţă morale inebranlabile.  

Provenind şi ea din zona conservatoare, Merkel s-a dovedit nu mai puţin influentă în lume şi nu mai puţin impresionantă. Spre deosebire de Thatcher, cancelara nu şi-a scos ţara din criză, dar a ştiut să profite plenar de pe urma reformelor de piaţă introduse de predecesorul ei social-democrat. „Doamna de plastilină“ – ar putea s-o numească adversarii ei, cu trimitere la inegalabila ei maleabilitate şi capacitate de a învinge orice greutăţi şi de a-şi înlătura din cale orice obstacol ori adversar, printr-un zîmbet graţios şi o legiune de hatîruri şi favoruri făcute stîngii spectrului politic.  

Concesiile ei au ajuns să fie atît de numeroase, încît la ultimul scrutin legislativ, stînga germană şi-a văzut mare parte din electorat trecut cu arme şi bagaje în tabăra dreptei.  

„Doamna de argint“ – i-aş zice eu, cu trimitere la proprietăţile unui metal care nu e doar maleabil şi ductil, ci deţine şi o amplă putere de reflectare a luminii şi a radiaţiei.

Mutti (mămica) – o numesc mulţi germani. În opinia lor, mama naţiunii, deşi înjurată înflăcărat la marginile continentului, din cauza obsesivelor programe de austeritate impuse de Berlin, ar face bine ce face. Merkel – se afirmă – apără eficient moneda europeană pentru care Germania a renunţat la marcă, bunul ei postbelic cel mai de preţ. „Merkel ne protejează cum trebuie“ – mai spun destui dintre compatrioţii ei – „ne pune la adăpost“ nu doar metalul preţios rîvnit de greci şi de alte neamuri cam prea petrecăreţe şi prea cheltuitoare, ci şi interesele de ţară prea îndelung silită să plătească oalele sparte de alţii.  

Deloc de mirare că, încă din ianuarie curent, deci mult înainte de ultimul scrutin, Angela Merkel trecea deja drept cel mai popular om politic al germanilor. Electoratul apreciază în continuare ceea ce se afirmă a fi precauţia, moderaţia şi pragmatismul ei. Între 70 şi 80%  dintre alegători îi consideră politica deopotrivă echilibrată şi înţeleaptă. Majoritatea i-a acceptat opinia potrivit căreia Germaniei îi merge, cu ea la timonă, din ce în ce mai bine, recuzînd catastrofismul opoziţiei de stînga. Nici varii cărţi şi articole menite, în campania electorală, să zdruncine această convingere şi să anihileze măcar parţial impresia bună a germanilor despre Merkel n-au reuşit să le destrame. Aşa se explică fulminantul ei triumf electoral, graţie căruia, într-o ţară ca Germania, neguvernabilă, de regulă, decît prin coaliţii, Merkel şi Uniunea ei creştin-democrată s-au aflat în buza istoricei victorii a cuceririi puterii integrale.   

Născută şi crescută sub ruşi, în estul comunizat al Germaniei, Angela Dorothea, fiica unui teolog protestant cu ascendenţă poloneză, o specialistă în fizică chimică şi statistică, îşi datorează ascensiunea politică propriei inteligenţe, precum şi, în bună măsură, lui Helmuth Kohl şi demolării Zidului berlinez. 

Sătulă de tutela comunistă şi dotată, în egală măsură, cu pofta libertăţii şi cu instinctul puterii, tînăra utecistă, ajunsă om politic creştin-democrat, s-a lansat rapid. A cucerit un mandat în Bundestag, în 1990, pentru ca apoi să-şi confirme succesiv reintrările în parlament, prin redutabile victorii directe, repurtate în circumscripţia ei electorală.  

De primul ei soţ, al cărui nume îl poartă în continuare, avea să divorţeze rapid. De mentorul ei, Helmut Kohl, avea să se despartă mai greu. L-a părăsit abia în faza în care cancelarul reunificării avea să alunece într-un irepresibil declin. Merkel avea chiar să-i dea, politic, lovitura de graţie.

Anterior, liderul CDU se împotmolise într-o afacere de finanţare ilegală a partidului şi considerase că respectarea cuvîntului său de onoare, prin care se obligase să nu-i divulge pe sponsorii Uniunii, e mai importantă decît legea. Ulterior, Merkel avea să-şi consolideze poziţia, eliminînd rînd pe rînd, din poziţii fruntaşe, diverşi baroni influenţi ai partidului. N-a dus lipsă de adversari redutabili. Mai toţi rivalii şi duşmanii au subestimat-o. Mai toţi au crezut că lipsa charismei va sfîrşi prin a-i veni de hac. Cu toţii s-au înşelat amarnic.  

„Fata lui Kohl“ – cum i se spusese după 1989 – a intrat în guvernul din 1991, fiind plasată în fruntea Ministerului Tineretului şi al Femeii. Ulterior, avea să preia portofoliul Mediului, pentru ca din anul 2000 să ajungă şefa CDU, iar de la mijlocul anilor 2000 – şefa executivului Republicii Federale.

Criticile împotriva politicii ei economice, ecologice şi chiar a diplomaţiei girate de Merkel s-au ţinut de-atunci lanţ. I s-a reproşat că şi-ar înşela electoratul, că şi-ar viola principiile conservatoare. Apoi – acuză grea din unghiul unui electorat cu îndelungi tradiţii şi propensiuni socialist-colectiviste – i s-a imputat prezumtivul neoliberalism light, deşi a acceptat măsuri net anticapitaliste, precum introducerea taxei Tobin, a impozitului pe tranzacţii financiare. S-a văzut acuzată că i-ar fi scăpat de sub control Serviciile secrete interne, în criza declanşată de asasinatele teroriste comise asupra unor imigranţi de un grup de extremă dreaptă – NSU. Că ar fi insensibilă la ecologie. Că ar căuta cu lumînarea succesul economic, slujind politica marilor concerne energetice. Or, după şocul provocat germanilor de accidentul nuclear de la Fukushima, cancelara se grăbise să le facă pe plac concetăţenilor ei şi să arunce peste bord propriile promisiuni electorale, renunţînd la făgăduita prelungire a vieţii reactoarelor atomice germane. În fine, o parte a elitei a condamnat, în repetate rînduri, ataşamentul ei definitiv şi imuabil faţă de securitatea statului evreu, al cărui drept la existenţă – după cum a afirmat ea într-o alocuţiune rostită în Knesset, la Ierusalim – constituie o parte „a raţiunii de stat a Germaniei“.  

Fapt remarcabil, în acest domeniu esenţial, ca şi în cel al necesităţii combaterii antisemitismului şi extremismului de orice fel, cancelarul nu s-a mai arătat dispus la vreo concesie. Instinctul libertăţii şi conştiinţa istorică au pus-o la adăpost pe Merkel de varii derapaje. A rezistat, de pildă, magna cum laudae, ispitei de a recurge, precum predecesorul ei la cancelariat, Gerhard Schröder, la jalnicul instrument al antiamericanismului ca trambulină electorală. 

Că, în pofida şirului virtual interminabil de critici şi învinuiri cu care se confruntă, Merkel continuă să fie, pentru nemţi, între politicieni, „cea mai iubită dintre pămînteni“ ţine probabil de straturile adînci ale psihismului german. În mod curios, simpatia ieşită din comun pe care o suscită se datorează tocmai modului ei simplu şi nepretenţios de a fi, aerului ei de pastoriţă protestantă, apetenţei pentru compromis, absenţei oricărei urme de charismă. La ea, toate acestea sînt combinate cu o existenţă din care lipsesc atributele convenţionale ale succesului, copiii şi marile averi. Ca atare, i-a sporit constant credibilitatea, tot mai mulţi considerînd că Merkel şi-a consacrat viaţa, fără vreo rezervă, naţiei şi-şi exercită puterea ca un bun cioban, în strictul interes al turmei păstorite.

E foarte posibil ca o parte dintre opţiunile ei politice şi economice să fie totuşi discutabile. Pe unele le-au criticat observatori lucizi, deloc impresionaţi de rombul pe care-l formează, adesea, mîinile Angelei Merkel. 

În spasmele globalizării, calmul raţional al acestui om de ştiinţă devenit politician aminteşte oarecum de alt mare cancelar creştin-democrat şi de caracterul benefic al fermităţii convingerilor democratice şi prooccidentale ale unui Konrad Adenauer. Cel care, preluînd timona Germaniei după cel mai amplu cataclism istoric, a reuşit, în cîţiva ani, turul de forţă de a-şi extrage ţara din coşmarul nazist şi de-a o readuce în familia naţiunilor civilizate. Încît, realizînd caracterul geometric al gîndirii succesoarei sale, îţi vine, poate, să îngîni după Ion Barbu: „Ceas în cristalin, lîngă fecioara Geraldine… sub timp / sub mode / în Uvedenrode…“  

Petre M. Iancu este jurnalist la Deutsche Welle.

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Nu suntem egali în fața bolilor: care sunt românii care nu vor plăti suprataxă pe concediu medical
Politicienii și-au făcut calculele și au decis că nu suntem egali în fața bolilor. Mai exact, PSD și PNL lucrează la o ordonanță de urgență prin care încearcă să elimine supraimpozitarea concediilor medicale doar în cazul anumitor pacienți
image
„Lâna de aur”, cel mai scump material textil natural din lume. Firul de Vicuña se vinde la gram, la fel ca aurul
Firul de Vicuña, recoltat o dată la doi sau trei ani în cantități limitate, se distinge ca fiind cel mai rar și scump fir din lume. Cu o grosime de 12 microni, comparabilă cu cea a aurului, este comercializat la gramaj, se vinde la prețuri exorbitante și presupune un proces de producție meticulos.
image
Decizie radicală pentru „Tesla de Cluj”. „Dacă ziceam că e produsă în Elveția, clienții ar fi sărit s-o cumpere cu 450.000 de euro”
Echipa proiectului a luat o decizie importantă: va regândi „Tesla de Cluj” într-o variantă mult mai ieftină. „Probabil că dacă ziceam că mașina este produsă în Elveția, clienții ar fi sărit să o cumpere cu 450.000 de euro”, susține Florin Dehelean, unul dintre investitori

HIstoria.ro

image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.
image
Procesul „Numai o guriță”, o noutate pentru justiția română la început de secol XX
În primăvara anului 1912, pictorul Gore Mircescu îl aducea în fața justiției pe librarul Constantin Sfetea, pe motivul reproducerii neautorizate a uneia din lucrările sale – „Numai o guriță” – pe care cel din urmă o folosise la ilustrarea unor cărți poștale.