Pe muchie de cuţit
- argument -
Încă mai cred că adolescenţa e vîrsta cea mai tulbure, mai bulversantă şi mai pe muchie de cuţit dintre toate. Nu ştii ce e cu tine, nici cine eşti, nici ce-ţi doreşti. Trăieşti totul cu un dramatism întotdeauna pus în scenă cu multe focuri de artificii. Mă consider norocoasă că am descoperit cărţile de care aveam nevoie în acel moment şi nişte oameni care nu uitaseră că trecuseră şi ei cîndva prin acel spaţiu alunecos şi nu prea bine luminat. Cînd m-a apucat prima dată frica de moarte, pe la 15 ani, cineva mi-a pus în mînă Muntele vrăjit şi m-am calmat.
Mă mai gîndesc şi că adolescenţa e vîrsta la care ai toate posibilităţile din lume. Ştii că există o sută de mii de drumuri şi că poţi s-o iei pe oricare dintre ele. E exact ca la Borges, în faţa ta se deschid multe poteci bifurcate. Dar pe care s-o apuci dacă ţie ţi se clatină picioarele ca lui Bambi, personajul din clasicul desen animat?
M-am amuzat răsfoind jurnalele pe care le-am ţinut în adolescenţă. Tot felul de agende şi caiete, cu liste interminabile de cărţi citite noaptea, cu însemnări grave, cu un aer definitiv, cu consemnări minuţioase ale casetelor şi topurilor pe care le ascultam la radio, ale discuţiilor de la şcoală, ale poveştilor firave de amor care ni se întîmplau în grupul nostru de fete. Nu scriam prea multe despre băieţii care-mi plăceau, eram mai generoasă cu descrierea expediţiilor la munte, cu nu ştiu ce vîrf pe care urcam, cu izolarea şi riscul pe care le experimentam fascinată.
Bănuiesc că toate astea vă sună cunoscut, aşa că tema de acum aduce amintiri, pune în perspectivă întîmplări, chestionează adolescenţi de ieri şi de azi, recuperează senzaţii şi răspunde la nişte întrebări legate de un moment pe care l-am trăit revoltaţi sau abulici, dar niciodată indiferenţi.
Ştiu că, dacă mi s-ar oferi şansa să mă mai întorc acolo o dată, aş zice politicoasă şi fără să stau prea mult pe gînduri: „Mulţumesc, dar nu-mi doresc.“ Asta nu înseamnă că nu-i privesc pe adolescenţii de azi cu o mare curiozitate. Şi, puţin, tot îi invidiez pentru norii pufoşi pe care păşesc nonşalanţi, încălţaţi în converşii lor coloraţi strident. (Ana Maria Sandu)
Ilustraţie de Ion BARBU