Tema săptămînii

Echipa mea de mercenari din Atlantica Online este alcătuită din: o vrăjitoare (de modă veche, călare pe o mătură), un erou din Grecia Antică, o vampiriţă care cîntă la o mandolină, un druid, un oracol (de fapt, o „oracoliţă“ destul de sexi, cu pantofi cu toc şic), un necromant şi un soi de arhanghel, cu aripi şi cu o sabie.

Totul pleacă, probabil, de la faptul că, aşa cum spune o formulă de mult intrată în uz, „am avut cea mai sîngeroasă despărţire de comunism din Europa de Est“. Ne-a marcat atît de tare ce s-a întîmplat în decembrie 1989, încît, de atunci, nu mai reuşim să încheiem războiul cu noi înşine.

Cine este duşmanul? Încercarea de a numi cine ne este duşman ne ajută să ştim că, indiferent de cum sîntem noi, duşmanul nostru este cu certitudine diferit de noi, e altfel decît noi şi, cu cît e mai diferit, mai altfel, cu atît pare mai ameninţător.

În 2012, suspendarea preşedintelui Traian Băsescu a declanşat mari tensiuni şi pasiuni. Nu prea au ieşit oameni în stradă – nici pro, nici contra –, n-au ieşit în număr suficient nici la vot, astfel că, pînă la urmă, referendumul a fost invalidat.

Nimeni nu va şti vreodată cîte ziare şi reviste au existat la începutul anilor ’90. În primele luni de după căderea comunismului, cozile la ziare şi reviste erau la fel de mari ca acelea la alimente. Dacă pentru alte drepturi şi libertăţi democratice a trebuit să aşteptăm ceva mai mult timp, libertatea de exprimare ne-am cucerit-o instantaneu.

Fără îndoială, un guvern, fie compus din sfinţi şi mucenici, nu are să poată mulţumi pe toată lumea, şi este neapărat natural ca şi guvernul acesta, cu toată majoritatea de care se bucură, să aibă şi el nemulţumiţii săi. Unul dintre aceştia a emis o idee nouă şi luminoasă: constituirea lor în opoziţie cum se cade.

Despre Jurnalul de la Păltiniş, despre autorul său şi despre protagoniştii întîlnirilor cu Constantin Noica s-a scris mult între timp. Şi în toate felurile. Încercăm, în acest dosar, să reconstituim parcursul cărţii şi să discutăm despre semnificaţia ei, după trei decenii.

Cercul de studiu, cînd studiul răspunde unei tematici interioare a participanţilor, e una dintre experienţele formative cele mai importante. În mediul românesc există două cazuri care au avut radiaţie publică tocmai prin izbutita lor punere în pagină, tocmai fiindcă au fost fenomene pe care s-a aplicat memoria creatoare.

În 1983, eram încă un poet-gestionar. Aşa am aflat că, în mare secret, cu proptele de la protectorii din Cenzură (unde îngerul păzitor cu ochi albaştri purta numele Elena Docsănescu), avea să apară o carte specială. Ce carte? Un jurnal? Ei, ce jurnal? Las’ c-ai să vezi tu. Al lu’ cine? Şşt! Al lu’ Liiceanu!

Experienţa paideică a „Şcolii de la Păltiniş“ este invocată de către Liiceanu în „Ce înseamnă a fi european...“ ca o mărturie edificatoare asupra condiţiei insului trăitor în universul concentraţionar românesc din anii ’70-’80.

Jurnalul de la Păltiniş era pe piaţă de aproape doi ani şi iscase, în mediile intelectuale din România, suficiente dezbateri private – cele publice erau confiscate, pe atunci, de aparatul de stat –, încît să aibă deja o rezonanţă masivă la cititori.

1990. Eram în clasa a IX-a, cînd profesorul nostru de română ne-a încolonat şi ne-a dus pe toţi la cinematograful Victoria din Tîrgu-Jiu, la De ce trag clopotele, Mitică?. Parcă îl aud: „O clasă de filologie n-are voie să nu vadă filmul ăsta.“

Primul film de Lucian Pintilie pe care l-am văzut a fost Balanţa. Versiunea lungă. Al doilea a fost Balanţa. Versiunea scurtă. Al treilea a fost Balanţa – versiunea lungă. Toate în aceeaşi zi, la data premierei româneşti din 1992.

De cîte ori nu vi s-a întîmplat ca la sfîrşitul unei zile obositoare să nu exclamaţi retoric: „Nici nu ştiu cum s-a dus şi ziua de azi“? Chiar dacă, de cînd v-aţi trezit, nu aţi stat o secundă? Este ca atunci cînd plătiţi o sumă enormă la un supermarket, fără să vă daţi seama pe ce s-au dus banii.

Nimic nu se lasă organizat mai bine decît nimicul – pe policioare, în etui-uri şi casete, în registre, scrinuri, truse, rasteluri, în rafturi de bibliotecă, ba chiar şi în cărţi –, pe cînd lucrurile cu adevărat importante aproape că nu-şi găsesc locul, fiind tendenţial imateriale şi ubicue.

Aşa cum arătam în introducerea acestui tratat (pe care treburi mai importante m-au împiedicat s-o scriu), o definiţie a fleacului este departe de a se fi conturat cu limpezime şi de a se fi impus universal.

Angoasaţi de spectrul nimicului absolut şi de chipurile sale – negaţia tăioasă, nimicul anihilant, neantul devorator –, riscăm să pierdem din vedere beneficiile unui „nimic“ relativ, cumsecade şi folositor. Merită să amintim cîteva ipostaze onorabile ale acestuia din urmă.

Există bucurii simple şi bucurii complexe, bucurii intense şi bucurii palide, bucurii majore şi bucurii minore. Toate ne bucură şi ne dau acea stare de bine mult dorită. Ce le diferenţiază este atît obiectul bucuriei cît şi intensitatea ei.

Tata mi-a povestit că un cunoscut de-al lui avea o cutiuţă de chibrituri împodobită cu o etichetă pe care scria „Capete de aţă care nu folosesc la nimic“. Înăuntru se afla exact asta: capete de aţă prea scurte ca să poată folosi la orice, fie şi să le legeni în aer ca să arăţi că ţi se fîlfîie.

Unul dintre cele mai cunoscute meme-uri exclusiv româneşti este o fotografie repetată la nesfîrşit în care vedem oameni de toate felurile ţinînd în mînă un afiş pe care se poate citi „neam saturat“.

Pe la sfîrşitul anilor ’90, l-am cunoscut pe John – un american care se pripăşise (şi cred că e cuvîntul cel mai potrivit) prin Bucureşti. Avea aproape 40 de ani şi un aer boem, de fapt, chiar era un artist în felul său – cînta în corul Operei (române) şi compunea muzică.

România a fost dintotdeauna „văzută“ ca detaliu, exotic chiar, misterios şi abscons, ca acel ceva care dă o nuanţă de insolit, de îndepărtat, de misterios unui tot deja alcătuit, închegat, închis. Poate chiar prea sobru. Dar foarte caracteristic.

În Franţa, România e cunoscută prin figurile importante ale exilului: Brâncuşi, Cioran, Ionesco, Eliade. La imaginea de mare cultură din Est au contribuit, în ultimii ani, şi filmele din „noul val“, care au avut succes la Cannes.

Găsirea unor protagonişti care să „joace“ în cîte un episod de o jumătate de oră, produs de TVR Internaţional, mi-a dat bătaie de cap trei ani la rînd. Emisiunea care avea drept titlu prefixul României îşi propunea să facă un portret al străinilor stabiliţi aici, temporar sau pentru totdeauna.

În presa germană, România este percepută – adesea, alături de Bulgaria – ca o ţară cu o natură frumoasă, filme premiate, dar urmărită permanent de spectrul sărăciei, cu neajunsurile aferente: infracţionalitate, trafic de carne vie, prostituţie şi migraţie economică masivă – romi, în cea mai mare parte.

"Eu am mai multe rădăcini. M-am născut în Marea Britanie, dar am trăit în SUA şi în alte cîteva locuri, printre care, bineînţeles, la Paris şi în Polonia. Părinţii mei sînt polonezi şi eu vorbesc limba polonă destul de fluent. Nu am simţit însă niciodată că aparţin unei ţări sau culturi anume."

În fiecare an, la Astra Film Festival de la Sibiu există, în selecţia oficială, documentare realizate de regizori străini în România. Secţiunea Made in Romania cuprinde filme cu subiecte şi teme româneşti, ai căror protagonişti sînt români, filmate atît de documentarişti români, cît şi de străini.

„Sunday 24 March 2013. Am rezervat bilete în septembrie pentru martie următor. Bineînţeles, înainte de asta, aţi avut o Revoluţie! S-a răspîndit în toată lumea şi, evident, toate vacanţele au fost anulate. (Trebuie să spun că am răsuflat uşurată.)"

Toată lumea cunoaşte creatura numită „Merkelul“ – adică tartorul acela care zice ceva, din cînd în cînd, apropo de statul de drept din România, care, în opinia unor televiziuni „de ştiri“ de pe la noi, îl ţine în braţe pe Băsescu şi doar datorită ei, creaturii, mai avem noi un monstru la Cotroceni.