Imagine distorsionată
În 1982, numărul convorbirilor telefonice cu străinătatea, pentru abonaţi, este restricţionat. Decretul nr. 98, din martie 1983, impune obligativitatea înregistrării maşinii de scris la Miliţie (cu o fişă însoţitoare privind caracterele folosite, tipul de literă etc.: „Persoanele fizice vor preda literele, cifrele şi semnele ortografice ale maşinilor de scris organelor locale de miliţie“), pentru ca decretul-lege nr. 408, din 26 decembrie 1985, să stipuleze pedeapsa penală pentru „infracţiunea“ privind omiterea raportării unei întîlniri, a unei conversaţii cu un cetăţean străin. Astfel de măsuri restrictive îngreunează considerabil contactele individuale cu lumea din afară, iar imaginea României în exterior devine din ce în ce mai voalată.
După 20 de ani
„Sunday 24 March 2013. Am rezervat bilete în septembrie pentru martie următor. Bineînţeles, înainte de asta, aţi avut o Revoluţie! S-a răspîndit în toată lumea şi, evident, toate vacanţele au fost anulate. (Trebuie să spun că am răsuflat uşurată.) Totuşi, cu două săptămîni înainte de plecare, am aflat de la agentul nostru turistic că am putea merge în această vacanţă, totul era în ordine, dar o mulţime de poveşti triste se iveau din ţara voastră, mai ales despre tratamentul pe care l-aţi îndurat în timpul regimului comunist şi, bineînţeles, orfanii care fuseseră descoperiţi. Am fost rugaţi de către agenţii de turism să lăsăm săpun etc. în camerele de hotel, deoarece nu se găseşte, şi poate să luăm dulciuri şi ciocolată pentru copii. Fiind deci la curent cu toate astea, eram totuşi nepregătită pentru ce avea să urmeze. L-am întrebat pe ghidul nostru la ce era coada aia mare dintr-un magazin şi ne-a spus că tocmai se băgaseră izmene bărbăteşti!! Erau găuri de gloanţe în ziduri, eram absolut îngroziţi. Ai fost singura persoană cu care am putut comunica, datorită limbii, deci m-am decis că trebuie să încerc să intru în vorbă cu voi într-un fel oarecare, deoarece nu puteam să ne întoarcem acasă fără să ştim ce se întîmplase cu voi toţi. Luasem ciocolată şi ouă de Paşti, pe care le-am dat oamenilor din hol, care imediat le-au întins copiilor şi îi urmăream cum le înfulecau. (…)
Mi-a fost foarte ruşine cînd ai vizitat ţara noastră, de felul cum ai fost tratată la aeroport. Sînt multe poveşti urîte în presa noastră, în acest moment, despre români şi bulgari care au sosit, de cînd cu Europa unită. Da, unii dintre cei care au venit nu sînt deloc cum trebuie. Dar nu contenesc să spun, oricui vrea să asculte, despre tine, despre familia voastră, despre oamenii din satul tău şi n-aş fi putut face asta dacă nu am fi venit atunci în România. Cînd le-am dat nepoatelor mele brăţările de la tine, care le-au plăcut foarte mult (sînt foarte moderne), Delilah, care are 12 ani, mi-a spus: «Gramma, cea mai bună prietenă a mea de la şcoală este româncă.» «Cum se descurcă cu limba?» am întrebat-o. «Bine, s-a născut aici, dar trebuie să vorbească româna acasă şi engleza la şcoală.» Se pare că sînt foarte bune prietene, ceea ce arată cît de mult au progresat lucrurile de cînd ne-am întîlnit prima oară. Am adăugat şi o poză cu cîinele, care are 15 ani. Am pus-o pentru că puloverul pe care-l port l-am cumpărat de lîngă Castelul lui Dracula, unde ne-am dus într-o excursie cu autocarul, dar n-am găsit nimic interesant acolo, aşa că m-am întors la autocar înaintea tuturor şi am văzut cîteva doamne (ladies) îmbrăcate în negru, care stăteau jos şi tricotau. Îmi place foarte mult să tricotez şi m-am uitat mai de aproape şi am văzut puloverul pe care-l port şi l-am cumpărat cu 5 lire! Nu-mi venea să cred, atîta muncă… şi ea mi-a cerut doar 3 lire. Ţine atît de cald şi se spală atît de bine, te asigur că a fost o achiziţie formidabilă iarna asta, şi e într-o stare la fel de bună ca atunci cînd l-am cumpărat.“
Semnatara scrisorii din care am extras acest lung citat se numeşte Audray Fry şi locuieşte în Great Glemham, Suffolk, UK.
După experienţa „revoluţionară“ postdecembristă, îşi asumă un adevărat rol de misionariat, încercînd să propage şi faţeta luminoasă a unei Românii pe care de atunci nu conteneşte să o caute, să o descopere şi să o înţeleagă.
Un „incident“
În ianuarie 1993, am făcut parte, prin voia hazardului, dar şi a lui Petru Creţia, care făcuse echipă cu mine la Manuscriptum, în calitate de adjunct, dintr-un grup de patru-cinci intelectuali de marcă (evident, afilierea mea la acest grup a fost din capul locului o eroare), spre a participa la un seminar pe tema „Presa în Europa de Est“, ţinut la Oxford, parte a „Central & East European Project“. Deplasarea era sponzorizată de Fundaţia Soros, care delegase şi un reprezentant însoţitor al grupului plecat din Bucureşti. Cum eram la a doua ieşire din ţară, spre Vest, şi prima către ţinutul Albionului, am făcut toate demersurile legale şi posibile spre a rămîne zece zile în Anglia (faţă de cele trei cît durau lucrările simpozionului): viză pe şase luni (după interviu la ambasadă), rezervarea la un hotel lîngă Hyde Park, scrisoare-invitaţie de la nişte prieteni englezi (cunoscuţi pe pîrtie, la Poiana Braşov, în 1990; v. scrisoarea de mai sus). După aterizarea pe aeroportul Heathrow, cînd totul părea să urmeze cursul firesc al unui control de rutină, cu atît mai mult cu cît făceam parte dintr-un grup cu însoţitor, reprezentant al unei prestigioase fundaţii culturale ce-şi desfăşura activitatea în România, dar şi în multe alte ţări, m-am trezit blocată, în faţa „barierei“, de către reprezentanta aeroportului, căreia nici una dintre dovezile evident corecte ale demersului meu nu părea să-i tempereze vigilenţa iritat declamată, prin repetarea cu obstinaţie a aceleiaşi întrebări: Why 10 days instead of 3 as your colleagues? Ca să văd Londra. That’s not an argument. Ca să vizitez muzee. Not enough. Ca să-mi vizitez nişte buni prieteni englezi. Am scrisoarea şi invitaţie. This is not an argument. Prinsă în chingi, am deviat, sperînd să înmoi inima cerberului feminin, zîmbind caustic: „Vreau să-mi fac un control medical.“ Vorbise, necugetat, eul lăuntric, de curînd eliberat din detenţie la spitalul Filaret, datorată celor -6º/-8º din birourile noastre cu vedere spre Vest, dintr-o capitală noneuropeană, aflată atunci, încă, sub gheţuri siberiene. A urmat o furibundă tornadă în care iraţionalul blocase brusc orice timidă încercare de replică: „Aţi venit aici, la noi, cu bolile voastre din comunism? Să ne contaminaţi şi pe noi? You stay here till I’ll call the doctor.“ Nebunie în dezlănţuire sau delir oniric? Înainte de a fi abandonată ca un sac cu moloz de la recentele demolări ale zidului, apucasem totuşi să îngăim: „Vă rog să anunţaţi colegii că sînt reţinută, să mă aştepte.“ Am fost asigurată de acest lucru.
Şi iată-mă, concret, la zdup. Ceea ce-mi alimentase ani şi ani imaginaţia juvenilă devenise dintr-odată o hidoasă realitate, scuipîndu-mi printre dinţii hîrşiţi bucăţi din imaginea zdrenţuită de după Cortina de Fier. Monstrul metalifer nu a jalonat numai restricţii teritoriale şi nu doar a instituţionalizat ideologii, ci a impregnat conştiinţa colectivă, de ambele faţete, cu clişee, etichete, lozinci ştanţate la indigo pe chipul pe care nu-l recunoaştem a ne fi semen – este celălalt, altul, un oarecare tip care nu merită nici măcar atenţie. După aproximativ două ore de aşteptare, verdictul medical a fost OK, dar la rugămintea de a mi se elibera un Ausweis, de vreme ce trecusem cu bine prin furcile caudine, suma cerută a fost prohibitivă – 100 de lire sterline. Ne-am despărţit zîmbind cordial, doamna „grănicer“ îşi abandonase, între timp, masca gipsată şi, la mirarea mea că nu zăresc pe nimeni din grup, îmi răspunse radios: „Gone!“
Gone…?! Încercam să găsesc o logică în această uluitoare derulare a evenimentelor, căci, în numai cîteva ore, devenisem un autentic paria, postură căreia, recunosc, nu eram chiar în cea mai bună dispoziţie de a-i face faţă.
Reversul se numeşte Gheorghe Crăciun. Ne-am cunoscut la lucrările simpozionului. A urmat un minunat tandem londonez de zece zile – am plănuit comentarea fotografiilor într-un jurnal la patru mîini, imaginile au rămas la el... apoi Paralela, cinci ani, dar mai presus de toate astea... imaginea luminoasă a normalităţii, recuperată în acelaşi loc unde totul părea o tristă ficţiune de minţi bolnave.
Chip de lut
Preocupaţi, pînă la obsesie, de felul în care ne proiectăm propria imagine în străinătate, uităm că nouă ne aparţine, de fapt, decizia de a ne schimba fundamental modul cum ne percepem pe noi înşine. Numai după un îndelungat proces de purificare a propriei conştiinţe, a stilului de gîndire şi a modului de a relaţiona în raport cu ceilalţi, încercînd să ne privim chipul direct în oglindă, fără măşti artificiale, proprii sau de împrumut, vom putea să beneficiem de imaginea noastră reală şi, din acest punct încolo, să încercăm s-o corectăm şi să-i luminăm conturul. Schimbîndu-ne mentalitatea, printr-un riguros şi susţinut proces de voinţă, ne vom schimba propria imagine. Oricît am proiecta vina în afară, ea se află înlăuntrul nostru. Percepţia din exterior este propriul nostru „chip“. Depinde de noi cu ce linie şi în ce culori ne trasăm portretul.
Foto: D. Fry, R. Mihăilă
