Şoarecele din sertarul memoriei

Publicat în Dilema Veche nr. 513 din 12-18 decembrie 2013
„Iluzia că am trăit miracolul unui destin“   interviu cu Gabriel LIICEANU jpeg

Cînd Dilema veche mi-a solicitat să colaborez la dosarul despre Jurnalul de la Păltiniş, am crezut că aveam tema articolului deja conturată: apariţia meteorică a primei dezbateri publice româneşti autentice, iscate de cartea din 1983 a lui Gabriel Liiceanu, şi cum reverberează încă ecoul polemicilor stîrnite acum trei decenii în spaţiul cultural autohton.

Deci, înapoi la text, după 30 de ani de uitare. Iau din raftul bibliotecii ediţia a III-a, apărută la Humanitas în 2003. Are, în plus faţă de ediţia primă, două texte de „înrămare“: unul, în deschidere, „Ce înseamnă a fi european în Estul postbelic?“, prezentat într-o conferinţă a Colegiului European de Cooperare Culturală, în Luxemburg, 1990; un al doilea, final, despre două momente cardinale ale destinului lui Noica: „Arestarea şi Sfîrşitul“. Mă simt tentat să-mi port lectura înconjurînd textul originar, poate dintr-o firească atracţie a noutăţii, poate din nevoia unei „puneri în intrigă“ balzaciene, dinspre exterior spre interior, dinspre circumferinţă spre centru.

Experienţa paideică a „Şcolii de la Păltiniş“ este invocată de către Liiceanu în „Ce înseamnă a fi european...“ ca o mărturie edificatoare asupra condiţiei insului trăitor în universul concentraţionar românesc din anii ’70-’80. Este vorba, mai exact, despre soluţia „rezistenţei prin cultură“, ca răspuns la conjunctura istorică opresivă: „În acest univers închis, în care spiritul este cel mai ameninţat, cultura devine o modalitate de transgresare şi, prin însuşi acest fapt, ea capătă o semnificaţie politică. Ea este nu numai un scenariu alternativ, ci rezistenţa abia perceptibilă la izolarea totală, la ruptură, la discontinuitate şi la masificare. Ea este memoria valorilor distruse şi posibilitate a reconstrucţiei lor viitoare. Cînd toate mijloacele de participare la destinul comunităţii sînt suprimate, cultura rămîne participare din umbră şi pregătire a unei regenerări. Ea este, din această pricină, în cel mai înalt grad, subversivă.“ (pp. 6-7) Pînă aici, rîndurile curg potrivit aşteptărilor. Pentru că, în amintirea mea, Jurnalul de la Păltiniş s-a păstrat ca o carte profund înrădăcinată în contextul scrierii sale, atît prin impactul produs în spaţiul public – acel „spaţiu public“ care se construieşte mai degrabă pe ramificaţiile comunicării interpersonale, decît în agora sterilizată de omnipotenţa discursului oficial şi de vigilenţa cenzurii, aşa cum probează Epistolarul din 1987; dar şi, nu în ultimul rînd, de impactul Jurnalului asupra celui care eram la vremea apariţiei sale, profesor stagiar la Şcoala Breaza Centru, avînd în suflet spaima de a rămîne pentru totdeauna „îngropat la datorie“, pe de o parte, şi cea de a mă lăsa antrenat în compromisuri inacceptabile, pe de altă parte.  

Mut lectura la finalul ediţiei – „Adaos la o biografie“. Ce poate fi mai circumstanţial decît o „biografie“, peregrinarea insului prin timpul ce i-a fost dat? Dar „adaosul“, scris în 1996, mi-aduce sub ochi două „opriri“ pe drumul lui Noica, după cum scrie în subtitlu. Iar în aceste „opriri“, faptele se estompează, semnificaţia lor curge lateral, într-o hermeneutică a „citirii“ protagonistului din crîmpeie răzleţe. „Noica nu ştia să-şi povestească închisoarea“ – începe prima secvenţă, „Arestarea“ (p. 267). „Sfîrşitul“ este povestea unui şoarece. A unui şoarece pe care Noica, prăbuşit la podea cu o fractură de şold, are impresia că îl aude în încăperea de la Păltiniş şi-l reaude apoi în salonul de spital din Sibiu, unde e transportat. Liiceanu îşi aminteşte de o anecdotă care-l desfăta pe Noica, despre un personaj care, „trezit de un ronţăit, se scoală în mijlocul nopţii şi începe să scotocească prin ungherele camerei. «Ei bine, pînă la urmă, a descoperit ce era: îl rodea conştiinţa.»“ Şi apoi se întreabă: „Şoarecele acesta, venit să încheie un destin, ieşise oare, ca şoarece al morţii sale, dintr-un ungher al camerei păltinişene sau din încăperile infinite ale conştiinţei, din care Noica încerca acum să-l expulzeze, refuzînd să accepte că tocmai lui, lui Noica, i s-ar fi putut întîmpla să intre în spaţiul propriei sale anecdote şi să ajungă – ce ruşine ar fi fost asta pentru un filozof! – să-l roadă conştiinţa?“ (pp. 272-273)

Încep să regret că m-am dedat lecturii perambulatorii; e un salt enorm între scenariul soteriologic iniţial şi povestea cu o dezarmantă încărcătură umană din final. Sau poate e mai bine aşa, azvîrlit deja într-o stare de alertă: oare ce o (mai) fi la mijloc? Oare ce-mi va aduce „lectura restitutivă“?

De la primele pagini, îmi dau seama că pică proiectul meu iniţial, de a privi Jurnalul ca pe un început de drum în întortocherile şi convulsiile reflecţiei de sine a societăţii româneşti. Facă alţii sociologia „cîmpului cultural“ – şi, vai, au şi făcut-o, întristător cel mai adesea. Distanţa dintre Jurnalul din memorie, cel de „atunci“, şi cel pe care-l străbat acum creşte cu fiecare rînd.

Mă frămîntă de la o vreme un gînd, în prelungirea reflecţiilor edificatoare ale lui Matei Călinescu despre relectură. Cred, ca şi autorul cărţii A citi, a reciti, că revenirea la un text parcurs anterior e un test crucial pentru „rezistenţa“ acelui text. Cred, de asemenea, că orice lectură, străbătînd paginile cărţii în infinite bucle înainte şi înapoi, este totodată şi o relectură. Dar mai cred şi că există cărţi – cele care ne-au marcat puternic şi au lăsat dîre adînci în conştiinţa vremii, care se recitesc singure, continuu. Lucrul acesta se întîmplă pentru că „urma“ lăsată de ele în memorie intră într-un permanent dialog mut, inobservabil, nu numai cu alte cărţi, ci şi cu opţiuni interpretative, cu plasticitatea inepuizabilă a confruntării convingerilor noastre cu lumea şi, in extremis, chiar cu deciziile noastre existenţiale.

Recitirile secrete pot întări matricea primei lecturi sau o pot transforma, uneori translatînd-o spre un alt orizont de înţelegere, alteori îmbogăţind-o, rafinînd-o sau, dimpotrivă, sărăcind-o, schematizînd-o.

Este, din păcate, ceea ce am constatat că se întîmplase cu Jurnalul. Presupun că de vină a fost, încă de la început, uriaşa presiune a contextului: nevoia de repere ferme, nevoia unei „pedagogii“ legitime şi convingătoare, aproape la fel de puternice ca un ritual de iniţiere, nevoia de alegere, într-o lume care părea a nu-ţi oferi şansa vreunei opţiuni, pe scurt, nevoia de „mîntuire“. Pînă într-acolo încît, prin 1986, m-am hotărît eu însumi să mă sui în tren şi să bat, neanunţat, la poarta sihastrului de la Păltiniş, cu rîvna căutătorului de lumină – inevitabil act manqué pe care voi avea, poate, prilejul să-l povestesc altă dată.

Trist e că cele ce au urmat – Epistolarul, disputele postdecembriste în jurul „cazului Noica“, pe tema „păltinişenilor“ sau a „rolului elitelor“ ş.a.m.d. – n-au făcut decît să osifice şi mai mult schematismul conjunctural al primei lecturi. Totul pus sub semnul „exemplarităţii“, al modelului demn de urmat – perspectivă sterilă, îndărătnic reiterată, în varii circumstanţe, pe traseul cultural românesc, ignorîndu-se de fiecare dată că „modelele“ nu se impun, nici măcar nu se recomandă, ci se aleg, în virtutea unor afinităţi elective care ne definesc natura.

Iată-mă acum (re)găsind un text plin de supleţe – în ciuda, chiar, a gravităţii funciare a „mărturisitorului“ –, cu o bogăţie de nuanţe păgubos radiate din amintire. Va fi pălit aura de saga, dar a rămas (a apărut?) o poveste de o copleşitoare autenticitate, cu un mentor exorbitant, „nepereche“ – o „natură fericită“, care „a cunoscut fericirea aproape ca pe elementul unei înzestrări biologice şi a ştiut să o plimbe peste viaţă şi lume cu graţia iresponsabilă şi inconştientă pe care nu o au decît sfinţii şi înţelepţii“ (p. 255) –, cu formulări scăpărătoare şi doldora de idiosincrazii, un gînditor cu un orizont de cunoaştere şi de înţelegere impresionant, pe care îl străbate dezinvolt cruciş şi curmeziş, punînd plusuri şi minusuri fiecărei noţiuni – „amintirea proastă“, „uitarea bună“, „sensul bun al infinitului“, „întrebări proaste“, „moarte bună“, „eternitate bună“, „forma urît constructivă“, „forma proastă“ a libertăţii, a voinţei, a posibilului, „bunătatea proastă“, „obîrşia proastă a timpului“, „trezie proastă“ (vs „somnambulism bun“ etc. etc.), opere filozofice, culturi sau popoare. Dominat obsesional de fascinaţia Ideii şi a Proiectului unificator, care să valideze un Destin la altitudinea Spiritului, dedicat ascezei intelectuale celei mai severe, dar manifestîndu-se ca expresie volatilă şi seducătoare. Un „universalist“ împătimit, ademenit să-şi fundamenteze intuiţiile în explorarea latenţelor semnificante ale limbii române. 

„Figuri proeminente“ sînt şi ceilalţi protagonişti ai poveştii, începînd, evident, cu portretul implicit al „mărturisitorului“, animat de o caldă devoţiune, fără a-şi reprima însă momentele de interogaţie şi de distanţare critică faţă de maestru, chiar revolta care duce în final la „trădarea fecundă“ proprie oricărui scenariu paidetic autentic. Memorabile sînt, prin balansul atît de elegant între reverenţă şi autolegitimare, al „victimelor“, şi „certările“ la care sînt chemaţi din cînd în cînd ceilalţi apropiaţi ai filozofului – Andrei Pleşu (cum ar fi arătat oare Jurnalul scris de acesta?), Sorin Vieru, Petru Creţia...

Mă simt, la sfîrşitul lecturii, eliberat. Am scăpat de încorsetarea stereotipurilor legate de „bătălia Noica“. Am scăpat de „cazul Noica“ şi de cazuistica aglomerată în jurul lui, ca un chist. Regret doar un lucru: că nu am recitit Jurnalul mai devreme.

P.S. M-am gîndit, la un moment dat, că pentru o „arheologie a lecturii“, ar fi de dorit să merg la ediţia primă, măcar pentru a verifica dacă ea nu diferă substanţial de cea pe care o folosisem. Am căutat-o prin casă, dar n-am mai dat de ea, aşa că a trebuit să o împrumut de la bibliotecă. Cine ştie prin ce sertar o fi fiind cartea mea de acum 30 de ani. Poate că acolo roade un şoarece. 

Mîntuirea biogeografică jpeg
Dulciuri, seriale, rugăciuni
În același timp, „discursul consolator” are, pentru omul zilelor noastre, o problemă de plauzibilitate.
p 10 jpg
Vechea artă a consolării
În timpurile moderne, la finalul secolului al XVIII-lea, treptata secularizare a dus la dispariția literaturii consolatorii, dar nevoia de consolare nu a pierit.
index jpeg 2 webp
Cea mai frumoasă consolare din lume
Și atunci, ce îi rămîne jurnalistului ca alinare? Ce îl ține pe el în mișcare? În existența sa profesională?
Saint Ambrose MET DT3022 jpg
Pretenția alinării universale
Există, desigur, unii creștini care, în fața pierderilor suferite, „dansează“ datorită bucuriei învierii.
index jpeg webp
Cînd consolarea are șanse să devină reală
Pentru a ne redobîndi viața, El nu s-a sfiit să urce pe cruce și să-l trimită la noi pe Mîngîietorul, Duhul (Spiritul) Adevărului.
Consolation of Ariadne MET ap18 42 jpg
Cu c de la căldură și nu doar pentru elefanți și delfini
S-ar putea spune că acceptarea suferinței și înțelegerea faptului că orice trăiește moare aduc consolare în cele mai multe situații.
p 13 jpg
Rețelele consolării. Scurtă incursiune în modul de existență în-durere
Acțiunea de a consola nu înseamnă doar a oferi sprijin emoțional, ci și a conlucra în a crea sau re-crea noi legături.
640px Sorrento buidings jpg
Il Grande Premio di Consolamento…
„Gogu a plecat în lume și a luat cu el și salariile voastre pe cinci luni. Doar știți prin ce a trecut, trebuia să se consoleze și el cu ceva”.
Immanuel Kant  Aquatint silhouette  Wellcome V0003180 jpg
Cît de mult ne pot consola filosofii?
Lecția pe care o putem extrage din schimbul de scrisori între Kant și Maria von Herbert este că filosofii ne pot consola în măsura în care nu vor forța aplicarea în practică a adevărurilor existențiale pe care le descoperă.
5832910afis jpg
În plină stradă
Arta publică din România este prea puțin susținută, reglementată sau mediată, fapt ce relevă porozitatea comprehensiunii și receptării conceptului, zdruncinînd atît semnificația, cît și scopurile artei înseși.
Scriitorii, rudele mele maghiare jpeg
Arta ca exagerare
„În artă, cînd nu știm ce vedem, reacționăm prin exagerare”.
p 10 Guerrilla Girls WC jpg
Eco-activismul și arta
Astfel, activiștii speră că dacă ne pasă de artă suficient de mult încît să vrem să protejăm arta, vom găsi modalități pentru a ne salva planeta.
p 11 WC jpg
Palimpseste temporare
La urma urmei, armele artiștilor și ale activiștilor sînt aceleași, iar salvarea se află în mîinile și în conștiința noastră.
Racism is not patriotism sign in Edison, NJ jpg
Rasismul ca reacție a publicului cinefil
Cert este că, în ultimii ani, mainstream-ul hollywoodian traversează o încercare de emancipare, prin care vrea să se dezică de vechile obiceiuri.
index jpeg 2 webp
Curaj
Cum facem asta? Semnăm petiţiile împotriva persecuţiilor, participăm la proteste. Ne exprimăm. Orice fărîmă contează.
p 13 Ashraf Fayadh YouTube jpg
Cuvintele, mai puternice decît dictatorii
Fiindcă adevărul cuvintelor noastre vorbește despre libertate, pe cînd adevărul cuvintelor dictatorilor vorbește despre frică.
p 14 J K  Rowling jpg
Voldemort pe Twitter?
J.K. Rowling nu este „too big to fail”, dar este „too big to cancel”.
E cool să postești jpeg
Lucrurile bune, trecute cu vederea
Potrivit lui Leibniz, răul există în lume, însă doar relativizîndu-l îl putem transforma într-un instrument prin care putem conștientiza și construi binele, care este, de altfel, singura cale pentru progres.
index jpeg webp
Cum și de ce să găsești partea plină a știrii
ar dacă mai devreme vorbeam despre libertatea jurnaliștilor sau a editorilor de a alege ce știri dau mai departe, nu trebuie să uităm că și publicul are libertatea să aleagă. Important e să aibă de unde alege.
Cloud system moving into Chatham Sound png
Depinde doar de noi
Altă veste bună din 2022 vine tot din emisfera sudică. În unele zone din Marea Barieră de Corali din Oceanul Pacific, cercetătorii au observat o însănătoșire și o extindere a recifurilor de aici.
p 11 WC jpg
Liberul-arbitru și paradoxul „poluării bune”
Dar chiar și dacă nu vrem să facem nimic, partea plină a paharului este că noi avem șanse bune să murim de moarte bună, în aproape aceleași condiții climatice în care am trăit.
p 12 Tarkovski, Nostalgia jpg
Pandemie cu final ca-n filme
Am strîns puncte din tot felul de grozăvii ale pandemiei, așteptînd vaccinul, așteptînd remediul, așteptînd vestea eliberatoare. Și, în cele din urmă, am cîștigat, tancul american a apărut.
p 13 M  Chivu jpg
Copilul călare pe porc sau falsul conflict dintre tradiție și modernitate
Generația mea poate a făcut mai multe sau mai puține. Am făcut ce am putut. Însă viitorul este deja aici. Iar cei care pot prelua ștafeta sînt și ei aici.
06F2AB41 2CE7 4E53 9857 4D9205D89939 1 201 a jpeg
2022, cu bune
Gura mea de aer: cu acel zîmbet curat, te privește fix în ochi și, pe un ton apăsat, îți spune: „Tati, te iubesc!”.

Adevarul.ro

image
Tatăl care și-a violat fiul cu retard mental: „Trebuie să aibă și el viaţă sexuală. Nu poate rămâne virgin”
Motivarea hotărârii prin care bărbatul din Zlatna a fost condamnat la 12 ani de închisoare pentru două infracţiuni de viol, victima fiind fiul său cu retard mental, arată o situație cutremurătoare
image
image
Când au elevii vacanță în februarie, în funcție de județ. Harta cu toate informațiile
La decizia inspectoratelor şcolare judeţene şi al municipiului Bucureşti, următoarea vacanţă a elevilor, de o săptămână, va fi programată undeva în perioada 6 - 26 februarie, dar nu pentru toată lumea la fel.

HIstoria.ro

image
„Orașul de aur”, de sub nisipurile Egiptului
Pe lista descoperirilor recente și considerate fascinante se înscrie și dezvăluirea unui oraș de aur, din Luxor, Egipt.
image
Din culisele Operațiunii Marte
În istoria războiului sovieto-german, nume ca „Moscova”, „Stalingrad”, „Kursk”, „Belarus” sau „Berlin” evocă mari victorii sovietice.
image
Ce mai mare soprană a nostră, Hariclea Darclée, cea care a salvat opera La Tosca / VIDEO
E duminică, 14 ianuarie 1900, iar pe scena Teatrului Constanzi din Roma are loc o premieră memorabilă:„Tosca”, opera în trei acte a lui Giacomo Puccini. E prima reprezentaţie a poveştii dramatice care va cuceri lumea, iar soprana româncă Hariclea Darclée o interpretează pe Floria Tosca.