Tema săptămînii

Cu aproape trei luni în urmă, tînăra Geisa Silva a deschis uşa locuinţei sale din Rio de Janeiro, a vîrît mîna în rucsacul lăsat în prag de un necunoscut şi a scos de-acolo capul soţului ei, Joao Rodrigo Silva Santos.

De unde a început totul – se ştie. De la găina violată care a născut pui vii. Prima parte a acestui vis de aur al presei dîmboviţene a înflorit în buchetul de „bube, mucegaiuri şi noroi“ care acoperă trei sferturi din universul jurnalistic actual.

Imigraţia este bună. O spune Oficiul Federal de Statistică al Germaniei, într-o cercetare despre impactul imigraţiei. Imigranţii de origine română sau bulgară sînt mai bine pregătiţi decît media populaţiei germane. Economia are numai de cîştigat de pe urma imigranţilor din România şi din Bulgaria.

Pe 1 ianuarie 2014, presa britanică aştepta nerăbdătoare pe aeroportul din Heathrow invazia barbarilor săraci din Estul Europei. Totuşi, la acea dată, pe aeroportul din Londra a putut fi găsit un singur nou venit român în Marea Britanie – Victor Spirescu, un tînăr care mai muncise pînă atunci în Germania.

Există o „Europă continentală“ şi există Marea Britanie. Caracterul insular a generat, în mare măsură, un tip de asumare, cu mîndrie, a diferenţei între Insulă şi Continent, diferenţă accentuată, pe parcursul Războiului Rece şi după încheierea acestuia, de relaţia privilegiată cu Statele Unite.

Era februarie 2007. România tocmai sărbătorise revelionul aderării la Uniunea Europeană (UE), iar eu mă bucuram că pot pleca în Germania fără viză, aşa cum fusese necesar în 2006, cînd făcusem un stagiu de pregătire de patru luni la Deutsche Welle.

Mă tot întreb dacă nu e vorba de o frică de romi, elegant machiată în frica de „români şi de bulgari“. Reacţiile venite din Marea Britanie, stat considerat a fi cel mai virulent pe această temă, au fost şi sînt nu doar la nivel declarativ, ci şi la nivel de acţiuni politice, guvernamentale, europene, concrete, foarte radicale.

Nu există studii care să măsoare frica; nu se ştie în ce măsură britanicii sînt – sau nu – îngrijoraţi cu privire la aşa-zisul val de imigranţi care urmează să lovească Insula după ridicarea restricţiilor de pe piaţa muncii. Unii oameni politici vehiculează tot felul de statistici, dar cifrele nu au fost încă confirmate de realitate.

Există credinţa – veche şi adînc împămîntenită – că artistul român trebuie să confirme mai întîi în Occident pentru a fi recunoscut (şi) în propria ţară. La început de an, am privit retrospectiv la ceea ce s-a întîmplat în 2013 şi aşa se face că dedicăm dosarul din acest număr artiştilor români remarcaţi în mod deosebit în Vest.

Cîte cărţi adevărate poate scrie un autor într-o viaţă? Dac-ai avut norocul să scrii una singură, poţi sta apoi liniştit: nimeni pe lume n-o să ţi-o poată lua. Acum mai bine de trei decenii, după lectura „Mendebilului“ la cenaclul lui Croh, I. Bogdan Lefter mi-a spus: „Asta e o poveste totalizatoare."

La inaugurarea oficială a Tîrgului de carte de la Göteborg din septembrie 2013, Ioana Pârvulescu, autoarea romanului Viaţa începe vineri, tradus în suedeză de Jeane Jarlsbo şi apărut la Editura 2244, a fost desemnată printre cei 12 prozatori în curs de afirmare distinşi cu Premiul European pentru Literatură.

Piaţa de artă e volatilă şi perisabilă. Are nevoie constantă de „produse“ noi, de creatori noi. În toată această schemă, România pare şi ea doar un punct estic care trebuie exploatat. Dar ce rămîne în urmă, cînd vesticii cred că au epuizat totul, că au cules toate prăzile de război şi pleacă mai departe?

A depăşit, în 2013, graniţele naţionale ale teatrului, cu două spectacole cu subiect românesc, care analizează la rece trecutul şi prezentul. Ambele spectacole – Solitaritate şi Tipografic Majuscul – sînt însă parte a două proiecte realizate la nivel european de Gianina Cărbunariu.

Turcia? Suleyman magnificul! Ba sarmale-baclava-kebab-chiftea! Dar blugii turceşti din anii ’90? În direcţia asta ar fi putut să se îndrepte tema numărului de faţă. Şi ar fi fost, fără îndoială, una vioaie, hazlie şi cu tîlc.

Este un truism să afirmi că în ultimii zece-cincisprezece ani Turcia a cunoscut o perioadă de dezvoltare economică spectaculoasă, dublată de reforme de tip democratic care au lărgit spaţiul conversaţiei publice şi al disputei civice.

Scenariile bătăliilor cu turcii – previzibile şi presărate cu replici mucalit-isteţe, ca un film de Sergiu Nicolaescu – se desfăşoară după un tipic asemănător: impertinenţi, românii refuză compromisul propus de turci. Furioşi, turcii dau năvală. Şi mai furioşi, românii, ripostează cu nebănuit geniu strategic şi-i pun pe turci pe fugă.

Cineva mi-a spus: „Fii blîndă cu ea, e coperta discului ei.“ Într-adevăr, mă lansasem în zilele din urmă într-o tiradă menită să desfiinţeze, pentru mine şi pentru cei care mă ascultau, mitul Mariei Tănase. Una dintre multiplele mele încercări de a pune ordine în propria valorizare a muzicii şi de a asculta „cu adevărat“.

I-am rugat pe cititorii Dilemei vechi să-i scrie o scrisoare Mariei Tănase. Cînd au ascultat-o prima dată? Cît de mult a însemnat muzica ei în viaţa lor? ş.a.m.d. Cea mai bună scrisoare o puteţi citi în continuare.

Intri în sală printr-un culoar unde, de-o parte şi de alta, sînt panouri mari, luminate din spate, cu fotografii-portret ale Mariei Tănase. „Cine iubeşte şi lasă“ se aude din ce în ce mai tare. Imediat lîngă intrare, certificatul de naştere al artistei e acoperit cu sticlă şi luminat din toate părţile.

Am schimbat mileniul şi milieul de pe televizor, am învăţat ce e ăla curent indie şi cum să ne bîţîim pe dubstep, am început să mergem la concerte la care ni se oferă dopuri pentru urechi, să alergăm artiştii după autografe în culise sau să facem vacanţe întregi la festivaluri de afară.

Fie că fugim de lumea reală, fie că vrem să îmbunătățim realitatea, imaginația e instrumentul cu care putem schimba lumea într-o clipă, cu ochii închiși sau cu ochii larg deschiși. Așadar, din cutia cu minuni am să scot cîteva personaje și povești cam uitate în ultima vreme, deși e vorba printre ele și de filme care au făcut istorie, grație unor personaje iconice.

De ce creaturi? De Crăciun tot făceam numerele noastre tradiţionale, cu moş, porc, daruri... Anul trecut abia am mai diversificat trend-ul, trecînd pe... minuni şi miracole.

A fost o vreme cînd munţii, izvoarele şi pădurile erau locuite de spirite, duhuri, zîne şi zei. Zînele ieşeau din apă, din copaci, din stîncă, din rodii aurite sau chiar dintr-o oală (precum zîna Clopoţica din povestea lui Peter Pan). Soarele era îndrăgostit de Lună, florile vorbeau sau cîntau, aninate în cosiţa Ilenei Cosînzene.

Din nou Crăciunul. Din nou un post prea indulgent, dar nu destul cît să nu-i exaspereze pe ai mei, la mesele de duminică. Din nou întrebări prematur repetate – tu ce cadou îţi doreşti de Crăciun? –, la care niciodată nu am un răspuns şi sînt dojenită că nu mă învăţ să fac o listă din vreme.

Dar ştiu că nu s-ar prea potrivi cu situaţia din teren. Imaginarul internaţional al sărbătorii e asigurat de simpatica firmă furnizoare de cadouri, dotată cu sănii, reni şi brazi, sub conducerea jovialului Moş care izbuteşte în mod miraculos să-şi gestioneze grămezile de saci şi zborurile pe planetă.

Prin nuntă, fata participă la ritualul de trecere în noul ei statut de femeie (nevastă). „Astăzi cu fetele / Mîine cu nevestele“ – consfinţeau lăutarii „din vremea lui Caragea Vodă“ această trecere ireversibilă. Conform mentalităţii tradiţionale, totul se schimba la femeia căsătorită: comportamentul, portul, pieptănătura.

Hobbiţi şi vampiri seducători, spiriduşi puşi pe şotii şi Grim Reaper, dragoni nervoşi (aşa s-ar zice că sînt, din moment ce scot flăcări pe nas) şi vîrcolaci în nopţile cu lună plină, vrăjitori şi zombi, giganţi şi elfi, Chupacabra şi Pegas, ciclopi şi zmei, Cerber şi Kraken, troli şi centauri, gnomi şi Yeti.

A fost odată ca niciodată... Într-un orăşel dintr-o ţară îndepărtată, înconjurată de munţi înalţi, cu păduri seculare, trăia un băiat cuminte. Avea o casă frumoasă, în mijlocul unei grădini pline de mister. Chiar şi iarna, piţigoii veneau în zbor în căutare de mîncare, ştiind că vor găsi bucăţile de miez de nucă puse anume pentru ei.