Zînă bună, Zînă rea

Vi s-a întîmplat, boieri sau funcţionari dumneavoastră, să fiţi zănatici, adică bezmetici, smintiţi, zăpăciţi? Zănaticul e zinatic (dianaticus), om aflat în puterea zînelor, om smintit de zîne. Să lăsăm deoparte clasificările, oricum contestabile, şi originea divină indo-europeană. Zînele s-ar supăra, de bună seamă, să audă discursuri savante despre domniile lor.  

Se făceau văzute şi auzite într-o lume patriarhală. Acum, înspăimîntate şi indignate de civilizaţie, se ascund. Trăiau în păduri, în trunchiurile copacilor, în locuri pietroase, în umbra grotelor, în ape, în ambiguitatea răscrucilor şi chiar sub streaşina casei, loc de margine. Umblau cîte trei în zbor, cîntau, dansau după muzica lăutarilor zîneşti. Pe pămînt întindeau mese, hora lor ardea iarba în cerc, aveau grădinuţele lor, dar se temeau de leuştean şi odolean – plante potrivnice –, te schilodeau, te amuţeau, te făceau să pierzi drumul şi să rătăceşti în cerc, mereu cercul, îţi luau vinele de la picioare, dar făceau arareori şi daruri fermecate. Erau fete-fecioare îmbrăcate în alb, se iubeau cu ciobanii răpiţi, puteau fi şi diforme. Întrupau feminitatea înaltă, ca reuniune a contrariilor: frumuseţe şi groază. Li se spunea Şoimane, Frumoase, Iele, Ursoaice, Măiestre. Erau ale Sfintei Doamne. Desigur, vă gîndiţi la templul lui Artemis din Brauron, unde fetiţele numite ursoaice, îmbrăcate în galben, o venerau pe zeiţa păduroasă. Puteai prinde o zînă, dacă lăsai în locul unde hălăduia o singură cizmă. Naivă, zîna îşi băga ambele picioare în cizmă şi rămînea captivă.  

Vîlvele Munţilor Apuseni sînt albe şi bune, sau negre şi „spăimîntoase“. Se spune că „toate lucrurile au vîlvă. Şi holda are vîlvă, şi pădurea, şi apele, şi înţelepciunea cea mare încă îşi are vîlva ei.“ Le putem spune genii sau duhuri ale locurilor în care oamenii trebuie să calce cu grijă, altfel îndură pedeapsa.

Regina Mab, de mărimea unei agate din inel – o spune Mercutio – umblă într-o caretă din coajă de alună, lucrată de dulgherul-veveriţă, cu roţi meşterite de cariu. Vehiculul crăiesei, cu spiţe din fire de păianjen, cu frîie din raze de lună, stă la limita dintre material şi imaterial. Fragilitatea lui poartă puterea imensă a minusculei regine. Cîtă deosebire între Mab şi zînele vînătoare de bărbaţi, sau cele cu sînii exorbitanţi aruncaţi pe spate, să nu le încurce mersul.

Mă încumet să afirm că Sfînta Fecioară a rîndunelelor a lui Marguerite Yourcenar este cea mai frumoasă poveste cu zîne scrisă vreodată. Ca şi cum le-aş fi citit pe toate! Călugărul Therapion, cel care înviase şi evanghelizase mumii în Egipt, gentilă ironie a autoarei pe urmele lui Anatole France, este un aprig duşman al ielelor greceşti, care se hrănesc cu busuioc, lapte şi miere, aduc moartea copiilor şi se iubesc cu ţăranii tineri. Oamenii îşi împărţeau inima, cum fac şi astăzi, între Iisus, fiul Mariei, şi vechile divinităţi ale pămîntului lor. Persecutorul nimfelor incendiază copacii unde zînele îşi făceau sălaş, le sperie punînd pretutindeni cruci şi, în cele din urmă, îi convinge pe ţărani să înalţe un paraclis în pragul grotei locuite de nimfe. Corpurile zînelor captive, înfometate căci nu cutezau să treacă prin locul sfinţit, se prefac în pulbere şi abur, plînsetele lor răsună stins. Moartea nimfelor e iminentă, cînd apare o femeie îmbrăcată în negru, luminînd, tînără cu mers de bătrînă. Călugărul află de la ea că „Dumnezeu a uitat să dea aripi unor îngeri, care astfel au căzut pe pămînt şi s-au statornicit prin păduri, ca neam al nimfelor şi al Panilor. Sfînta Fecioară le preface pe nimfele muribunde în rîndunele, care îşi fac cuiburi în biserică şi-l înduioşează pe călugăr. Se instaurează pacea.

Ţăranii reali împacă netulburaţi credinţa lor creştină cu evidenţa zînelor, a spiriduşilor, a priculicilor şi a multor altora. Oamenii pămîntului trăiesc într-o lume deplină, cu apariţii păgîne, care însufleţesc pădurile şi apele, cîmpurile şi minele, de la începutul lumii.  

Cred în zîne şi încă aştept întîlnirea tîrzie care m-ar preface fie în porc, fie în nemuritor, sau în amîndouă.

Şerban Anghelescu este etnolog. Cea mai recentă carte publicată: Farmecul discret al etnologiei, Tracus Arte, 2013.