"Înţelegerea unui anumit fenomen social" - interviu cu Gianina CĂRBUNARIU

Publicat în Dilema Veche nr. 518 din 16-22 ianuarie 2014
"Înţelegerea unui anumit fenomen social"   interviu cu Gianina CĂRBUNARIU jpeg

A depăşit, în 2013, graniţele naţionale ale teatrului, cu două spectacole cu subiect românesc, care analizează la rece trecutul şi prezentul. Ambele spectacole – Solitaritate, care poate fi văzut la Teatrul Naţional „Radu Stanca“ din Sibiu, şi Tipografic Majuscul, de la Teatrul Odeon din Bucureşti – sînt însă parte a două proiecte realizate la nivel european de Gianina Cărbunariu.

Care e povestea spectacolelor dvs. din 2013?

Ambele proiecte au avut ca punct de pornire o invitaţie din partea producătorilor care îmi cunoşteau spectacolele anterioare. În cazul Proiectului „Cities on Stage“ – Solitaritate, miza a fost aceea de a produce spectacole care să chestioneze ideea de oraş european, fiecare autor fiind chemat să răspundă cu propria estetică, propria personalitate la această provocare. Atît coproducătorii internaţionali, cît şi producătorul român – Teatrul Naţional „Radu Stanca“ din Sibiu – ştiau metoda mea de lucru prin documentare legată de anumite oraşe şi subiecte (20/20 – despre conflictele din Tîrgu Mureş, Roşia Montană – pe linie fizică şi politică, Sold Out etc.). În cazul Proiectului „Parallel Lives – the 20th Century through the Eyes of Secret Police“, organizat şi coprodus de Festivalul de Teatru de la Nitra, invitaţia de a fi parte din proiect a venit şi datorită faptului că eu deja făcusem un spectacol pe această temă, X mm din Y km (avînd ca scenariu o stenogramă din dosarul poetului şi jurnalistului Dorin Tudoran), astfel încît Tipografic Majuscul a venit ca o continuare a acestui tip de investigare a trecutului recent, prin mijloace teatrale.

Cum aţi ales echipele cu care aţi lucrat? E un salt destul de abrupt de la teatrele mici sau independente, către două teatre mari, de stat…

Spectacolul Tipografic Majuscul este coprodus de Asociaţia DramAcum şi de Festivalul de Teatru de la Nitra, Teatrul Odeon fiind partener al proiectului. Asta face ca spectacolul să aibă un statut aparte, în peisajul teatral românesc: este o colaborare între un regizor şi un producător independent (Asociaţia DramAcum) şi un teatru de stat. Deci, aici saltul nu a fost atît de abrupt, proiectul rămînînd o iniţiativă independent, chiar dacă spectacolul este inclus în stagiunea unui teatru de stat. Din echipa cu care am lucrat fac parte trei actori angajaţi ai Teatrului Odeon, precum şi doi actori invitaţi de mine, fapt care a dus la o dinamică benefică tuturor celor implicaţi în proiect.

Solitaritate este, într-adevăr, produs integral de Teatrul Naţional din Sibiu, împreună cu ceilalţi producători internaţionali, însă dat fiind că toate condiţiile artistice mi-au fost respectate, nu am simţit că e un salt abrupt. Nefiind implicată în producţie, am avut tot timpul să mă concentrez pe ceea ce aveam de făcut ca artist – ceea ce m-a făcut să mă simt privilegiată, mai ales după zece ani de independenţă, în care mai mult de 50% din timp îl petreceam în munca de organizare, finanţare, producţie etc. Echipa de la Sibiu am ales-o în urma unui casting şi apoi a unui atelier pe care l-am realizat împreună cu coregraful Florin Fieroiu. Am ajuns destul de repede la un limbaj comun cu actorii din echipă şi, dat fiind că au fost de la început foarte deschişi şi au venit tot timpul cu propuneri pe direcţia propusă de mine, procesul a fost pe cît de intens pe atît de interesant.

Fiecare dintre temele celor două spectacole este legată de realitate (fie că e vorba de istoria recentă, fie că e vorba de subiecte foarte actuale), astfel încît, dincolo de estetică, era necesar să ajungem să înţelegem împreună un anumit fenomen social, resorturile unei anume întîmplări. Lucru care, din punctul meu de vedere, s-a întîmplat în ambele proiecte.

Cum a fost primit Tipografic Majuscul la Festivalul de la Nitra?

Din articolele apărute ulterior în presa slovacă sau în presa internaţională, din discuţiile cu publicul şi oamenii de teatru prezenţi în festival, cred că spectacolul a fost înţeles foarte bine, dincolo de subiectul local. De altfel, povestea reală este extrem de clară şi de puternică: un copil de 16 ani înţelege că lumea în care trăieşte nu este o lume normală şi decide să spună cu glas tare acest lucru. Oamenii au înţeles această poveste emoţionantă şi dură. De altfel, Proiectul „Parallel Lives“ continuă: fiecare dintre cei şase coproducători va invita cel puţin două alte producţii din celelalte cinci, în cadrul unor festivaluri ce se vor desfăşura în 2014. Cred că spectacolul a fost bine primit, dat fiind faptul că avem deja invitaţii de la ceilalţi producători la Bratislava, Dresda, Praga şi probabil Budapesta. În octombrie 2014, şi DramAcum va organiza un minifestival, în parteneriat cu Teatrul Odeon din Bucureşti, care va găzdui două dintre producţiile proiectului. De fapt, aceasta este marea miză a proiectului: spectacolele să poată fi văzute de publicul din cele şase ţări, care va avea astfel posibilitatea să înţeleagă cum acţiona Poliţia Secretă (Securitatea, STASI etc.) în ţările din fostul bloc comunist. Există o istorie recentă comună a Europei de Est, şi asta încearcă acest proiect: o înţelegere comună şi iniţierea unui dialog.

Ambele spectacole au la bază textele dvs., însoţite, cum e cazul celui din Bucureşti, de documente şi documentări. Care e procesul creaţiei?

Eu nu scriu de obicei texte de teatru, nu mă consider un autor dramatic. Spectacolele se nasc din întîlnirea mea cu un subiect, cu o temă. Textul vine pe parcurs şi probabil varianta finală este gata abia la premieră (uneori, fac tăieturi sau modificări şi după premieră). Documentarea este un moment foarte important pentru că atunci apar şi conceptul de spectacol, conceptul de scenografie, mişcare etc. Uneori, înainte de a scrie scenariul, fac improvizaţii cu actorii, pe baza materialului ales. Pe scurt: spre deosebire de procesul classic, în care spectacolul se naşte din interpretarea unui text, în cazul acesta, spectacolul se naşte din întîlnirea cu o realitate. Spectacolul însă nu îşi propune să redea o realitate, ci întîlnirea subiectivă, a mea şi a celorlalţi artişti implicaţi, cu această realitate pe care, uneori, îmi este imposibil să o înţeleg.

Care sînt planurile pentru 2014 privind cele două spectacole?

Spectacolul Solitaritate va fi prezentat la Festivalul de la Avignon, în secţiunea oficială, iar în toamnă va fi prezentat la Teatrul Naţional din Bruxelles. În plus, există deja şi alte invitaţii pentru acest spectacol, în 2014 – Festivalul Kontakt din Torun (Polonia) şi Festivalul de Teatru de la Almada.

Mă bucur că spectacolele se vor întîlni cu publicul internaţional, însă la fel de mult îmi doresc ca spectacolele să se joace cît mai mult în România, în stagiunea celor două teatre sau în festivaluri din ţară, pentru că publicul român este publicul pentru care au fost create şi căruia i se adresează, în primul rînd, ambele producţii.

Nu sînteţi o regizoare „comodă“ pentru public. Nici unul dintre subiectele pe care le abordaţi în teatru nu este uşor de digerat, în timpul sau după spectacol. Observînd din afară, mi se pare că mare parte din publicul de la noi vrea teatru „uşurel“; cum e trend-ul pe la alţii?

Nu cred că majoritatea publicului de la noi vrea teatru „uşurel“. Publicul „vrea“ ceea ce i se oferă sau, mai exact, alege din oferta existentă în teatre. Pe de altă parte, şi în alte ţări din Europa de Est sau de Vest există un public doritor de teatru comercial sau muzeal, destul de numeros. Şi oferta este pe măsură. În teatrele din Germania sau Franţa există însă o mai mare consideraţie faţă de banul public. Pentru că teatrul comercial şi privat poate să ofere producţii de entertainment cît pofteşte şi să facă profit din asta, fără a avea obligaţia să se gîndească la educaţie, mize sociale şi politice etc. Un teatru de stat, însă, fiind finanţat din bani publici, nu poate să facă abstracţie de acest lucru, astfel încît în aceste ţări există o preocupare constantă, în majoritatea teatrelor, de a produce spectacole însoţite de programe care să aibă atît mize estetice, cît şi mize etice, teatrul aparţinînd comunităţii – el este finanţat din banii acestei comunităţi şi trebuie să fie interesat de soarta ei. Pe lîngă producţiile efective, teatrele au programe destinate dezvoltării de public, încercînd să îşi cunoască publicul – partenerul său de dialog. Asta nu face ca spectacolele să corespundă neapărat unui orizont de aşteptare al publicului, ele ştiu însă destul de bine cui anume se adresează şi ce direcţii vor să exploreze.

În ceea ce mă priveşte, nu cred că sînt neapărat un regizor „incomod“: spectacolele mele vorbesc de obicei despre lucruri pe care mulţi le cunosc. Fiecare spectacol oferă o perspectivă subiectivă, desigur, însă sînt lucruri de care ne izbim cu toţii.

Cum ar putea deveni „internaţional“ teatrul românesc?

Nu cred că există reţete pentru a deveni „internaţional“. Şi nici nu cred că a deveni „internaţional“ trebuie să devină un scop în sine. Totuşi, cred că orice act artistic sau managerial ar trebui să ţină cont de un context social, artistic, politic – atît local, cît şi internaţional. Rămînînd tot timpul într-un „cerc strîmt“, riscurile sînt să devii autosuficient, rupt de un context mai larg, şi să descoperi mereu ceea ce alţii au descoperit cu mult timp în urmă.

Există, în România, artişti cu o carieră internaţională prestigioasă, cel mai cunoscut fiind regizorul Silviu Purcărete, care este finanţat de ani buni de producători internaţionali foarte mari. De asemenea, în ultimii ani, regizori sau dramaturgi români din generaţii mai tinere au început să aibă vizibilitate internaţională, deci nu trebuie să fim mai modeşti decît e cazul în această privinţă.

Totuşi, e adevărat, sistemul teatral românesc, cu rare excepţii, pare rupt de un context internaţional. Însă, repet, nu dorinţa în sine de a deveni „internaţional“ este importantă. Cred că teatrul românesc ar putea deveni, pur şi simplu, mai interesant, ar ajunge să aibă o miză şi să atragă atenţia dacă şi-ar propune să devină un teatru al comunităţii care îl finanţează. Cei care au gîndit Proiectul „Parallel Lives“ sau Proiectul „Cities on Stage“ au pornit de la o idee anume, cu relevanţă atît pentru publicul local, cît şi pentru un public internaţional – în primul caz, era vorba despre un trecut recent european, în al doilea caz, despre viaţa în oraşele europene de astăzi. Iniţiatorii au avut întîi o idee, ceva de interogat şi de comunicat unui public local şi internaţional, şi nu dorinţa de a face neapărat „ceva internaţional“.

Însă, atîta timp cît publicul este ultima preocupare în strategia teatrelor din România, acestea vor rămîne nişte instituţii departe nu doar de circuitul internaţional, cît şi de contextul local în care funcţionează. Vor rămîne, deci, nişte instituţii destinate doar avizaţilor, snobilor, celor care merg la teatru pentru divertisment sau din inerţie. Şi există, ce-i drept, un public pe care se pot deocamdată baza, însă nu cred că lucrurile vor rămîne aşa pe termen lung.

a consemnat Cătălina MICIU

Cumpărături la ușa ta, ajutor în lupta cu COVID 19, învățare online jpeg
Educația între două crize
Pandemia a fost, pentru sistemele de educație, un adevărat cataclism care a scos la iveală, fără cosmetizare, situația dramatică a educației.
E cool să postești jpeg
Starea firească a lucrurilor
Nu doar cei doi ani de pandemie au erodat relațiile de încredere, ci, mai nou, și războiul din Ucraina, dezbinarea ideologică împărțind lumea în două tabere.
p 10 Alexis de Tocqueville WC jpg
O necesară, dar dificilă „înrădăcinare“ democratică
Istoricismul democratic este unul dintre cei mai redutabili inamici interni ai democrației.
p 1 jpg
E normal să fim normali?
Tinerilor de azi trebuie să le spunem „Zîmbiți – mîine va fi mai rău!“.
Construction workers in Iran 04 jpg
Diviziunea anomică
Viața socială nu înseamnă doar armonie perfectă, iar rolul solidarității nu este de a suprima competiția, ci doar de a o modera.
p 12 sus jpg jpg
Normalitatea și tulburarea
Traumă este orice eveniment pe care eul nostru îl gestionează cu dificultate sau pe care pur și simplu nu îl poate gestiona.
p 13 sus jpg
Cine mai vrea să meargă la birou?
Pînă la începutul pandemiei, îmi petreceam cam trei ore pe zi făcînd naveta. Asta însemna cam 16 ore pe săptămînă, cît încă două zile de muncă.
646x404 jpg
Impactul pandemiei asupra educației
Închiderea școlilor și pandemia de COVID-19 au avut consecințe negative atît asupra progresului educațional al copiilor, cît și asupra sănătății emoționale a acestora și, mai mult, asupra siguranței lor online.
Bătălia cu giganții jpeg
Iluzii, dezamăgiri și orgolii rănite
În acest Dosar antinostalgic ne-am propus să analizăm această istorie a iluziilor, dezamăgirilor și orgoliilor rănite la trei decenii (și ceva) după prăbușirea imperiului sovietic.
Urma să fie cea de A Treia Romă, dar a rezultat cel de Al Patrulea Reich – despre logica (și moștenirea) Uniunii Sovietice jpeg
Urma să fie cea de-A Treia Romă, dar a rezultat cel de-Al Patrulea Reich – despre logica (și moștenirea) Uniunii Sovietice
URSS a fost simultan o negare (a fostei elitei politice, pe care a eradicat-o acasă și în țările subjugate), dar încă și mai mult o prelungire (geopolitic vorbind) a vechiului Imperiu Țarist.
Vladimir Putin și noua identitate imperială rusă jpeg
Vladimir Putin și noua identitate imperială rusă
Cum se face că o naţiune capabilă să genereze o cultură atît de puternică e incapabilă să genereze o politică raţională?
Povești de familie jpeg
Povești de familie
Prin mărturiile familiei, am cunoscut prima fațetă a URSS-ului. A doua fațetă am descoperit-o prin cercetare și jurnalism.
Fantomele Imperiului jpeg
Fantomele Imperiului
Aceleași uniforme, aceeași atitudine menită să intimideze, aceeași impasibilitate a celui care exercită autoritatea.
Ce logică are războiul? – Ucraina ca zonă tampon între (fosta) URSS și NATO jpeg
Ce logică are războiul? – Ucraina ca zonă-tampon între (fosta) URSS și NATO
În prezent, Ucraina este într-adevăr o zonă gri, între Rusia și NATO, sau între Rusia și lumea occidentală, un teritoriu unde se dă lupta principală între sisteme de valori.
„Comunismul pătrunde în societate precum cancerul într un corp“ – interviu cu Thierry WOLTON jpeg
Putin, un orfan al comunismului – trei întrebări pentru Thierry WOLTON
„Pentru Putin, Marele Război pentru Apărarea Patriei a asigurat prestigiul URSS în secolul XX și, prin urmare, al Rusiei.”
„Ce se întîmplă acum în Ucraina este rezultatul indiferenței politice a Europei” – interviu cu Andrei KURKOV jpeg
„Ce se întîmplă acum în Ucraina este rezultatul indiferenței politice a Europei” – interviu cu Andrei KURKOV
„Pentru țări precum Polonia, România, Slovacia, războiul va continua să fie o știre pentru că se întîmplă chiar la granițele lor.“
Alegeri fără zvîc  Pariem? jpeg
Europa arădeană
Frumosul municipiu de pe malul Mureșului a devenit în mod natural capitala conferințelor noastre.
Criza ideologică și realinierea politică jpeg
Criza ideologică și realinierea politică
Există indiscutabil o relaţie între fenomenul ideologic şi fenomenul transformărilor sociale.
Libertatea și inamicii ei – o privire europeană jpeg
Libertatea și inamicii ei – o privire europeană
Prima observaţie pe care aş face-o este că nu trebuie să căutăm noutatea cu orice preţ.
Sinuciderea celei de a treia Rome jpeg
Sinuciderea celei de-a treia Rome
În secolul al XVII-lea, în următoarele ocurenţe ale formulei „Moscova, a treia Romă”, sesizăm o inversare a raportului dintre Biserică și imperiu.
Kundera după Kundera  Tragedia Europei Centrale? jpeg
Kundera după Kundera. Tragedia Europei Centrale?
Cum ar suna azi, în Ungaria, acel strigăt din 1956? Vă puteţi închipui?
Europa politică vs Europa geopolitică jpeg
Europa politică vs Europa geopolitică
Încercarea Europei Centrale de a-și găsi o identitate politică undeva între Germania şi Rusia a fost şi continuă să fie sortită eşecului.
Comunismul se aplică din nou jpeg
Cum e azi, cum era odată
Regresul nu poate exista decît în condițiile în care credem că există și progres.
Există regres în istorie? jpeg
Există regres în istorie?
Nimeni nu ne poate garanta că mîine va fi mai bun decît azi sau decît ieri.

Adevarul.ro

image
Implicaţiile distrugerii crucişătorului Moskva, nava amiral a flotei ruse la Marea Neagră | adevarul.ro
Atacul asupra crucisatorului Moskva", nava-amiral a flotei ruse la Marea Neagra, are valoare simbolica si militara, spune profesorul Michael Petersen, citat de BBC. Nava ...
image
Topul celor mai valoroase monumente istorice lăsate în ruină. De ce nimeni nu le-a îngrijit VIDEO | adevarul.ro
O multime de monumente istorice faimoase din judetul Hunedoara nu au mai fost ingrijite si restaurate de mai multe decenii.