Copiii noştri n-au spirit de echipă

- interviu cu Florentina ANGHEL -

Dr. în ştiinţele educaţiei, Florentina Anghel a lucrat la Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei şi la Agenţia Naţională pentru Programe Comunitare în Domeniul Educaţiei şi Formării Profesionale. Actualmente este consilier la Ministerul Mediului de Afaceri, IMM-urilor şi Turismului.

Ştiu că, în urmă cu opt ani, aţi participat la realizarea unui amplu studiu despre violenţa în şcoli, un subiect pe care continuaţi să-l urmăriţi, tot aşa cum urmăriţi tot ce se întîmplă în domeniul educaţiei. Ce s-a schimbat de acum opt ani, în privinţa violenţei din şcoli?

Am pornit, atunci, de la constatările unor experţi care spuneau că fenomenul violenţei devenise îngrijorător, că era de foarte multe ori tratat într-o manieră prea simplă, că trebuiau găsite cauzele. Noi ne-am concentrat pe ceea ce genera formele de violenţă din şcoală. S-a mers pe un lot reprezentativ de şcoli din România, din mediul urban şi din cel rural, cei chestionaţi fiind directorii. Nu ştiu în ce măsură elevii de atunci, care astăzi sînt tineri, realizau că violenţa are multiple forme. Nu ştiu dacă erau atenţi la faptul că, dincolo de cazurile care ţin de agresiunea fizică, observabilă, există şi alte forme de violenţă, care astăzi sînt mult mai mult studiate de către sociologi şi psihologi. E vorba de forme de agresiune verbală sau psihologică, de forme de vexare a persoanei celuilalt.

Vreţi să spuneţi că, între timp, violenţa s-a mai rafinat?

S-a mai rafinat şi violenţa, dar cred că s-a rafinat şi înţelegerea noastră faţă de acest fenomen. M-am referit la elevii cu care vorbeam noi atunci. Dar, între timp, poate că şi profesorii au înţeles că, de multe ori, violenţa faţă de copii poate consta numai în a-i obliga să se îmbrace într-un anumit fel sau a le interzice să ia cuvîntul, ori a-i trata în mod intenţionat cu indiferenţă, cînd ei au o problemă. Pe de altă parte, în 2006, cred că nu apăruse genul de cazuri în care tineri să ia arma tatălui şi să-şi împuşte o rudă, cum am auzit recent la televizor. Aşa ceva nu cred că se întîmpla. Despre părinţi, nu ştiu astăzi cît sînt de atenţi la tot ce înseamnă grupul de prieteni, la tot ce înseamnă modelul pe care ei, personal, îl oferă copiilor. Viaţa, cu ritmul ei actual, îi îndepărtează de multe ori de copii sau îi face să fie neglijenţi faţă de comportamentul acestora. Acum înregistrăm din plin un fenomen care pe atunci de-abia începuse: dezorganizarea familiilor, prin plecarea la lucru în străinătate a părinţilor. Au apărut multe familii monoparentale, în care grija faţă de copii nu mai este la fel ca în celelalte. Chiar dacă părinţii plecaţi îşi plasează îndatoririle faţă de copii, undeva, în perspectivă, ei de fapt îi abandonează cu prea multă uşurinţă, de multe ori, din raţiuni materiale.

E o fractură mai mare acum decît altădată între părinţi şi copii, din cauza progreselor tehnologice, pe care copiii le prind mai uşor? E vorba de sursele de informaţii, socializare şi comunicare, care, uneori, scapă de sub controlul părinţilor.

Acestea erau şi atunci, dar s-au mai rafinat şi ele. Însă şi atunci aveau acces la Internet. Şi, de fapt, nu atît problema accesului este gravă (deşi, la vîrstele mici, trebuie să le opreşti şi accesul la un anumit tip de informaţie), cît aceea a educării copilului vizavi de ceea ce e violent. Poate că lui, unele lucruri nici nu i se par violente. Dar există violenţă şi prin imagini, care pot influenţa foarte uşor un copil. Pot fi imagini complet necontrolate, violente, pe care copiii le pot imita. Aici, şi nivelul de educaţie al familiei e important. Fără modele şi repere în familie, copiii o pot lua pe căi greşite, fără măcar să ştie că fac ceva rău.

În studiul din 2006, era semnalat faptul că directorii şcolilor nu se considerau în nici un fel responsabili şi nu erau deloc interesaţi de eventualele acte de violenţă petrecute în vecinătatea şcolilor. S-a mai schimbat ceva la acest capitol?

Cred că şi atunci, ca şi acum, aveau legături cu poliţia de proximitate sau cu administraţia locală, pentru paza şcolilor. Nu ştiu cît de răspunzători ar trebui făcuţi directorii pentru ceea ce se întîmplă cu copilul în afara zidurilor şi a curţii şcolii. Însă, în ceea ce priveşte responsabilitatea profesorului pentru copilul care vine în şcoală, pe perioada programului stabilit, cred că regulamentele sînt mult mai stricte. În acest moment, nu mai este posibilă pedeapsa – pe atunci relativ frecventă – cu datul afară din clasă (o altă formă de violenţă) sau cu trimisul elevului acasă. Ei bine, în acest moment, profesorii nu mai au voie să facă aşa ceva. Şcolile erau şi atunci păzite, dar regulile nu erau foarte stricte şi nu exista o proporţie corectă între numărul paznicilor şi cel al copiilor, nu-i întreba nimeni nimic cînd ieşeau din şcoală în timpul programului. Acum, şi profesorii au devenit responsabili pentru ce se întîmplă cu fiecare copil în timpul orelor lor. Cred că se fac mult mai multe parteneriate cu reprezentanţi ai societăţii civile. Sînt mult mai multe organizaţii preocupate de astfel de lucruri. Nu ştiu cît de folositoare sînt întîlnirile cu copiii, în care să le ţii predici despre ce e bine şi ce e rău. Mai de folos cred că ar fi să le ocupi timpul liber cu implicarea în spectacole de teatru, de exemplu, sau în alte activităţi artistice, de unde pot învăţa, indirect, anumite lucruri. Nu cred că educaţia explicită, moralizatoare are vreun efect, cu atît mai puţin în perioada pubertăţii, cînd copiii sînt foarte refractari.

Educaţia este, pînă la urmă, un mare proces de manipulare. Numai că trebuie să-i manipulăm frumos (uneori, cu o mînă de fier, într-o mănuşă de catifea). E greu să-i duci direct spre ţintele dorite, pentru că, după o vîrstă, nu mai sînt copiii obedienţi de altădată, sînt copii cu personalitate, sînt copii care au acces la multe surse de informare şi care, de multe ori, îşi depăşesc profesorii (la limba engleză, de exemplu, sau la competenţele IT). Ăsta e chiar un fenomen din cauza căruia pot apărea şi agresivităţi, în ambele sensuri.

Acum nu mai există în şcoli acea disciplină severă, ca la armată, elevii nu mai sînt bătuţi de către profesori decît extrem de rar, dar spuneaţi că unii încă apelează la mijloace mai puţin vizibile, dar pe care copiii le pot resimţi la fel de tare.

Mă tem că un profesor care nu-şi iubeşte meseria se poate îndrepta către aşa ceva. Îmi pare rău s-o spun, dar, mai nou, se întîmplă ca un tînăr să devină profesor doar pentru că n-a putut să facă ceva mai bun. Iar un profesor care nu ajunge la catedră din vocaţie, care nu se poate impune prin stilul său de a preda, prin apropiere faţă de copii sau prin cantitatea de informaţie pe care o stăpîneşte, şi care simte că pierde teren şi ştie că nu poate face apel la forme de agresivitate vizibile, va folosi alte mijloace. De exemplu, poate să pedepsească numai prin simpla adresare. Pe toţi elevii îi strigă prin prenume, iar pe unul singur îl strigă pe nume. Asta îi doare foarte tare pe copii. De asemenea, îi poate neglija intenţionat pe unii sau îi poate evalua în mod nedrept, nu doar prin note, ci şi verbal. Deşi nu au vocaţie, mulţi se încăpăţînează să rămînă profesori. Un profesor care are un caracter bun, chiar dacă nu străluceşte de cunoştinţe, e respectat şi ţinut minte de elevi. Chiar unul mai sever, care uneori ridică vocea, poate fi ţinut minte pentru „cîte de multe lucruri ştia.“ Copiii rămîn cu modele din şcoală. Dar, din păcate (şi sper să nu se menţină această tendinţă), modelele s-au cam împuţinat.

În ce priveşte pregătirea sau vocaţia profesorilor, presupun că se poate face ceva, se poate gîndi un sistem de selecţie, de stimulare, mai bun, aşa încît, cu timpul, în şcoli să vină oamenii potriviţi.

Ceva s-a făcut deja. Acum, ca să fii educator sau învăţător nu mai e suficient să termini un liceu (deşi liceul pedagogic era foarte bun şi exigent). Din fericire, trebuie să ne aliniem la nişte standarde europene. Rezultatele slabe pe care le avem în cadrul anchetelor la nivel european (PISA e un exemplu) provin şi din faptul că profesorii noştri nu acordă suficientă atenţie unor lucruri, sau poate că n-au fost învăţaţi să facă asta. De pildă, repetă ceva ce au învăţat ei înşişi în şcoală, deşi poate e un lucru cu totul depăşit. În mod normal, evoluţia lor profesională şi chiar salarială depinde de nişte examene, dar unii nu sînt pregătiţi, la modul general, pentru ceva nou. De exemplu, nu văd cărţile noi şi bune care au apărut în librării, ci le cumpără tot pe cele de pedagogie din anii ’50, pentru că pe acelea le recunosc. Vedeţi, în şcoala românească au început o mulţime de lucruri bune, care, apoi, au fost negate. Au fost demarate multe reforme, chiar în ce priveşte pregătirea profesorilor, dar mereu s-au denaturat foarte tare principiile de la care s-a pornit. Nimeni n-a explicat suficient de tare, clar, ferm şi repetat, de exemplu, că folosirea calificativelor la clasele mici (în locul notelor) a pornit de la un model aplicat în sisteme bune de educaţie (cazul Angliei), pe principiul că, în clasele mici, copiii nu trebuie să fie în competiţie, ci să înveţe să colaboreze. Apropo, competiţia dezvoltă agresivitatea. Spiritul de competiţie e şi el important, dar trebuie dezvoltat doar după o anumită vîrstă. La noi, totul s-a transformat într-o discuţie despre coroniţe, că, vezi Doamne, vrem să scoatem coroniţele, să nu mai dăm premii copiilor. Dar copiii noştri n-au spirit de echipă şi de cooperare. De la grădiniţă pînă cînd se face mare, fiecare copil e cu cutiuţa lui de plastilină, cu creionaşul personal, pe care părintele îi scrie eventual şi numele, ca să fie clar că e al lui. Noi nici acum nu ştim să lucrăm în echipă. Fiecare îşi vede de colţişorul său şi se simte incomodat de celălalt, împreună cu care ar trebui să lucreze. Şcoala e cea care ne-a făcut aşa. Iar acum, tinerii intră ceva mai brusc într-un mediu de muncă decît înainte, şi acolo încep să facă exact ce au făcut şi în şcoală. Şi apare, de exemplu, un fel agresiv de a observa imediat ce a făcut altul rău. În şcoală şi apoi la lucru ar trebui ca fiecare să fie apreciat pentru aptitudinile lui individuale, şi nu judecat pentru lucrurile la care nu se pricepe. În studiul din 2006 se constata că în şcolile din zonele rurale se înregistrau mai puţine violenţe. Respectul faţă de şcoală era altul la sate şi comunitatea controla altfel lucrurile, decît în oraşele mari.

Credeţi că se mai păstrează această diferenţă?

În zona şcolilor rurale, pot spune că, în ultimii ani, am avut surprize neplăcute, aflînd ce s-a întîmplat pe partea de infrastructură. După ce, ani la rînd, Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei a intrat în proiecte împreună cu tot felul de parteneri şi, cu bani grei, împrumutaţi de la Banca Mondială, au reconstruit şcoli din sate (e vorba de investiţii serioase, pentru care am plătit şi probabil că încă plătim destul), ne-am trezit, acum cîţiva ani, că aceste şcoli au fost închise din motive meschine. S-a decis că ar fi mult mai bine să închizi şcoli şi să-i trimiţi pe copii – ca şi cum ar fi atît de simplu – în comuna învecinată. Nu mai spun că şcoala e şi un fel de centru de cultură pentru o comunitate rurală. Dar, asociat cu închiderea unor şcoli, a crescut, evident, şi fenomenul abandonului şcolar. Adică, s-au economisit bani cu care se plăteau o învăţătoare sau patru-cinci profesori (erau, oricum, clase simultane, fiindcă se găsiseră astfel de soluţii), dar acum sînt mulţi copii care nu mai merg deloc la şcoală, pentru că părinţii nu mai pot sau nu mai vor să-i trimită departe ori să-i ţină în internate. 

a consemnat Andrei MANOLESCU   

dosar sprijinit de AVON