Tema săptămînii

De la bun început ar trebui să fac două precizări: salvarea, indiferent ce-ar însemna ea, mi se pare a fi în primul rînd una personală. Nu te salvezi în gaşcă, la grămadă, beneficiind de atuul mediei convenabile a unui grup din care ai ajuns să faci parte.

Riki-piki este numele popular al unei practici de dezvoltare spirituală, terapie şi optimizare energetică, de origine japoneză, numită tradiţional Reiki! Cam aşa ar suna, pentru cei interesaţi de curiozităţi, o scurtă definiţie (de dicţionar), dacă limba bunicii mele ar fi recunoscută oficial printre dialectele vorbite frecvent în mediul citadin pensionăresc.

"De vreo zece ani mă ocup de coaching. Am dat de cărţile lui Tim Gallwey, care erau destul de vechi, dar nu le citisem la vremea lor. Am întîlnit un personaj care mi s-a părut fascinant, Thomas Leonard, care a murit în 2003. Într-un mod destul de discutabil m-am hotărît să continui ceea ce începuse el să facă."

Întîlnirea cu feng shui a fost în 1992, dar practic, el m-a ales pe mine. Un cunoscut m-a solicitat pentru reamenajarea apartamentului său. Era cineva care ştia că mă interesează abordarea energetică a arhitecturii.

"Practic aikido de 20 de ani şi predau ki-aikido din 2000. În 1974, Tohei Sensei, care a răspîndit aikido în lume, a înfiinţat o altă ramură, a zis că aikido nu e mistic. Pe vremuri, O Sensei îl certa pe Tohei Sensei pentru că făcea lucruri pe care n-ar fi trebuit să le facă."

Ce mai vrea şi astrologia, cu aerul ei desuet, de anticariat, în minunaţii zori ai acestui mileniu? Un mileniu încă nou-nouţ, debutînd cu o criză ce ne face să ne întrebăm îngrijoraţi cum va înainta spre pubertate, dacă învaţă atît de greu să se ţină pe două picioare şi nu pare să ştie pe ce să se sprijine şi încotro să se îndrepte.

Lansat la sfîrşitul anului 2012, site-ul www.piatadespaga.ro este un proiect al Asociaţiei EPAS, un proiect menit – spun iniţiatorii – să reducă fenomenul şpăgii în România. Despre cum se poate face acest lucru şi despre efectele pe care site-ul le are deja în contextul social şi economic din ţara noastră, la numai un an de la lansare, am vorbit cu preşedintele Asociaţiei EPAS, Codru Vrabie.

Cu paşi grăbiţi, inima bătînd, mîini tremurînde şi capul golit de idei, ne aflăm în uriaşe magazine căutînd cadouri. Nu cunoaştem destinatarul, n-am stat niciodată de vorbă cu el, nu ne e iubit sau mamă şi nici măcar un duşman căruia vrem să-i facem o farsă. E pur şi simplu un necunoscut cu funcţie…

Deşi fenomenul şpăgii există în România la toate palierele, profesorul în calitate de şpăgar este, mai nou, ţinta numărul 1 a celor ce caută o explicaţie pentru decăderea standardelor etice în România. În încercarea de a nuanţa acest subiect, mă voi opri, în cele ce urmează, asupra meditaţiilor.

Au fost necesare o tragedie aviatică şi o melodramă a zăpezii pentru a trage cortina peste comedia bufă, în nenumărate acte mass-media, dedicată „şpăgii din învăţămîntul românesc“. Doldora de generalizări pripite, de rechizitorii cinice, de predici moralizatoare ieftine, campaniile de presă au vizat-o doar aparent pe aşa-zisa învăţătoare Blîndu.

Am noroc de un copil care e captivat de cărți. Nu de toate. Dar cele care îi plac i se lipesc de mîini. Umblă cu ele prin casă. La bucătărie, la baie, în cameră lui, unde are treabă.

O sintagmă care mai înainte de orice mă duce cu gîndul la o perioadă de mult trecută, lăsată prea în urmă, cînd, în alte vremuri şi orînduiri, ca toţi cei de-o vîrstă, mergeam la şcoală. Şi poate că nu doar pe mine.

Se scrie mult despre performanțele de lectură ale elevilor din țările nordice, uitînd să se precizeze că guvernele acelor țări îşi promovează literatura națională în şcoli prin selecție şi achiziție de carte de literatură națională, contemporană.

Cine crede în vorba „dacă-i musai, cu plăcere!” se înşală. Nu-i deloc aşa! Doamna profesoară, să ştiţi că tot n-am citit Ion! mi-a spus Ciprian, pe un ton vesel-satisfăcut, într-un moment de sinceritate, acum mai bine de zece ani, în ziua absolvirii, printre flori şi fotografii.

„Cărțile or să fie tot mai mari, iar pozele lor tot mai mici, întîi ca nişte păpuşi, apoi ca nişte furnici. Cînd nu veți mai vedea nici o poză, în nici o carte, să ştiți că ați ajuns cu învățatul şi cu uitatul foarte departe.” (La şcoală, dar nu rămînem acolo, Marin Sorescu)

Dintre operele studiate la şcoală, cel mai mult mi-a plăcut Maitreyi de M. Eliade, deoarece subiectul romanului este iubirea interzisă dintre Allan şi Maitreyi, protagoniştii operei, o iubire ce ia naştere treptat, o iubire fără viitor. Este un subiect ce, cred eu, atrage atenţia oricărui tînăr.

O lectură obligatorie ar putea deveni una „de plăcere” în măsura în care elevul se identifică, măcar într-o oarecare măsură, cu situaţiile prezentate într-o carte studiată la şcoală. Este adevărat că şi profesorul are un rol important în ceea ce priveşte atracţia elevului pentru o anumită lectură sau pentru un anumit autor.

Din observaţiile de la clasă am învăţat că o lectură de plăcere poate deveni o lectură obligatorie cînd este administrată în doze mici. „Pe ce te bazezi, dom’le?” sau „Întreabă-l pe Nilă, că el ştie”...ş.cl., cunoscute nouă din romanele lui Marin Preda. O glumă benefică trezeşte curiozitatea şi poate facilita întîlnirea cu lectura profitabilă şi... obligatorie.

Elevii dintr-a VI-a - Opere care le plac ● D-l Goe, Caragiale  (scurtă şi plină de înţeles, ne putem da seama de universul în care trăiesc alţi copii, este hazlie, prezintă realitatea, prezintă isprăvile unui copil neastîmpărat, este amuzantă)

Opera studiată la şcoală care mi-a plăcut cel mai mult este Maitreyi de Mircea Eliade, deoarece am descoperit aspecte ale civilizaţiei indiene necunoscute de mine pînă atunci şi complexitatea sufletului femeii bengaleze în comparaţie cu o femeie europeană.

„Tinerii nu mai citesc aproape deloc.“ De unde am aflat? De la un post de televiziune care afirma îngrijorat: „Procent tragic: 25% dintre tineri nu citesc «niciodată» literatură!“ (Desigur, never say never again, da’ parcă mai poţi fi sigur azi de ceva?)

"Nu ştiu cum se face critica unui critic literar, aşa că nu o să-l judec pe Călinescu în această postură. Pot totuşi să îmi exprim ferm, deşi blînd, părerea despre Enigma Otiliei: nu este o carte bună. Nici pe departe. Singura impresie care mi-a rămas după o lectură facilă de trei zile a fost aceea a discontinuităţii."

Cum îi pregăteşte lectura şcolară pentru viaţă pe copiii de azi? Întrebarea cred că merită o dezbatere profundă. Ceea ce voi încerca aici este doar să punctez cîteva dintre posibilele direcţii de discuţie. O să mă refer doar la gimnaziu, pentru că acesta reprezintă, cred, etapa în care interesul elevilor pentru lectură (mai) poate fi stîrnit.

"În 1995, am fost unul dintre profesorii care chiar au crezut în schimbare şi mai ales într-o schimbare care are loc nu numai de sus în jos, ci de una care se poate face cu adevărat cînd îi este înţeles rostul şi este asumată de cei din sistem. Îmi plăcea, pe vremea aceea, cum sună şi niciodată nu am interpretat-o ca un slogan populist, cum poate a şi fost."

Conţinutul canonului – scriitorii selectaţi ca reprezentativi – poate şi trebuie să fie, periodic, interogat. Dar dreptul la întrebări îl au, mai ales, specialiştii în „ştiinţele literaturii“ şi profesorii – autori de programe. Argumentele ce susţin necesitatea acestor întrebări sînt numai două şi foarte clare.

Ca orice elev trecut prin şcoală în secolul trecut, m-am întîlnit cu listele de lecturi încă din clasele primare, mai ales sub forma „lecturilor suplimentare“ ce trebuiau parcurse în special în vacanţe, pentru a întregi lecturile obligatorii, adică textele sau fragmentele de text incluse în manuale (care, în mod evident, erau obligatorii).

"Baltagul nu m-a impresionat. Nu din pricina poveştii, în sine, ci pentru că am fost obligată să o citesc din clasa a III-a. Mama îmi ţinea lungi discursuri despre cum ar trebui să citeşti ca să nu pici la bac. De atunci, mi-a devenit antipatică. Nu mama, ci cartea."

Chiar de la început, în Piaţa Independenţei (Maidan Nezalejnosti) au ieşit elita intelectuală şi reprezentanţii partidelor aflate în opoziţie. Ambele tabere protestau, însă fără să-şi unească vocile. După ce „au mîncat bătaie“ de la forţele de ordine (şi unii, şi ceilalţi), au decis să îşi unifice eforturile.

Bazele cele mai solide ale opoziţiei anti-Ianucovici sînt în regiunile vestice Ivano-Frankivsk, Liov and Ternopil. Împreună cu alte patru regiuni vestice, ele împărtăşesc o istorie şi o cultură care au fost, pînă la mijlocul secolului al XX-lea, modelate de influenţele europene.

Europa şi America se confruntă în Ucraina cu opţiuni care includ haos, stagnare sau represiune din partea autorităţilor. Toate aceste scenarii sînt rele. O represiune completă în Ucraina va fi posibilă numai cu vărsare de sînge şi cu ajutorul Rusiei.

"S-a produs ceva neaşteptat. Nimeni nu ar fi crezut că cetăţenii ucraineni vor ieşi în stradă să protesteze pentru a cere semnarea Acordului cu UE. Ultimele analize, rapoarte realizate pe această temă indicau contrariul. Nimeni nu se aştepta ca ucrainenii să iasă în stradă pentru a cere şi susţine un viitor european."

"Sîntem convinşi că majoritatea covîrşitoare a protestatarilor nu aparţine nici unei organizaţii extremiste. Un fermier de 21 de ani din regiunea Dnipropetrovsk, Serhiy Nigoyan, care a fost împuşcat în strada Hrushevskyi, nu a fost un membru al acestor organizaţii."

Reputat analist politic al Fundaţiei Jamestown şi Eurasia Daily Monitor, Vladimir Socor este specializat în zona Europei de Est, mai ales în spaţiul fost sovietic. Licenţiat în Istorie, publică regulat în jurnalele academice occidentale.

Este unul dintre cei mai articulaţi analişti de politică externă din Ucraina, consultant pentru „United World“ International Foundation on International Affairs din Ucraina. Oleksiy Semeniy a participat la ambele ediţii ale Forumului Civic România – Ucraina, atît la Bucureşti cît şi la Kiev, şi e interesat activ de relaţia dintre UE şi Kiev.

"Tinerii au nevoie de sprijin şi îndrumare. Scopul nostru este de a le oferi informaţii legate de multiplele forme de violenţă – de la cele evidente, la cele subtile –, de modul în care trebuie să le combată, de resorturile fine de care trebuie să aibă grijă în relaţiile cu cei apropiaţi."

"Dincolo de formele clasice de violenţă, a apărut, mai nou, şi ceea ce se numeşte abuzul digital sau violenţa pe Internet. Asta înseamnă că, într-un cuplu, unul dintre parteneri verifică mesajele adversarului, îi accesează e-mail-ul, pagina de Facebook, îl ameninţă prin aceste canale."