lecturi obligatorii sau lecturi esenţiale?

Am noroc de un copil care e captivat de cărți. Nu de toate. Dar cele care îi plac i se lipesc de mîini. Umblă cu ele prin casă. La bucătărie, la baie, în cameră lui, unde are treabă.

O sintagmă care mai înainte de orice mă duce cu gîndul la o perioadă de mult trecută, lăsată prea în urmă, cînd, în alte vremuri şi orînduiri, ca toţi cei de-o vîrstă, mergeam la şcoală. Şi poate că nu doar pe mine.

Se scrie mult despre performanțele de lectură ale elevilor din țările nordice, uitînd să se precizeze că guvernele acelor țări îşi promovează literatura națională în şcoli prin selecție şi achiziție de carte de literatură națională, contemporană.

Cine crede în vorba „dacă-i musai, cu plăcere!” se înşală. Nu-i deloc aşa! Doamna profesoară, să ştiţi că tot n-am citit Ion! mi-a spus Ciprian, pe un ton vesel-satisfăcut, într-un moment de sinceritate, acum mai bine de zece ani, în ziua absolvirii, printre flori şi fotografii.

„Cărțile or să fie tot mai mari, iar pozele lor tot mai mici, întîi ca nişte păpuşi, apoi ca nişte furnici. Cînd nu veți mai vedea nici o poză, în nici o carte, să ştiți că ați ajuns cu învățatul şi cu uitatul foarte departe.” (La şcoală, dar nu rămînem acolo, Marin Sorescu)

Dintre operele studiate la şcoală, cel mai mult mi-a plăcut Maitreyi de M. Eliade, deoarece subiectul romanului este iubirea interzisă dintre Allan şi Maitreyi, protagoniştii operei, o iubire ce ia naştere treptat, o iubire fără viitor. Este un subiect ce, cred eu, atrage atenţia oricărui tînăr.

O lectură obligatorie ar putea deveni una „de plăcere” în măsura în care elevul se identifică, măcar într-o oarecare măsură, cu situaţiile prezentate într-o carte studiată la şcoală. Este adevărat că şi profesorul are un rol important în ceea ce priveşte atracţia elevului pentru o anumită lectură sau pentru un anumit autor.

Din observaţiile de la clasă am învăţat că o lectură de plăcere poate deveni o lectură obligatorie cînd este administrată în doze mici. „Pe ce te bazezi, dom’le?” sau „Întreabă-l pe Nilă, că el ştie”...ş.cl., cunoscute nouă din romanele lui Marin Preda. O glumă benefică trezeşte curiozitatea şi poate facilita întîlnirea cu lectura profitabilă şi... obligatorie.

Elevii dintr-a VI-a - Opere care le plac ● D-l Goe, Caragiale  (scurtă şi plină de înţeles, ne putem da seama de universul în care trăiesc alţi copii, este hazlie, prezintă realitatea, prezintă isprăvile unui copil neastîmpărat, este amuzantă)

Opera studiată la şcoală care mi-a plăcut cel mai mult este Maitreyi de Mircea Eliade, deoarece am descoperit aspecte ale civilizaţiei indiene necunoscute de mine pînă atunci şi complexitatea sufletului femeii bengaleze în comparaţie cu o femeie europeană.

„Tinerii nu mai citesc aproape deloc.“ De unde am aflat? De la un post de televiziune care afirma îngrijorat: „Procent tragic: 25% dintre tineri nu citesc «niciodată» literatură!“ (Desigur, never say never again, da’ parcă mai poţi fi sigur azi de ceva?)

"Nu ştiu cum se face critica unui critic literar, aşa că nu o să-l judec pe Călinescu în această postură. Pot totuşi să îmi exprim ferm, deşi blînd, părerea despre Enigma Otiliei: nu este o carte bună. Nici pe departe. Singura impresie care mi-a rămas după o lectură facilă de trei zile a fost aceea a discontinuităţii."

Cum îi pregăteşte lectura şcolară pentru viaţă pe copiii de azi? Întrebarea cred că merită o dezbatere profundă. Ceea ce voi încerca aici este doar să punctez cîteva dintre posibilele direcţii de discuţie. O să mă refer doar la gimnaziu, pentru că acesta reprezintă, cred, etapa în care interesul elevilor pentru lectură (mai) poate fi stîrnit.

"În 1995, am fost unul dintre profesorii care chiar au crezut în schimbare şi mai ales într-o schimbare care are loc nu numai de sus în jos, ci de una care se poate face cu adevărat cînd îi este înţeles rostul şi este asumată de cei din sistem. Îmi plăcea, pe vremea aceea, cum sună şi niciodată nu am interpretat-o ca un slogan populist, cum poate a şi fost."

Conţinutul canonului – scriitorii selectaţi ca reprezentativi – poate şi trebuie să fie, periodic, interogat. Dar dreptul la întrebări îl au, mai ales, specialiştii în „ştiinţele literaturii“ şi profesorii – autori de programe. Argumentele ce susţin necesitatea acestor întrebări sînt numai două şi foarte clare.

Ca orice elev trecut prin şcoală în secolul trecut, m-am întîlnit cu listele de lecturi încă din clasele primare, mai ales sub forma „lecturilor suplimentare“ ce trebuiau parcurse în special în vacanţe, pentru a întregi lecturile obligatorii, adică textele sau fragmentele de text incluse în manuale (care, în mod evident, erau obligatorii).

"Baltagul nu m-a impresionat. Nu din pricina poveştii, în sine, ci pentru că am fost obligată să o citesc din clasa a III-a. Mama îmi ţinea lungi discursuri despre cum ar trebui să citeşti ca să nu pici la bac. De atunci, mi-a devenit antipatică. Nu mama, ci cartea."