Canonicii şi lectura lor

Alina PAMFIL
Publicat în Dilema Veche nr. 522 din 13-19 februarie 2014
Canonicii şi lectura lor jpeg

Prezenţa canonului – şirul scriitorilor consideraţi reprezentativi pentru literatura naţională – nu trebuie interogată. Argumentul e unul singur şi foarte simplu: construcţia profilului cultural identitar presupune, în mod cert, cunoaşterea figurilor de prim rang ale culturii majore: o cunoaştere menită să informeze răspunsul la întrebarea „Cine sînt creatorii care au marcat durata în care eu trăiesc şi limba pe care o vorbesc?“

Conţinutul canonului – scriitorii selectaţi ca reprezentativi – poate şi trebuie să fie, periodic, interogat. Dar dreptul la întrebări îl au, mai ales, specialiştii în „ştiinţele literaturii“ şi profesorii – autori de programe. Argumentele ce susţin necesitatea acestor întrebări sînt numai două şi foarte clare. Primul ia în calcul dinamica fenomenului literar, devenirea lui continuă şi plenară; în consecinţă, canonul se cere, din cînd în cînd, extins, pînă în proximitatea prezentului, iar extinderea determină, de regulă, refacerea şirului existent. Al doilea are în vedere dinamica viziunilor despre literatură supraordonate selecţiei, precaritatea, parţialitatea lor funciară; în consecinţă, viziunile se cer, din cînd în cînd, remodelate, iar schimbările de perspectivă produc alte şiruri; carente şi ele, dar altfel carente. Canonul actual, de pildă, restituie imaginea unei literaturi foarte tinere, apărute în a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi aglomerată în prima jumătate a secolului al XX-lea; o literatură a cărei devenire ţine, mai degrabă, de economia ocultă a miracolului, decît de cultivarea continuităţii interne şi a sincroniei cu spaţiul european integrator.

Criteriile de selecţie ale operelor semnate de canonici pot fi – şi e bine să fie – puse, mereu, în discuţie. Îndreptăţiţi sînt, de data aceasta, mai ales autorii de manuale şi profesorii de literatură. Convingerile care generează întrebările întemeiază un discurs pedagogic comun şi extins, care are, fără îndoială, partea lui de adevăr. Aceste convingeri vorbesc despre adecvări, despre consonanţe, despre potriviri: vorbesc de nevoia de a pune în acord textele cu cerinţele programei, pe de o parte, şi, pe de altă parte, de nevoia de a pune în acord textele cu „particularităţile de vîrstă“ ale elevilor. Aplicarea primei cerinţe aduce în faţă opera, mai exact calitatea ei estetică, cizelarea formală şi lingvistică, dar şi relevanţa ei tematică pentru întreaga creaţie a scriitorului. Aplicarea celei de-a doua cerinţe îl privilegiază pe elev, mai exact experienţa lui de lectură şi de viaţă şi constantele orizontului de aşteptare specific vîrstei. Tensiunea dezbaterilor legate de ordinea criteriilor se poate stinge, parţial, prin separarea anilor de gimnaziu de anii de liceu şi prin inversarea ierarhiei (primatul trece de la elev la text). Dar liniştea, în această zonă, nu este niciodată deplină. Imperativele reprezentativităţii estetice şi tematice se împacă greu sau deloc cu imperativele accesibilităţii şi ale consonanţei dintre universul operei şi orizontul de aşteptare al elevului. Prin urmare, confruntarea celor două criterii precedă fiecare programă şi fiecare manual şi se încheie, cum e şi firesc, cu victorii sau învoieli trecătoare. Uneori, înving elevii, iar învinşii, marii învinşi, sînt cei prea vechi (precum Dimitrie Cantemir cu Istoria ieroglifică sau Dosoftei cu Psaltirea pre versuri tocmită) sau cei prea altfel (precum Ion Budai-Deleanu cu Ţiganiada sau Mateiu I. Caragiale, cu Craii...). Alteori, înving scriitorii, ca de exemplu Liviu Rebreanu (reprezentat prin Ion şi Pădurea spînzuraţilor, şi nu prin Adam şi Eva sau Ciuleandra – mai accesibile şi mai provocatoare din punctul de vedere al elevilor) sau Marin Preda (reprezentat prin Moromeţii, şi nu prin Cel mai iubit dintre pămînteni, un text mai incitant pentru marea majoritate a liceenilor). Uneori, se fac compromisuri: autorii de primă mărime rămîn, dar pierd din însemnele nobiliare (Eminescu pierde Melancolie şi, cîteodată, chiar şi Odă în metru antic, Ion Barbu pierde Ritmurile... şi, cîteodată, chiar şi Oul dogmatic, Camil Petrescu pierde Patul lui Procust). Alteori, se fac greşeli: din Ion Creangă sînt selectate, pe bună dreptate, Amintirile..., iar din Sadoveanu, Baltagul; operele ajung însă la elevii de gimnaziu, prea mici pentru a înţelege bucuria rememorării copilăriei sau forţa irepresibilă a unor legi nescrise şi substanţa unor mentalităţi arhaice.

Reluarea periodică a întrebărilor legate de canonici, de locul lor în programe şi în manuale, este nu numai legitimă, ci şi importantă. În acelaşi timp însă, momentul actual impune, mai mult decît oricare altul, o altă serie de întrebări; şi ele sînt obligaţia noastră, a tuturor; specialişti în literatură, autori de programe şi manuale, profesori şi, de ce nu, elevi. Aceste întrebări vizează modul în care se petrece lectura canonicilor, în special, şi, mai larg, sensul, rostul atribuit lecturii şcolare, în general. Motivul e unul singur şi grav. De mai bine de o jumătate de veac, şcoala românească, şi nu numai, a pervertit, în moduri diferite, sensul lecturii. Mai întîi, prin impunerea unor abordări ce exagerau dimensiunile sociale şi ideologice ale textelor (şi s-a exagerat într-atît încît Capra cu trei iezi a putut deveni „satiră socială“: o poveste cu o mamă proletară şi cu un hain duşman al poporului). Mai apoi, prin supralicitarea unor grile consacrate aspectelor lingvistice şi structurale ale textului (şi s-a exagerat într-atît încît, la Somnoroase păsărele, analiza reuşitelor prozodice şi stilistice a putut uita de mesajul din „noapte bună!“). Prima formă a derivei am abandonat-o de ceva vreme. Pe a doua, însă, o practicăm în continuare. Exersăm, în şcoală, o lectură preocupată de tropi, de simetrii compoziţionale, de perspective narative, de nuclee textuale... şi trădăm, în felul acesta, raţiunea de a fi a marii literaturi: aceea de a transmite mesaje fundamentale despre condiţia umană. De aici şi întrebările devenite, acum, scadente. Iată cîteva: Cum îşi poate regăsi lectura şcolară sensul fundamental, acela de a extinde cunoaşterea despre lume, despre celălalt şi despre noi înşine? Cum îşi poate redobîndi lectura şcolară firescul, cum poate ea integra, în procesele de înţelegere şi de interpretare, neînţelesurile, uimirile, dezamăgirile, încîntările? Cum putem ajunge, deopotrivă, la ceea ce textul spune (despre autor şi/sau despre lumea imaginată) şi la ceea ce textul ne spune (despre noi şi despre lumea noastră)? Cum putem să nu le luăm elevilor şansa de a se întîlni într-un mod autentic cu literatura?

Alina Pamfil este profesoară la Facultatea de Litere, Universitatea „Babeş-Bolyai“, Cluj-Napoca, autoare de cărţi şi de studii de critică, teorie literară şi didactică.

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Grecia sub zodia incendiilor forestiere și a caniculei. Turiști români: „Ne cred pe toți proști?”
În timp ce atenționările de călătorie apar aproape în fiecare zi pentru Grecia, din cauza riscului de incendii forestiere, turiștii românii susțin că vremea e perfectă.
image
Cât ar mai fi avut de trăit Ceaușescu dacă nu era executat. Care era boala ținută la secret a ultimului dictator al României
Nicolae Ceaușescu suferea de mai multe boli grave, spun medici români dar și surse din cadrul CIA. Dacă una dintre afecțiuni ajunsese cunoscută prin intermediul CIA, cealaltă rămâne și astăzi un mister. Se presupune că Ceaușescu nu ar mai fi supraviețuit mult după 1989.
image
Cum ne-a adus manelistul Babasha în atenția lumii întregi. Ce scrie The Independent despre manelele din România
Babasha, cântărețul de manele care a fost huiduit la primul concert susținut de Coldplay, a atras atenția lumii întregi, publicațiile străine relatând evenimentul, și afirmând că reacția publicului ar reaprinde „dezbaterea despre rasism din România”.

HIstoria.ro

image
Cea mai mare operațiune amfibie din epoca modernă, în „Historia” de iunie
6 iunie 1944. Ziua Z. Nicio altă operaţiune militară din istoria celui de
Al Doilea Război Mondial nu a beneficiat de un nivel atât de ridicat de securitate operaţională, implicând ample acţiuni de inducere în eroare a inamicului, precum Operaţiunea Overlord (Suveranul).
image
Escrocheria „Andronic” - un precursor al Caritasului în România sfârșitului de secol XIX
Înainte de a fi marele ziarist şi marele proprietar de „Universul”, Stelian Popescu şi-a făcut meseria de jurist. Ca judecător de instrucţie la cabinetul 5, Ilfov, el a dat gata multe cazuri. Printre acestea, se numără celebra escrocherie „Andronic”.
image
A fost sau nu Alexandru Ioan Cuza membru al Masoneriei?
La un deceniu după abdicarea lui Cuza, în 1876, la București a fost înființată Loja Alexandru Ioan I, apoi, în 1882, la Dorohoi a fost înființată Loja Cuza Vodă.