„Am face bine să mai renunţăm la pretenţiile intelectuale inutile”

● O lectură obligatorie ar putea deveni una „de plăcere” în măsura în care elevul se identifică, măcar într-o oarecare măsură, cu situaţiile prezentate într-o carte studiată la şcoală. Este adevărat că şi profesorul are un rol important în ceea ce priveşte atracţia elevului pentru o anumită lectură sau pentru un anumit autor. Am observat acest fenomen la mulţi dintre elevii mei, care sînt atraşi de Camil Petrescu, pentru că mie îmi place în mod deosebit acest autor şi pentru că îl predau cu mai multă implicare emoţională decît pe ceilalţi scriitori. Modul de predare are de asemenea un rol important. Dacă le impui copiilor să povestească pe capitole, în zeci de pagini, diverse romane, cum se practică în unele şcoli de elită, elevii vor ajunge să urască în mod sigur tot ceea ce înseamnă lectură obligatorie.

Nu trebuie neglijată însă, aşa cum spuneam la început, nici sfera de preocupări ale elevilor. Nenumăraţi adolescenţi citesc cu pasiune scrierile lui Mircea Eliade, fie că este vorba de romanele de dragoste, Maitreyi, Nuntă în cer, fie de prozele fantastice, La ţigănci, Domnişoara Christina. Acest lucru se întîmplă, fiindcă, din diverse motive, atît iubirea, cît şi fantasticul reprezintă nişte puncte de atracţie pentru tineri. Sînt fascinaţi de mister, de poveşti cu vampiri, iar prozele fantastice ale lui Eliade răspund acestei fascinaţii. Nu în ultimul rînd, universul lui Mircea Eliade le este mai familiar decît acela al lui Rebreanu sau al lui Sadoveanu.

În ceea ce priveşte lectura „de plăcere”, aceasta ar putea deveni obligatorie, atît prin deschiderea profesorilor, cît şi prin aceea a sistemului de învăţămînt faţă de interesele literare ale elevilor. În măsura în care timpul mi-a permis, am încercat să abordez la clasă şi lecturi „de plăcere”, precum Domnişoara Christina. Dar şi aici e o întreagă discuţie: nu citesc toţi, dacă ştiu că nu le trebuie la examenul de bacalaureat, care a devenit obsesie naţională, unii sînt neatenţi, alţii neserioşi etc. Iar în privinţa sistemului, nu o să înţeleg niciodată din ce motiv, între autorii canonici, tocmai Mircea Eliade, care are cea mai mare „priză” la publicul tînăr, nu a fost inclus în programa de bacalaureat. Ştiu, ca valoare literară este inferior celorlalţi scriitori canonici, bla, bla, bla... Dar, am face bine să mai renunţăm la pretenţiile intelectuale inutile, dacă vrem să-i apropiem pe adolescenţi de literatură.

●Aş scoate din toate manualele romanul Baltagul de Mihail Sadoveanu, urmat „cu paşi repezi” de Ion al lui Rebreanu (ştiu, trebuie să dau doar un singur exemplu, dar nu m-am putut abţine, ştiu, o să-mi atrag dezaprobarea profesorilor care se vor transforma în avocaţii celor doi autori, respectiv ai celor două texte, mai ales ai lui Rebreanu, dar îmi asum opiniile). Aş înlocui romanul lui Sadoveanu, respectiv al lui Rebreanu cu oricare dintre textele pe care le voi enumera sau cu altele, poate unele dintre ele mai puţin valoroase din punct de vedere literar decît cele alungate, dar mai prietenoase pentru copii/adolescenţi. Iată doar cîteva: Accidentul de Mihail Sebastian, Craii de Curtea-Veche de Mateiu Caragiale, La Medeleni de Ionel Teodoreanu, Toate bufniţele de Filip Florian, Viaţa începe vineri, Viitorul începe luni de Ioana Pârvulescu, Nostalgia (în special Mendebilul şi Rem) de Mircea Cărtărescu, Exuvii de Simona Popescu, Deadline de Adina Rosetti, Istoria romanţată a unui safari de Daniela Zeca. Cu excepţia volumului aparţinînd lui Mircea Cărtărescu, mai greu încadrabil, am enumerat doar romane. Dar nici povestirile fantastice ale lui Voiculescu nu sînt de neglijat şi nici alte texte care nu îmi vin acum în minte. Şi aş mai face măcar două lucruri: în manualele de liceu, dar şi în obsedanta programă de bacalaureat, acolo unde sînt studiate marile curente literare, pe lîngă autorii români, aş adăuga şi cîte un autor din literatura universală (de exemplu, la Romantism, pe lîngă nuvela „horror” a lui Negruzzi, Alexandru Lăpuşneanul, sau alături de „cripticul” text eminescian, Sărmanul Dionis, n-ar fi rău ca elevii să studieze fie o nuvelă de Edgar Allan Poe, fie un roman al lui Victor Hugo; la Realism, de asemenea, pe lîngă moralistul Slavici şi a lui Moara cu noroc, ar fi de luat în calcul şi unul dintre romancierii realişti din literatura universală: Balzac, Stendhal, Flaubert, Tolstoi etc.; în felul acesta, am întîlni poate mai puţine priviri mirate şi ridicări din umeri, din partea elevilor, la întrebarea care apare invariabil în legătură cu Enigma Otiliei – de unde vine sintagma roman realist balzacian?) şi aş discuta cu elevii perechi de texte (Maitreyi / Dragostea nu moare; Suflete tari / Roşu şi Negru etc.).

Liliana PAICU este profesoară de limba şi literatura română, Liceul Teoretic Bilingv “Miguel de Cervantes”, Bucureşti