Cui îi e frică de bacul la română?

● Nu ştiu cum se face critica unui critic literar, aşa că nu o să-l judec pe Călinescu în această postură. Pot totuşi să îmi exprim ferm, deşi blînd, părerea despre Enigma Otiliei: nu este o carte bună. Nici pe departe. Singura impresie care mi-a rămas după o lectură facilă de trei zile a fost aceea a discontinuităţii. Evoluţia personajelor, atunci cînd nu este complet absentă, constă în schimbări episodice de atitudine. Sentimente puternice, precum pasiunea lui Felix pentru Otilia, apar brusc, fără vreo urmă de dezvoltare psihologică anterioară a personajelor stereotipice (la bac, evident, o să scriu „tipologice, de influenţă balzaciană“). Singurul element care a salvat, pentru mine, romanul, este o oarecare încercare de analiză socială a poziţiei femeii, care îşi pierde însă valoarea cînd este exprimată similar de personaje complet diferite, devenind o simplă banalitate.

În urma analizei mele extrem de rudimentare şi subiective, am ajuns la concluzia că Enigma Otiliei este o carte mică a unui nume mare, pe care se cere să îl lăudăm. Ar fi perfect, bineînţeles, să o înlocuim cu o carte mare, cum poate că sînt cîteva în literatura română. Propunerea mea, din nou subiectivă, este Jurnalul fericirii. Steinhardt, din păcate, este ignorat atît de programa literară, cît şi de cea filozofică, ceea ce reprezintă o pierdere. Recunoscîndu-mi evidenta lipsă a unei cunoaşteri exhaustive a literaturii noastre, am totuşi curajul să spun că o operă confesivă de asemenea amploare este unică pe dragele noastre plaiuri mioritice. Cei mai mulţi dintre elevi sînt complet nefamiliari cu această extraordinară minte enciclopedică. Dar, cel mai important, ei nu cunosc exemplul strălucit al unui om care a reuşit ceva ce poate unii mai încearcă şi azi: depăşirea spirituală, cu faţa curată, a opresiunii ideologice comuniste. Aşa că, dacă se consideră că elevul mediu poate înţelege Iona, Jurnalul fericirii este, în mod sigur, o carte digerabilă. Iar botezul din camera 18 a puşcăriei Jilava relevă o psihologie mai complexă decît toate enigmele Otiliei. 

Andrei BELIBOU, clasa a XII-a, Colegiul Naţional  „Gheorghe Lazăr“

● Da, nici mie nu mi-a plăcut de Otilia, dar cînd am început să mă plîng alor mei că mă plictiseşte teribil, ei mi-au explicat de ce romanul nu e, de fapt, „îngrozitor de nasol“, ci cum el e scris într-o şi pentru o epocă ce şi-a pierdut complet glasul şi care chiar n-are cum să fie apreciată de oamenii născuţi în anii ’90. În orice caz, eu sigur n-aş vrea să stau să scriu despre Lucian Blaga. Italo Calvino are nişte teorii foarte incitante în cartea sa t zero cu care m-am chinuit acum cîţiva ani, cînd sigur trebuia să fi rămas la Baronul din copaci sau la Vicontele tăiat în două – două cărţi pe care le-aş recomanda pentru bac.

Dar dacă mă gîndesc mai bine, îmi dau seama că nu prea există ruşi în programă. Şi pe Dostoievski tot ajung să-l citească toţi în liceu, dar nu dau şi de Bulgakov… Din acest motiv, propun introducerea divinului roman – prin subiect, nu prin somptuozitatea exprimării mele – Maestrul şi Margareta. 

Ileana ZIRRA, clasa a XII-a, Colegiul Naţional Bilingv „George Coşbuc“

● Aş vrea să nu dau de Enigma Otiliei la examen, în mare parte pentru că sînt de părere că, în loc să denigreze comportamentul social al burgheziei, cum îşi propune iniţial, mai degrabă îl promovează; şi asta într-o manieră neatrăgătoare. În legătură cu operele alternative, una pe care o consider necesară programei şcolare este Insuportabila uşurătate a fiinţei de Milan Kundera, deoarece cred că este benefică procesului de formare, fie ea intelectuală ori sentimentală.

Mihai ŞEREANU, clasa a XII-a, Liceul Teoretic „Gheorghe Şincai“, Zalău

● Dacă e o operă despre care chiar, chiar nu mi-aş dori să scriu un eseu de două, trei pagini la bacalaureat, aceasta e, cel mai probabil, Hanu Ancuţei. Deşi l-am apreciat pe Sadoveanu cînd am avut alte întîlniri – Baltagul fiind un bun exemplu în acest sens –, valoarea colecţiei de povestiri mi se pare, îndrăznesc să spun, supralicitată. Cadrul idilic al hanului, ca loc de popas plin de căldură, unde oamenii leagă prietenii pe nesimţite, alături de povestirile amuzant-romanţate pe care le împărtăşesc, îmbinarea epicului cu liricul, toate acestea sînt elemente care, personal, mă îndepărtează de operă. Deşi o lectură interesantă, perspectiva idealizată îi răpeşte, de fapt, din farmec, lăsînd o operă puţin forţată şi nenaturală, într-un cadru cu o doză redusă de realism.

Ca elevă a unui profil real, sînt de părere că o mare pierdere pe parcursul anilor de liceu a fost lipsa integrării literaturii universale în programa şcolară. Pe lîngă perspectiva amplă pe care ar oferi-o literatura universală, fiind prin definiţie vastă, cuprinde un număr mult mai mare de opere, cu o multitudine de alte abordări, teme şi subiecte, atmosfere şi înţelesuri, ce nu pot fi cuprinse pe de-a-ntregul în literatura română. Un exemplu de acest fel ar fi scriitorul japonez Haruki Murakami, în ale cărui romane realitatea şi suprarealismul se întîlnesc fără efort. Romane ca Dans dans dans sau Kafka pe malul mării vorbesc despre căutare şi independenţă, într-o manieră în care referinţele literar-artistice ale Vestului şi umorul se îmbină cu perspectiva orientală asupra lumii şi asupra rolului omului în aceasta. 

Anisia PETCE, clasa a XII-a, Colegiul Naţional „Sfîntul Sava“, Bucureşti