Fraţii Jderi, reinventaţi
- argument -
În clasa a IX-a, m-am străduit să citesc romanul istoric Fraţii Jderi, pentru că „îl aveam la română“. Am reuşit să parcurg, cu chiu, cu vai, doar primul volum din cele trei, Ucenicia lui Ionuţ, „un roman al iubirii adolescentine şi al cunoaşterii primitive“ – cel puţin, aşa susţinea comentariul literar. N-am găsit nimic adolescentin acolo, nimic fun; după ce citisem Shining al lui Stephen King şi Exorcistul, pe sub bancă, în ora de mate, mi-era greu să-i bag în seamă pe moldovenii lui Ştefan. Dar iată că primim un extemporal-fulger: „Descrieţi scena de dinaintea bătăliei de la Vaslui din volumul III – Fraţii Jderi.“ Se pare că proful voia să verifice dacă citisem. Desigur, nimeni din clasă nu ajunsese atît de departe, urma să luăm cu toţii 2, iar proful acesta chiar punea 2 cînd exemporalul era o pagină goală, nu se juca. Panică în clasă şi foşnete pe sub bănci, absolut degeaba, căci scena aia nu se putea copia de nicăieri, eventual doar din roman, dar cine citise romanul? Eu ştiam despre acel volum III doar că, „faţă de volumul II, care este romanul cunoaşterii magice, acest volum este romanul cunoaşterii raţionale“, ca să citez acelaşi comentariu literar. Ca să nu dau foaia goală, am început să îmi imaginez scena, ce mare lucru se poate petrece înaintea unei bătălii? Pe scurt, am inventat-o: corturi şi strategii, focuri de tabară şi oi la proţap (înainte de bătălie, oştenii trebuie să mănînce bine, nu?), o noapte tensionată, fără lună şi, dimineaţa, la prima geană de lumină, trompetele răsună, anunţînd că lupta e gata să înceapă. După extemporal, am verificat în carte: nu se potrivea mai nimic. Crezînd că am un 2 asigurat, am avut un mic şoc cînd s-au adus extemporalele şi am descoperit că luasem 9. Colegii m-au privit cu invidie – tocilara asta sigur citise romanul! La ceva timp după aceea, am îndrăznit să-l întreb pe proful de română, care era, totuşi, un profesor atipic şi în afara „sistemului“, de ce îmi dăduse 9, cînd eu meritam 2, ca toată lumea. „Ştiu că n-ai citit, dar ţi l-am dat pentru creativitate!“
A fost suficientă o singură experienţă de acest gen, o atitudine degajată şi diferită a unui profesor faţă de „ceea ce se cere“, ce este obligatoriu, ca să prind curaj, să capăt încredere în mine şi în creativitatea mea, să-mi schimb perspectiva asupra şabloanelor şi canoanelor şcolare, care, la o adică, pot fi evitate sau pot fi aplicate altfel. Dosarul de faţă, realizat cu sprijinul ANPRO (Asociaţia Profesorilor de Limba şi Literatura Română „Ioana Em. Petrescu“), are ca punct de plecare aşa-zisa criză a lecturii, în rîndul copiilor şi adolescenţilor, şi dezbate în ce mod lecturile şcolare obligatorii, cele ale autorilor canonici, sînt (sau nu) atractive şi actuale pentru elevii de acum. Cum ar putea o lectură obligatorie să devină una „de plăcere“? Şi care mai este rolul profesorului de limba română, în condiţiile în care singurele ştachete care se ridică sînt examenele de capacitate şi de bacalaureat, transformate în isterii naţionale? Dar şi... ce gen de lecturi şi-ar dori copiii să descopere într-un manual şcolar?
Ilustraţie realizată de Ion BARBU
