Lupta căprioarei cu Mendebilul
„Cărțile or să fie tot mai mari, iar pozele lor tot mai mici, întîi ca nişte păpuşi, apoi ca nişte furnici. Cînd nu veți mai vedea nici o poză, în nici o carte, să ştiți că ați ajuns cu învățatul şi cu uitatul foarte departe.” (La şcoală, dar nu rămînem acolo, Marin Sorescu)
Cînd mă gîndesc la cărțile citite în şcoală, mai ales fără poze (din fericire, poate), constat că nu am ajuns cu uitatul foarte departe, fiindcă revin repede în minte: un gîndăcel strivit în palmă, un cățeluş şchiop, un pui înghețat pe un cîmp, o căprioară într-o baltă de sînge etc. Am fost un copil uneori bolnăvicios de sensibil, poate de aceea memoria mea afectivă a păstrat cu precădere astfel de amintiri, dar bănuiesc că nu a fost singurul motiv.
Azi, nu mă uit la filme horror. Şi sînt profesoară de literatură. La gimnaziu, mai mult ,,de limbă” şi printre picături „de literatură”, cantitativ vorbind, deşi poate raportul ar fi trebuit să fie invers. O profesoară care a ales avînd de unde alege, deşi nu mai e atît de fericită de alegerea făcută. Îmi aduc din nou aminte că am citit foarte mult pînă prin clasa a VII-a, a VIII-a, cu o bucurie pe care o regăsesc mai rar acum. Văd această bucurie la elevii mici de gimnaziu şi mi-am propus să o cultiv, constatînd că, mai rapid decît „pe vremea mea“, dorința autentică de a citi dispare prin clasele a VI-a, a VII-a. Doar că lectura de plăcere, într-o lume dominată de atîtea alte plăceri, nu mai e o țintă uşor de atins.
Pentru mine, momentul crucial e clasa a V-a, cînd trebuie să cîştig cît mai mulți cititori, să am de unde pierde pe parcurs. Ca profesor de gimnaziu, am resimțit din plin efectele dilemei pe care o am constant în privința alegerii textelor destinate studiului şcolar. Datorită unui program național al ANPRO (Asociația Națională a Profesorilor de Limba şi Literatura Română ,,Ioana Em. Petrescu”), am reuşit să mut lectura de plăcere către o activitate extraşcolară sub forma unui cerc de lectură, unde discut mai ales texte propuse de copii. Totuşi, pentru a nu submina studiul de la clasă, care părea plictisitor şi rupt de realitatea lecturilor acestora, am încercat să duc şi la oră texte care să respecte simultan cîteva criterii: să fie exclusiv din literatura română (în gimnaziu, nu se studiază literatură universală pentru copii decît opțional sau tangențial), să fie valoroase în sens canonic şi să se armonizeze cu interesele de lectură ale copiilor din acest secol, obişnuiți să aibă dreptul de a alege sau de a respinge, interesați, ca şi adulții, de plăcerea proprie, de noutate şi de rapiditate. Ceea ce nu e deloc uşor!
Deşi există manuale alternative şi o programă flexibilă, profesorul rămîne, în fapt, tributar unui manual. Motivele sînt numeroase. În primul rînd, şcoala a făcut cîndva o comandă de cărți gratuite care greu s-a schimbat, fiind doar scriptică posibilitatea alegerii de către profesor, iar acum manualele nu sînt doar depăşite, ci şi insuficiente, fiindcă nu se mai tipăresc în varianta aprobată de Minister şi noul an aduce doar cîteva exemplare rătăcite prin depozite. Apoi, a schimba textul din manual înseamnă fie a avea la dispoziție, non-stop, copiator (al clasei, nu al secretariatului sau al directorului) şi consumabile, pentru fişele de lucru, fie a dispune de cărți pentru fiecare copil, dar şi abilitatea de a compune seturi de exerciții, care, de exemplu, nu e la îndemîna debutanților, neobligați să treacă printr-un masterat didactic. Puțini profesori citesc literatură contemporană pentru copii, astfel încît le e mai uşor să vorbească despre textele propriei copilării, care apar în manuale şi pentru că sînt canonice, deci mai rar contestate (îmi amintesc de scandalul cu Muzici şi faze, fragmentele introduse în clasa a IX-a). Nu în ultimul rînd, literatura română pentru copii, canonică sau nu, e destul de săracă în privința ofertei, mai ales intersectată cu interesele acestei generații, iar cea pentru adolescenți e aproape inexistentă. Punctez şi că, la noi, se predă un text pentru toată clasa, ceea ce, din start, încalcă principiul plăcerii, care e mai ales individuală, personală.
Dacă la început eram entuziastă, părîndu-mi evidente toate aceste probleme, deci presupunînd şi sprijin total în atingerea visului meu de a-i face pe copii să citească de plăcere, inclusiv la oră, am constatat, după ceva timp, că nu luasem în calcul un factor important: părinții. Care, ca şi mine, au crescut cu pui înghețați şi căprioare însîngerate. Unora, aceste “motive” li s-au fixat în memoria afectivă, înconjurate de aura idilică a gloriei, drept care consideră firesc să perpetueze modelul de sacrificiu interiorizat de generații întregi. Doar că ele nu mai spun nimic, sau spun foarte puțin copiilor din acest secol, neofili şi hedonişti.
Acum un an, a intervenit o altă problemă: am primit reclamații referitoare la calitatea cărților citite cu plăcere în cercul de lectură sau a textelor din auxiliare, care nu corespundeau unor criterii morale sau estetice, privite din perspectiva unor adulți. Astfel s-a născut lupta căprioarei cu Mendebilul.
Inițial, am vrut să lucrez, la clasa a V-a, ca text de bază, pe marginea unui fragment din Mendebilul, de Mircea Cărtărescu, text propus de un auxiliar şcolar. Am avut patru motive principale: acoperea bine elementele de teorie literară privitoare la textul epic; corespundea unei teme enumerate, cu mici excepții, printre cele preferate de copii, într-un chestionar al intereselor de lectură aplicat la începutul anului – prietenia; era excelent în privința valorilor şi a atitudinilor, dat fiind că punea problema găştii, a violenței dintre copii şi a copilăriei la bloc, o imagine inedită care contrabalansa eterna copilărie fericită a lui Nică şi care îmi servea ca ancoră către realitate, clasa respectivă avînd probleme disciplinare mai numeroase; se adăuga spaima personală de animale care sfîrşesc tragic (şi profesorul e, culmea!, om şi se spune că predă cu plăcere un text care-i face plăcere). E drept, citisem şi destule articole, scrise de nişte ziarişti- părinți probabil, despre cît de puține face şcoala pentru a stîrni plăcerea de a citi, cît e de prăfuită şi de învechită în rele (a se citi pui şi căprioare), cum nu se uită la textele contemporane sau la cele preferate de copii. Lungimea fragmentului amintit nu m-a îngrijorat, pentru că ştiam, de la cercul de lectură, că ei citesc şi romane din literatura universală (Prinț şi cerşetor, Singur pe lume, chiar serii de tipul Harry Potter, Jurnalul unui puşti etc.); m-au îngrijorat, în schimb, stilul, mai puțin obişnuit pentru un text citit de copii, limbajul, peste medie ca dificultate, şi o secvență finală cu iz ,,romantic”, cum a notat un elev în jurnalul de lectură, gîndindu-mă la adulții de acasă.
Presiunile făcute de un părinte, care implicau emoțional şi propriul copil, m-au determinat să schimb ordinea, pentru a aplana conflictul, şi să aleg ca text de bază Căprioara lui Gârleanu. Vehemența acestuia (mi-aş fi dorit, e drept, mai multă eleganță, deschidere către idei diferite şi coerență argumentativă într-o problemă pe care o admisesem de substanță, dar am apreciat că a luat o poziție, de orice fel, într-o masă de părinți mai degrabă apatici) m-a determinat să studiez cu mai mare atenție subiectul, de interes pentru un tînăr profesor supus greşelii, dar care caută calea cea bună. Drept care nu am renunțat la nici unul dintre texte, deşi m-am întors, cuminte, la manual. Mendebilul a devenit text de aprofundare şi le-am cerut copiilor să scrie, în oglindă, cîte un jurnal de lectură pentru fiecare narațiune. Precizez că nu am discutat cu ei pe marginea textului scris de Cărtărescu, aşadar receptarea s-a făcut pe baza unei lecturi naive, dar l-am studiat temeinic pe cel al lui Gârleanu, deci venea după o lectură critică, reținîndu-mi (firesc sau nu?) orice reacție emoțională vizavi de el.
Am aşteptat cu nerăbdare să citesc aceste jurnale, constînd în răspunsuri personale la întrebări de tipul: „Cu cine ți-ar plăcea să semeni şi de ce? Care este ideea principală a textului? Ce ai schimba? Ți se pare potrivit pentru vîrsta ta şi de ce?“ etc. Cred că răspunsurile copiilor sînt importante pentru tema pe care o discutăm, de aceea o să prezint o sinteză a lor.
Cum principalele îngrijorări ale părintelui se legau de palierul valoric, textul lui Cărtărescu (sau autorul?) fiind învinuit că poate influența, subliminal, mintea copiilor, oferind modele negative de comportament (oare cîte dintre textele literaturii universale ar rezista la un astfel de examen critic?), am urmărit răspunsurile privitoare la temă, ideea principală, respectiv mesaj. Iată cîteva dintre ele: ,,e vorba de copilărie; mesajul textului este că trebuie să fim prieteni cu toți copiii, fie ei cît de ciudați; nu trebuie să avem o gaşcă şi să ne jucăm prin şanțuri de canalizare că părinții o să ne trimită la un internat; toți ar trebui să avem prieteni; trebuie să accept pe oricine; dacă primeşti o şansă, orice copil îți poate fi prieten; nu toți copiii pot face parte dintr-un grup; fără prieteni viața ar fi mai tristă; oamenii retraşi nu sînt întotdeauna mai răi; să nu facem vreodată ce au făcut ei; nu trebuie să fiu nebun; acel copil avea puteri supranaturale; unii prieteni care se ştiu de mult nu mai pot accepta şi alți prieteni noi în grup.” Recunosc, m-a bucurat capacitatea lor de a interpreta, destul de profund, mesajul, în lipsa lecturii metodice, la clasă (poate şi o urmare a exercițiilor de interpretare anterioare, inclusiv de la cercul de lectură), dar nu m-a surprins că ideile s-au circumscris temei prieteniei, avînd în vedere şi răspunsurile la chestionarul privind interesele de lectură aplicat la începutul anului, unde era una dintre temele preferate. Mi-am amintit şi de comentariul făcut de un cititor foarte tînăr, pe un site de recenzii, care era revoltat că adulții îi cred atît de naivi pe copii, încît sînt în stare să aibă convingerea că, dacă citesc Jocurile foamei, vor deveni criminali...
La întrebarea „Consideri textul potrivit pentru vîrsta ta?“, 7 au răspuns negativ, motivînd astfel: ,,ne bagă prostii în cap; mi se pare ciudat şi nimeni de vîrsta noastră nu îl înțelege; e de citit mult; nu există şi alte acțiuni; aş schimba titlul cu Nebunii pentru că aşa arată textul; e ciudat şi plictisitor; este un text de grădință şi de gunoi.” Deşi am resimțit ecoul discuțiilor celor mari, m-am bucurat să constat că aceşti copii au spirit critic şi au punctat unele dintre temerile mele inițiale. Cei care au răspuns afirmativ, 14, au notat: „nu are scene şi cuvinte urîte; nu-i foarte banal; vorbeşte despre nişte copii obraznici; este vorba despre copilăria unor copii mai mici de vîrsta mea; la această vîrstă, mergem prin toată şcoala şi ne facem prieteni; şi noi sîntem la fel ca acei copii.” În mod clar, au făcut mai uşor o lectură de identificare, în comparație cu textul Căprioara, personajele fiind alese pentru că: „e glumeț; e de gaşcă; se joacă un joc despre culoarea albastru; desenau; aveau porecle amuzante; era curajos; ascultau poveştile Mendebilului, pentru că au realizat că nu trebuie să fie duşmanul lor.” Subliniez că în chestionarul privind interesele de lectură, umorul a fost ales de cei mai mulți.
Textul Căprioara a fost considerat potrivit vîrstei lor, de către 15 dintre copii, care au motivat după cum urmează: ,,trebuie să înfruntăm cu ştiință obstacolele vieții; aşa se întîmplă şi în viața reală; ne învață despre animalele sălbatice; exprimă atît tristețe, cît şi dragoste; vorbeşte despre căprioară ca o mamă bună; trebuie să ne maturizăm mai repede; trebuie să vedem şi aspectele negative ale vieții; e o lecție de viață.” Patru au afirmat contrariul: ,,este foarte trist; se termină tragic; prea dramatic; acțiuni dure.” În chestionarul privind interesele de lectură, o majoritate covîrşitoare nu a ales „moartea” ca temă preferată, iar de animale sălbatice au fost interesați 6, 12 alegînd, însă, viața de familie.
Numeric vorbind, respingerile au fost mai numeroase în privința Mendebilului, 7 față de 4, iar aprecierile față de ambele texte aproape egale (14 față de 15). M-am bucurat că au fost contestate ambele, semn că au răspuns autentic, nu în virtutea unor lecții învățate. Cred că studiul metodic la clasă a reprezentat un criteriu important în reacțiile vizavi de textul Căprioara, pe care l-am „întors“ pe toate fețele, inclusiv „judecîndu-l“ pe lup sau amintind de mamele care nu sînt gata să se sacrifice pentru copii, ca să mai atenuăm clişeul. Apoi, experiențele lor de lectură nu erau variate şi cred că au ales şi din conformism față de parcursul şcolii primare. Discutat în oră, probabil că şi celălalt text şi-ar fi arătat chipurile diferite, dar nu mai puțin interesante.
Ce am învățat? Că valorile şi atitudinile sînt foarte importante, deşi neevaluate prin examenele naționale. Că e mai sănătos să fii un profesor cu respect pentru manual. Că plăcerea nu-şi găseşte loc în şcoală, instituție serioasă. Că şi Căprioara devine periculoasă discutată cu ochelari de cal, dar şi că, asemenea oricărui „clasic”, se pretează redescoperirii. Că, de multe ori, copiii citesc ceea ce au citit părinții lor. Că literatura română pentru copii are de recuperat şi cantitativ, şi calitativ. Că ar trebui să îi întrebăm şi pe cei mici ce vor şi ce le place. Aşa sînt ei, se joacă şi ne surprind, vorba lui Sorescu, „de la pămînt pînă la soare”. Deşi cu al lui Unde fugim de-acasă? (vezi şi Zmeule, nenorocitule! sau Nu ne-a rămas decît să fumăm o țigară), sigur nu ajunge în şcoală. Nu e o tragedie, tot el scrie: La şcoală, dar nu rămînem acolo...
Marilena Şerban este profesoară de limba şi literatura română, membră ANPRO (Asociația Națională a Profesorilor de Limba şi Literatura Română ,,Ioana Em. Petrescu”).
