Blestemul pămîntului, blestemul lecturii...

Cine crede în vorba „dacă-i musai, cu plăcere!” se înşală. Nu-i deloc aşa! Doamna profesoară, să ştiţi că tot n-am citit Ion! mi-a spus Ciprian, pe un ton vesel-satisfăcut, într-un moment de sinceritate, acum mai bine de zece ani, în ziua absolvirii, printre flori şi fotografii. Altfel bun cititor, Ciprian nu se împăcase cu Ion. Pentru asta luase, în clasa a X-a, nota 2, absolut inutil, cum am constatat ulterior, cînd i-am mai pus un 2, la fel de inutil, din acelaşi motiv – îmi închipuisem că, de ruşine, de frica notei sau din orice alt motiv, elevul meu drag se va îndura şi va citi, înţelegînd că nu există comentariu în absenţa lecturii. Nu-mi purta pică, era nota unamim acceptată pentru roman necitit şi se mîndrea (spre marea mea amărăciune de profesor-Prometeu ţintuit pe muntele Caucazului-rebrenian) cu faptul că reuşise o dublă! E drept că soarta m-a răzbunat, căci, între timp, Ciprian lucrează într-o librărie Humanitas, în Sibiu, şi mi-l închipui, deseori, încărcat de lecturi, cum sînt personajele din picturile lui Archimboldo.

Cu Bogdan, vreo cinci ani mai tîrziu, am schimbat tactica din mers. Nu mai voiam să pun 2, era deja traumatizant pentru mine, de vreme ce nu se rezolva problema. Cum restul clasei citise, l-am monitorizat împreună, într-un efort colectiv de susţinere a intenţiei lui, perfect lăudabile, de a parcurge romanul. Aşa că Bogdan ne spunea, în fiecare oră, ca un actor cu experienţă, la ce pagină a ajuns şi ce s-a mai întîmplat cu Ion. Iar noi ascultam firesc, fără ironie, un fel de cotele apelor Pripasului. Puteam face un grafic cu ritmul lecturii lui Bogdan. În unele zile, mergea mai bine, peste 50 de pagini, avusese timp, nu mai avea proiecte la alte materii. În altele, abia parcurgea vreo zece, şi alea citite în clasă, înaintea orei. Simpatic mi se pare şi acum, cînd scriu despre el, felul în care citea, reacţionînd la text. Ca cititor recent, avea tot felul de mirări, de indignări, de lucruri rămase neînţelese. În fond, Bogdan citea în timp real şi plonja, realmente, sub ochii noştri, în „alt film”! Povestea asta a durat cîteva săptămîni, urmau alte romane, dar a venit vacanţa şi, cred, plictisit de rolul de vedetă a orei, Bogdan le-a citit cumva. Cert e că ştia, oricum, să răspundă la insidioasele întrebări de verificare a conţinutului.

Într-un an, am preluat o clasă de a XII-a – ştiinţele naturii, mulţi băieţi. Pe atunci, ore mai puţine decît la uman, dar aceeaşi programă de bacalaureat. Susţineau vehement, cu puţine excepţii, că ei „n-au făcut”, adică nu li s-a predat, mai nimic din lista autorilor canonici. Cum se arătau gata de învăţătură, am început cu Ion. Am predat şi, chiar de la ora următoare, am constatat că mai toţi ştiau amănunte, scene, personaje, cunoşteau problematica, dar nu citiseră – şi nici nu aveau de gînd! – nici un rînd din roman. M-au asigurat că „nu e nevoie”, se familiarizaseră cu Rebreanu, mai citiseră şi pe net nişte rezumate, era de ajuns, să nu-mi fac griji, trec ei bacul. Mă trezisem, aşadar, direct în gluma (relatată, cred, la un moment dat, de Simona Sora) care circulă printre profesorii de română, terifiaţi de proliferarea rezumatelor pe Internet: „Ai citit, Cutărică, romanul X?” îl întrebi. „Am citit, (şi aici se instalează o pauză plină de semnificaţii!), am citit, dar nu personal!” Şi-atunci, într-un moment de inspiraţiune – vorba lui nenea Iancu –, le-am citit eu, în clasă, o pagină oarecare, nu dintre cele clasice, nu cea a horei duminicale, nici cea în care Ion sărută pămîntul, pur şi simplu pagina la care se deschisese romanul: secvenţa în care naşte Ana, la cîmp. Ceva din felul în care citeam şi apoi textul însuşi i-au ţintuit în bănci, ca pe nişte mieluşei. Cum se apropia sfîrşitul orei, am rupt vraja şi le-am spus că, pur şi simplu, nu pot citi mai departe, sînt lucruri greu de citit cu voce tare, e prea de tot fragmentul ăsta din Rebreanu şi, culmea, nu era singura pagină de acest fel din roman! Lăsam să se înţeleagă că nu pot, din pudoare, să continui lectura: urmau nişte amănunte... Am lăsat cartea deschisă  pe catedră şi am ieşit în pauză. Cînd m-am întors, pentru ora următoare, erau buluc peste cartea mea. Unul dintre ei citea pentru toţi, ceilalţi se agitau pe lîngă el, ca să audă mai bine, să se lămurească. Aveau o sclipire în ochi, descoperiseră şiretlicul meu, dar descoperiseră şi farmecul lui Ion: „Nu e nimic de necitit aici, doamna profesoară, ne-aţi păcălit!” Am constatat ulterior că mulţi dintre ei s-au lăsat, slavă Domnului, „păcăliţi” în continuare şi au căutat şi celelalte pagini „de necitit”.

Anul acesta, fiindcă nu e timp, nici tragere de inimă, nu le mai dau de citit acasă tot romanul. Cădem de acord să-l citim împreună, pe capitole, cu dead-line-uri, pînă la ultima pagină. Merge mai bine aşa, în sensul că se citeşte chiar amănunţit, iar eu (re)citesc în rînd cu ei, ca să putem discuta. De Sf. Ioan, sîntem serviţi cu bomboane şi unul dintre elevi ţine să-mi aducă aminte că e ziua lui Ion. Care Ion? Cum care? Al lui Rebreanu, desigur...

Mihaela Nicolae este profesoară de limba şi literatura română la Colegiul Naţional „Mihai Eminescu” din Buzău.