Copilul meu citeşte
Da, aș putea să mă rezum la propoziția anterioară.
Am noroc de un copil care e captivat de cărți. Nu de toate. Dar cele care îi plac i se lipesc de mîini. Umblă cu ele prin casă. La bucătărie, la baie, în cameră lui, unde are treabă. Nu se lasă pînă nu le termină. Adoarme cu capul pe ele și își pune ceasul să sune mai devreme ca să mai citească puțin înainte de școală. Le poartă în ghiozdan. Dacă are chef, citește în tramvai, în mașină, în avion și în tren.
Nu toate cărțile se bucură de același privilegiu. Pe unele le termină doar pentru că vrea să afle deznodămîntul – nu a aflat încă șmecheria răsfoirii pînă la ultimul capitol și n-am de gînd să i-o spun. Pe altele pentru că îl bat eu la cap.
O să povestesc prima întîmplare cu citit, din vara dinaintea intrării la școală.
După o vizită la dentist, în timpul căreia s-a dovedit foarte curajos, l-am premiat cu o revistă-carte despre personajul lui favorit, Fulger McQueen. Text scurtuț, dar scris armonios și cu font destul de mare. Fără să avem timp s-o citim, am plecat la bunici. Ei, bine, cînd am ajuns acolo, flăcăul ne-a aliniat și ne-a spus: Pînă cum mi-ați citit voi, cu toții. Acum e timpul să vă citesc eu.” S-a străduit, s-a mai poticnit pe ici, pe colo, dar nu s-a lăsat și ne-a citit întreagă poveste. Emoția acelor momente e la egalitate cu aceea a primilor păși.
Asta se întîmpla la 6 ani. Acum are 10 și e un copil peste media năzdrăvanilor. Îi plac gadget-urile și le acordă destul timp, are pasiuni între care se împarte cu greu, deseori fiind frustrat că se termină ziua și nu a avut destul timp pentru: Lego, Angry Birds s.a., bicicletă, avioane, încă un capitol, încă un Garfield ori Simpsons.
Ce citește? Pe rînd au fost la favorite poveștile (Ion Creangă, Andersen, Ispirescu), fabulele, unele poezii (Apolodor, Motanul Arpagic sau Ninigra și Aligru). În topul tuturor timpurilor lui se află cărțile despre Habarnam, cele despre George și Univers, și Pippi Soşetica. Îl relaxează și amuză Aventurile unui Puști, iar cînd trebuie să recomande cărți unui copil care abia începe să descopere cititul, le indică pe cele din colecția „Haz”.
Pe unele a trebuit să le citim și noi, adulții. Din altele am ascultat diverse fragmente: „Mami, hai să-ți citesc o fază.”
Îmi dau seama că o parte dintre volumele copilăriei noastre nu vor fi nici măcar răsfoite de el, dar nu-i nimic, există destule cărți pe lume, avem de unde alege. Important este să ne păstrăm obiceiurile bune. Iar atîta vreme cît încă sînt cărți înșirate peste tot prin casă, sînt liniștită.
P.S. 1 – Am avut cel mai bun profesor de limbă românăd. Periodic ne poftea în fața clasei, ne întreba ce carte am citit ultima oară (nu conta dacă era în programă sau nu) și discutam în grup despre ea. Iar primăvara mergeam pe dealurile proaspăt înverzite și făceam poezii absurde cu rime date. Manualul școlar era, pentru el, orientativ, dar, cumva, ne-a învățat tot ce-a trebuit.
P.S. 2 – Am prieteni care urăsc anumiți autori doar pentru că la școală au fost, realmente, îmbuibați cu ei. Ar putea să vorbească ore în șir despre Eminescu, dacă nu l-ar urî cu patimă.
P.S.-urile sînt ceea ce cred eu despre ce și cum ar trebui să se studieze la școală.
