Şcoala premierilor şi a statului

Cosmin BORZA
Publicat în Dilema Veche nr. 523 din 20-26 februarie 2014
Şcoala premierilor şi a statului jpeg

Au fost necesare o tragedie aviatică şi o melodramă a zăpezii pentru a trage cortina peste comedia bufă, în nenumărate acte mass-media, dedicată „şpăgii din învăţămîntul românesc“. Doldora de generalizări pripite, de rechizitorii cinice, de predici moralizatoare ieftine, campaniile de presă au vizat-o doar aparent pe aşa-zisa învăţătoare Blîndu. Ele s-au transformat pe nesimţite în atacuri făţişe la adresa profesorilor, consideraţi fie şpăgari prin definiţie, fie sperjur prin tăcere la corupţia endemică din şcolile autohtone. În fapt, săptămînile în care jurnalele şi dezbaterile TV ori editorialele principalelor ziare abordau invariabil „cazul Blîndu“ au constituit un nou episod umilitor – devenit rutină deja – al întîlnirii dascălilor cu orizontul de aşteptare al „publicului larg“. Nu doar că sînt leneşi şi neperformanţi (rezultatele elevilor de la testele PISA sau de la examenele naţionale confirmaseră acest statut, în ultimii ani), dar angajaţii sistemului de învăţămînt preuniversitar se dovedesc, iată, nişte precupeţi (unii cu accente mahalageşti). Dacă nu-şi acceptă rolul de paria (a devenit loc mai mult decît comun faptul că tinerii se „fac“ profesori fiindcă, momentan, nu au o alternativă de job mai bine plătită) sau pe cel de apostol (profesoara din Mărişel, admirabilă, nu-i vorbă, care face o jumătate de zi naveta pentru un salariu mizer, a fost martirizată de „opinia publică“), dacă îşi cer drepturile, dacă protestează, dacă au credinţe politice, dacă se opun învăţămîntului privat, dacă solicită să fie remuneraţi pentru orele suplimentare, ei sînt degrabă desfiinţaţi prin asocierea cu „şpăgara“ Blîndu, cu „corupta“ Vărzaru, cu „violatorul“ Vişan.

Or, a postula astfel de generalizări e ca şi cum un preşedinte de ţară ar afirma că „şcoala românească produce tîmpiţi“, bazîndu-se, eventual, exclusiv pe exemple proxime; e ca şi cum acelaşi preşedinte i-ar transmite unui dascăl că, pentru cele 16 ore (sic!) pe săptămînă muncite, cîştigă prea mult, deşi – orice profesor de umanioare poate confirma – corectarea relativ atentă a unui singur eseu presupune 10-15 minute; e ca şi cum un premier care a inclus zeci de pagini plagiate în lucrarea sa de doctorat ar coordona şi ar aviza reformele sistemului; e ca şi cum un fost prim-ministru, devenit ulterior primar, ar oficia festiv deschiderea anului şcolar şi i-ar premia pe profesorii „performanţi“, cu toate că ar fi trebuit să fie declarat persona non grata pentru sistemul de învăţămînt, după ce a acceptat servil tăieri salariale înjositoare; e ca şi cum „intelectuali publici“ s-ar împăuna drept apărători ai luptei anticorupţie şi ai valorilor statului de drept, chiar dacă societatea pe care vor să o civilizeze discursiv ar include profesori (cu definitivat şi cu şase ani vechime) retribuiţi lunar cu 880 de lei, iar o simplă conferinţă în care reiterează respectivele şabloane retorice le aduce probabil de zece ori pe atît; e ca şi cum unii dintre cei anterior numiţi i-ar eticheta pe protestatarii din pieţele marilor oraşe drept „nevrotici“ şi i-ar echivala cu „mahalaua violentă şi ineptă“, obturînd cu rea-credinţă faptul că în stradă se aflau mai mulţi profesori decît reuşeau, de obicei, să mobilizeze sindicatele din învăţămînt; e ca şi cum, în timpul „scandalului Blîndu“, conducătorul MEN ar proclama emfatic măsuri ce vizează sistemul de educaţie (i.e. interzicerea fondului clasei şi a comercializării auxiliarelor şcolare), legitimînd astfel stupid împreunarea unui act de corupţie cu întreg învăţămîntul.

Fireşte, termenul „şpagă“ nu este deloc străin de vocabularul fundamental din şcolile româneşti. Încă din primele săptămîni de activitate, un tînăr profesor află că titularizările, transferurile, detaşările, continuităţile, numirile în funcţii de conducere, gradaţiile de merit presupun mită, trafic de influenţă, pile, cunoştinţe, relaţii. Aşa o fi – şi, urmărind prestaţia profesională şi intelectuală a unora, mai că s-ar putea depune mărturie în acest sens. Totuşi, în afara cîtorva dosare penale/arestări, legate exclusiv de fraudarea bacalaureatului, nu cunosc vreun caz, cît de cît notabil, care să vizeze deconspirarea unei „reţele de corupţie“ şcolară, în care să fie implicaţi părinţi, profesori, directori, inspectori sau secretari de stat. Atunci, fie societatea autohtonă se confruntă cu un fel de „omerta“ profesorală, fie sistemul judiciar e de tot orb în relaţie cu învăţămîntul.

Pentru mine, „şpăgile“ din învăţămînt au frizat mereu registrul burlescului, şi nu pe acela al tragicului (cum lasă impresia seria de atacuri la adresa profesorilor, din ultima vreme). Uneori, am asistat – în special, în şcolile aşa-zis „de fiţe“ – la un fel de competiţie a buchetelor de flori, a cafelelor şi a parfumurilor. Profesoara care primea mai multe simţea nevoia să-şi etaleze „premiile“, spre invidia mută a colegelor care, dintr-odată, se considerau mai puţin „iubite“ de elevi/părinţi. Altă dată, am surprins un dialog absurd între doi taţi din „elita“ financiară a oraşului, care, avînd copii în clase paralele ale aceluiaşi liceu, îşi comparau cadourile pentru dirigintă după principiul „ba al meu e mai mare şi mai frumos“. Adeseori, am întîlnit, la uşa sălii profesorale, cu un pacheţel în braţe, părinţii celor mai neinstruiţi elevi din şcoală, dornici probabil să cumpere astfel conştiinciozitate, pentru urmaşii familiei. Că există situaţii în care şpaga cunoaşte o cu totul altă amploare şi un cu totul alt efect pot să cred şi să accept. Însă a folosi această realitate probabilă ca mobil pentru perpetuarea subfinanţării crase a învăţămîntului mi se pare, fără nici o exagerare, un atac la statul de drept (că tot sînt la modă aceste sintagme).

În fapt, ori de cîte ori jurnalele TV se deschid cu o ştire/reportaj despre profesori vicioşi, a doua zi, invariabil, întrebările din cancelarii variază între „iar au anunţat sindicatele vreun protest?“ şi „iar au cerut 6% pentru educaţie?“. Nu despre o probă de paranoia ori de autovictimizare se poate vorbi în aceste cazuri, ci despre o reacţie cît se poate de firească, motivată mai ales de modul în care societatea civilă s-a raportat mereu la grevele profesorilor. „Nu le pasă de «viitorul» copiilor.“; „Li s-a urît de atîtea vacanţe.“; „Sindicaliştii vor o funcţie în guvern.“; „Bugetarii «graşi» aleargă după amplificarea stipendiilor de la stat.“; „Noi îi plătim ca ei să urle pe străzi?“ – iată doar cîteva dintre replicile des auzite în perioada protestelor, care nu caracterizează doar discursul anonimilor de pe diverse forumuri online, ci impregnează şi retorica multor persoane publice. Dintre toate acestea, cele mai periculoase şi mai perdante abordări îmi par ultimele două, resuscitate, consistent, şi de recentul „scandal al şpăgii“: profesorii sînt bugetari, muncesc „la stat“, în consecinţă, jobul lor e aproape o sinecură; respectiv, salariile lor sînt un fel de premieri acordate, prin impozite, de cei care lucrează cu adevărat – „privaţii“. Am destui amici, angajaţi în corporaţii, care gîndesc în respectivii termeni, care şi-ar dori un control cît mai strîns şi mai direct asupra a ceea ce predă şi evaluează profesorul la clasă, chiar dacă nu beneficiază de o minimă expertiză în acel domeniu. De aici se naşte şi obsesia relativ perversă de a oferi variate cadouri dascălilor. Ele exprimă arareori gratitudinea, adeseori camuflînd nevoia de a-i şti, într-un fel sau altul, mai îndatoraţi părinţilor decît propriilor elevi. Pînă la clamarea necesităţii privatizării învăţămîntului nu mai e decît un pas. Chiar zilele trecute am citit un articol („Profesorul – reflexia unui sistem bolnav“) cu un epilog – pentru mine – năucitor, avînd în vedere că autoarea este Adriana Săftoiu, poate cel mai inteligent politician român. Citez: „Ca părinte, dacă aş avea banii necesari, mi-aş scoate copilul din acest sistem. Dar, cu cei pe care îi am, încerc doar să suplinesc slăbiciunile şcolii cu pregătirea individuală.“ Ca profesor, nu pot decît să atrag atenţia, cu riscul de a cădea, la rîndul meu, în păcatul generalizărilor, că „învăţătoarea“ Blîndu propovăduia tot soluţii profund individuale de propăşire a copiilor, iar, în ceea ce priveşte alternativa privată la sistemul de stat, domnia sa este o avangardistă.

Cosmin Borza este doctorand la Facultatea de Litere, Universitatea „Babeş-Bolyai“, Cluj-Napoca.

marius jpg
Ecranul vieții noastre
Era anul 1923 cînd un imigrant rus, pe nume Vladimir K. Zworykin (1888-1982), angajat al unui centru de cercetare american din Pittsburg, a patentat iconoscopul, prima cameră de televiziune electronică.
p 10 Truta WC jpg
Mica/marea istorie a TVR
Un tezaur fabulos, aș zice, o adevărată mină de aur pentru cineva care s-ar încumeta să scrie o istorie extinsă a televiziunii din România.
p 11 Preutu jpg
„Televiziunea nu trebuie concurată, trebuie folosită”
Cultul personalității liderului se resimțea și în cele două ore de program TV difuzate zilnic.
Family watching television 1958 cropped2 jpg
p 13 Negrici jpg
Ecranism și ecranoză
Din nou, patologia ecranozei. Se întrevede oare vreun leac pentru această psihoză de masă?
p 14 Ofrim jpg
Cutia cu spirite
La începuturile cinematografiei, spectatorii nu suportau să vadă prim-planuri cu fețe de oameni, cu mîini sau picioare.
p 15 Wikimedia Commons jpg
Artă cu telecomandă sau jocurile imaginii
Arta strînge în jurul ei, dar o face pe teritoriul ei, în condițiile ei. Pentru lucrarea de artă fundalul e muzeul, galeria, biserica, cerul liber; pentru televizor, e propria ta amprentă, intimă și unică.
E cool să postești jpeg
O oglindă, niște cioburi
Pe de altă parte, blamînd lipsa de valori și societatea pervertită, nu vorbim și despre o comoditate a pesimismului?
p 10 WC jpg
Pe vremea mea, valoarea n-avea număr!
Valoarea mea s-a redus deodată la impactul asupra „bateriei“ corpului unui om.
p 11 jpg
„Privatizarea” valorilor: o narațiune despre falșii campioni ai bunului-simț
Mulți cred că generația mea e anomică. Nu e adevărat, și pe noi ne ajută istoria, în felul nostru.
p 12 Ofelia Popii in Faust adevarul ro jpg
„Nu mai avem actorii de altădată.” Avem alții!
O să ajungeți la concluzia mea: nu mai avem actorii de altădată, avem alții!
Photograph of young people working inside of an office, Clarkesville, Habersham County, Georgia, 1950   DPLA   0bad432e7cd39b19c5d20e318441d7f2 004 jpeg
Despre aparenta lipsă a valorilor
Nu (prea) știm cum va arăta sistemul de valori al lumii de mîine. E însă bine de știut că va fi altfel.
p 14 WC jpg
Privește cerul!
Acolo, în cerul inimii, merită să fie rînduiți eroii.
Comunismul se aplică din nou jpeg
Dorințe, vocații, voințe și realități
În orice caz, una dintre concluzii ar fi și că întotdeauna e bine să fii foarte atent la ceea ce-ți dorești.
p 10 Facultatea de Drept WC jpg
Vocație
Uneori, așa e, prea tîrziu. Dar este vorba, pînă la urmă, de misterul vieții, de farmecul ei, ar zice unii, de pariul care este ea însăși, ar zice alții. E viața.
p 11 Cabana Podragu WC jpg
Ce vrei să te faci cînd vei fi mare?
Ce vrei să te faci cînd vei fi mare? Gunoier. Trebuie să recunosc că rima cu rentier.
p 12 sus jpg
Apele care dorm. Despre conversie-reconversie profesională şi nu numai
Evident, mi-am pus ȋntrebarea ce s-ar fi ȋntîmplat cu mine, cu cariera şi destinul meu dacă rămîneam inginer.
index jpeg 8 webp
Părinți la judecată
Totdeauna au existat dezacorduri între părinți și copii; ar fi ciudată o lume în care să nu existe acest tip de neînțelegeri!
p 13 sus Universitatea Babes Bolyai WC jpg
Aș fi fost o exigentă profă de mate
Se spune despre anumite telefoane care îți schimbă viața că ții minte cu precizie detaliile momentului în care te-au găsit.
index jpeg 5 webp
Cîteva ocazii
Oi fi ratat astfel ultima șansă să primesc o ofertă de „muncă cinstită”?
p 14 986 t blocat in propriul film jpg
Blocat în propriul film
Ajung acasă și deschid calculatorul, scriind Andrei Cătălin Băleanu.
Rue Campo Formio   Paris XIII (FR75)   2021 06 29   1 jpg
Oameni ca mine
Mai toate amintirile se mătuiesc fără să se șteargă, chiar dacă știu că odată au fost bune.
Cea mai bună parte din noi jpeg
Rămîne iubirea
„Koi no yokan” este un termen folosit pentru a desemna un fel de „premoniție a iubirii”.
985 t 10 Ilustratie de Jules Perahim jpg
„Și nu mă înșel în privința asta”
Un obiect manufacturat rătăcit în montura metalică a unei cărți

Adevarul.ro

image
Singura fabrică românească de ciocolată și-a cerut insolvența
În perioada de glorie, fabrica producea 2.000 de tone de ciocolată pe an. Unul dintre sortimente a fost premiat cu medalia „Marca de Aur“.
image
Fanii lui David Attenborough, dezgustați de scenele din cel mai recent documentar: „Nu voiam să văd asta”
Ultimul episod al documentarului TV Wild Isles, al cercetătorului David Attenborough, a trezit repulsie în unii telespectatori.
image
De ce sunt finlandezii cei mai fericiți oameni din lume
Românii sunt mai fericiți față de anul trecut, potrivit World Happiness Report, care arată că ţara noastră a urcat 4 locuri în acest top. Cea mai fericită ţară, din cele 137 câte au fost incluse în clasament, rămâne Finlanda.

HIstoria.ro

image
Mândria națională – arma Ucrainei în război
Războiul declanșat de Vladimir Putin a arătat și o componentă importantă a relațiilor internaționale în secolul al XXI-lea, una a cărei vizibilitate a fost, până acum, scăzută, deoarece nimeni nu se mai aștepta la existența vreunui conflict armat pe teritoriul european.
image
Elena Ceaușescu a dat ordin să se dărâme cârciuma în care mergea socrul ei
Femeie cu suflet mic și foarte răutăcioasă, Elenei Ceaușescu îi plăcea să pună limite. Cumnații și nora nu o puteau vizita decât invitați. Nu l-a iertat nici pe Andruță – tată lui Nicolae Ceaușescu – care mai vorbea cu oamenii, la un țoi, despre problemele cotidiene. Sunt întâmplări relatate de Mirela Petcu și Camil Roguski, în cartea „Ceaușescu: adevăruri din umbră”.
image
Întâlnirea dintre Carol al României și Elena a Greciei şi Danemarcei
După despărţirea de Ioana Zizi Lambrino, principele moştenitor Carol e trimis într-o călătorie în jurul lumii, însoţit de colonelul Nicolae Condeescu.