Şcoala premierilor şi a statului
Au fost necesare o tragedie aviatică şi o melodramă a zăpezii pentru a trage cortina peste comedia bufă, în nenumărate acte mass-media, dedicată „şpăgii din învăţămîntul românesc“. Doldora de generalizări pripite, de rechizitorii cinice, de predici moralizatoare ieftine, campaniile de presă au vizat-o doar aparent pe aşa-zisa învăţătoare Blîndu. Ele s-au transformat pe nesimţite în atacuri făţişe la adresa profesorilor, consideraţi fie şpăgari prin definiţie, fie sperjur prin tăcere la corupţia endemică din şcolile autohtone. În fapt, săptămînile în care jurnalele şi dezbaterile TV ori editorialele principalelor ziare abordau invariabil „cazul Blîndu“ au constituit un nou episod umilitor – devenit rutină deja – al întîlnirii dascălilor cu orizontul de aşteptare al „publicului larg“. Nu doar că sînt leneşi şi neperformanţi (rezultatele elevilor de la testele PISA sau de la examenele naţionale confirmaseră acest statut, în ultimii ani), dar angajaţii sistemului de învăţămînt preuniversitar se dovedesc, iată, nişte precupeţi (unii cu accente mahalageşti). Dacă nu-şi acceptă rolul de paria (a devenit loc mai mult decît comun faptul că tinerii se „fac“ profesori fiindcă, momentan, nu au o alternativă de job mai bine plătită) sau pe cel de apostol (profesoara din Mărişel, admirabilă, nu-i vorbă, care face o jumătate de zi naveta pentru un salariu mizer, a fost martirizată de „opinia publică“), dacă îşi cer drepturile, dacă protestează, dacă au credinţe politice, dacă se opun învăţămîntului privat, dacă solicită să fie remuneraţi pentru orele suplimentare, ei sînt degrabă desfiinţaţi prin asocierea cu „şpăgara“ Blîndu, cu „corupta“ Vărzaru, cu „violatorul“ Vişan.
Or, a postula astfel de generalizări e ca şi cum un preşedinte de ţară ar afirma că „şcoala românească produce tîmpiţi“, bazîndu-se, eventual, exclusiv pe exemple proxime; e ca şi cum acelaşi preşedinte i-ar transmite unui dascăl că, pentru cele 16 ore (sic!) pe săptămînă muncite, cîştigă prea mult, deşi – orice profesor de umanioare poate confirma – corectarea relativ atentă a unui singur eseu presupune 10-15 minute; e ca şi cum un premier care a inclus zeci de pagini plagiate în lucrarea sa de doctorat ar coordona şi ar aviza reformele sistemului; e ca şi cum un fost prim-ministru, devenit ulterior primar, ar oficia festiv deschiderea anului şcolar şi i-ar premia pe profesorii „performanţi“, cu toate că ar fi trebuit să fie declarat persona non grata pentru sistemul de învăţămînt, după ce a acceptat servil tăieri salariale înjositoare; e ca şi cum „intelectuali publici“ s-ar împăuna drept apărători ai luptei anticorupţie şi ai valorilor statului de drept, chiar dacă societatea pe care vor să o civilizeze discursiv ar include profesori (cu definitivat şi cu şase ani vechime) retribuiţi lunar cu 880 de lei, iar o simplă conferinţă în care reiterează respectivele şabloane retorice le aduce probabil de zece ori pe atît; e ca şi cum unii dintre cei anterior numiţi i-ar eticheta pe protestatarii din pieţele marilor oraşe drept „nevrotici“ şi i-ar echivala cu „mahalaua violentă şi ineptă“, obturînd cu rea-credinţă faptul că în stradă se aflau mai mulţi profesori decît reuşeau, de obicei, să mobilizeze sindicatele din învăţămînt; e ca şi cum, în timpul „scandalului Blîndu“, conducătorul MEN ar proclama emfatic măsuri ce vizează sistemul de educaţie (i.e. interzicerea fondului clasei şi a comercializării auxiliarelor şcolare), legitimînd astfel stupid împreunarea unui act de corupţie cu întreg învăţămîntul.
Fireşte, termenul „şpagă“ nu este deloc străin de vocabularul fundamental din şcolile româneşti. Încă din primele săptămîni de activitate, un tînăr profesor află că titularizările, transferurile, detaşările, continuităţile, numirile în funcţii de conducere, gradaţiile de merit presupun mită, trafic de influenţă, pile, cunoştinţe, relaţii. Aşa o fi – şi, urmărind prestaţia profesională şi intelectuală a unora, mai că s-ar putea depune mărturie în acest sens. Totuşi, în afara cîtorva dosare penale/arestări, legate exclusiv de fraudarea bacalaureatului, nu cunosc vreun caz, cît de cît notabil, care să vizeze deconspirarea unei „reţele de corupţie“ şcolară, în care să fie implicaţi părinţi, profesori, directori, inspectori sau secretari de stat. Atunci, fie societatea autohtonă se confruntă cu un fel de „omerta“ profesorală, fie sistemul judiciar e de tot orb în relaţie cu învăţămîntul.
Pentru mine, „şpăgile“ din învăţămînt au frizat mereu registrul burlescului, şi nu pe acela al tragicului (cum lasă impresia seria de atacuri la adresa profesorilor, din ultima vreme). Uneori, am asistat – în special, în şcolile aşa-zis „de fiţe“ – la un fel de competiţie a buchetelor de flori, a cafelelor şi a parfumurilor. Profesoara care primea mai multe simţea nevoia să-şi etaleze „premiile“, spre invidia mută a colegelor care, dintr-odată, se considerau mai puţin „iubite“ de elevi/părinţi. Altă dată, am surprins un dialog absurd între doi taţi din „elita“ financiară a oraşului, care, avînd copii în clase paralele ale aceluiaşi liceu, îşi comparau cadourile pentru dirigintă după principiul „ba al meu e mai mare şi mai frumos“. Adeseori, am întîlnit, la uşa sălii profesorale, cu un pacheţel în braţe, părinţii celor mai neinstruiţi elevi din şcoală, dornici probabil să cumpere astfel conştiinciozitate, pentru urmaşii familiei. Că există situaţii în care şpaga cunoaşte o cu totul altă amploare şi un cu totul alt efect pot să cred şi să accept. Însă a folosi această realitate probabilă ca mobil pentru perpetuarea subfinanţării crase a învăţămîntului mi se pare, fără nici o exagerare, un atac la statul de drept (că tot sînt la modă aceste sintagme).
În fapt, ori de cîte ori jurnalele TV se deschid cu o ştire/reportaj despre profesori vicioşi, a doua zi, invariabil, întrebările din cancelarii variază între „iar au anunţat sindicatele vreun protest?“ şi „iar au cerut 6% pentru educaţie?“. Nu despre o probă de paranoia ori de autovictimizare se poate vorbi în aceste cazuri, ci despre o reacţie cît se poate de firească, motivată mai ales de modul în care societatea civilă s-a raportat mereu la grevele profesorilor. „Nu le pasă de «viitorul» copiilor.“; „Li s-a urît de atîtea vacanţe.“; „Sindicaliştii vor o funcţie în guvern.“; „Bugetarii «graşi» aleargă după amplificarea stipendiilor de la stat.“; „Noi îi plătim ca ei să urle pe străzi?“ – iată doar cîteva dintre replicile des auzite în perioada protestelor, care nu caracterizează doar discursul anonimilor de pe diverse forumuri online, ci impregnează şi retorica multor persoane publice. Dintre toate acestea, cele mai periculoase şi mai perdante abordări îmi par ultimele două, resuscitate, consistent, şi de recentul „scandal al şpăgii“: profesorii sînt bugetari, muncesc „la stat“, în consecinţă, jobul lor e aproape o sinecură; respectiv, salariile lor sînt un fel de premieri acordate, prin impozite, de cei care lucrează cu adevărat – „privaţii“. Am destui amici, angajaţi în corporaţii, care gîndesc în respectivii termeni, care şi-ar dori un control cît mai strîns şi mai direct asupra a ceea ce predă şi evaluează profesorul la clasă, chiar dacă nu beneficiază de o minimă expertiză în acel domeniu. De aici se naşte şi obsesia relativ perversă de a oferi variate cadouri dascălilor. Ele exprimă arareori gratitudinea, adeseori camuflînd nevoia de a-i şti, într-un fel sau altul, mai îndatoraţi părinţilor decît propriilor elevi. Pînă la clamarea necesităţii privatizării învăţămîntului nu mai e decît un pas. Chiar zilele trecute am citit un articol („Profesorul – reflexia unui sistem bolnav“) cu un epilog – pentru mine – năucitor, avînd în vedere că autoarea este Adriana Săftoiu, poate cel mai inteligent politician român. Citez: „Ca părinte, dacă aş avea banii necesari, mi-aş scoate copilul din acest sistem. Dar, cu cei pe care îi am, încerc doar să suplinesc slăbiciunile şcolii cu pregătirea individuală.“ Ca profesor, nu pot decît să atrag atenţia, cu riscul de a cădea, la rîndul meu, în păcatul generalizărilor, că „învăţătoarea“ Blîndu propovăduia tot soluţii profund individuale de propăşire a copiilor, iar, în ceea ce priveşte alternativa privată la sistemul de stat, domnia sa este o avangardistă.
Cosmin Borza este doctorand la Facultatea de Litere, Universitatea „Babeş-Bolyai“, Cluj-Napoca.
