Două zile de bătut Maidanul

Mergi în mijlocul unui oraş înzăpezit, observi reclama la apropiatul concert Aerosmith. Şi chiar lîngă ea, cîţiva bărbaţi se încălzesc la un foc care iese dintr-un butoi. Pe lîngă ei sînt împrăştiate oarecum neglijent diverse bîte şi echipamente de protecţie de pe şantier. Au aerul că aşteaptă o armată de ocupaţie, aşa, în mijlocul unei pieţe. Pe lîngă ei trec maşini, în special luxoase. O senzaţie că traiul banal şi Maidanul trec unul pe lîngă celălalt. Îmi dau seama mai tîrziu că bărbaţii au organizat un fel de pichet sau un post înaintat de observaţie. Sîntem încă destul de departe de Piaţa mare a Euromaidanului, dar locul are o simbolistică anume: aici este mănăstirea care i-a primit pe manifestanţi în noaptea în care miliţia a intrat în forţă peste ei. Oamenii au fugit în sus pe o pantă destul de abruptă şi s-au refugiat la mănăstire, care i-a primit. Acum, menţin acest pichet aici, ca o prezenţă simbolică în piaţa din faţa mănăstirii. Nu se ştie cînd o mai fi nevoie.

Cobor panta spre Maidan şi asist la o discuţie interesantă. Doi tipi cu măşti şi cască pe cap, cu bîte în mîini şi murdari pe haine discută despre… duş. Îmi traduce Octavian Milewski, unul dintre cei mai buni experţi români în spaţiul estic, care vorbeşte cîteva dintre limbile din regiune (cînd ştii rusă şi polonă, ucraineana vine la pachet pentru că are multe în comun cu fiecare dintre ele). Cei doi discută deci despre cum se face duş pe strada X, la o baie publică.

La capătul pantei începe Piaţa – imensul spaţiu închis cu baricade, pe care vi l-am descris săptămîna trecută. La intrare se strîng donaţii într-o cutie de plastic. O forfotă de nedescris, pe fond de discursuri. Pe scena mare, un domn din Stavropol asigură lumea că Stavropol e cu ei. Unii aplaudă, alţii huiduie – Stavropol nu are automat renume bun. Puţini oameni însă stau să asculte. Cei mai mulţi gură-cască se plimbă de colo-colo, iar obişnuiţii Maidanului muncesc la făcut baricade sau la gătit sau la orice altceva presupune întreţinerea unei revoluţii. Aşa încît pe scenă sînt mai degrabă momente moarte. Scenariul pare a fi cam acelaşi: cineva vine şi asigură Maidanul că X sau Y sînt de partea lor. O dată e Stavropol, de multe ori e Liov, a doua zi e un tătar cu cuşmă care spune o rugăciune din care s-ar înţelge că şi Allah e de partea bună a baricadelor. De multe ori este cîte un preot care spune rugăciuni şi unii dintre trecători murmură odată cu el. Fiecare discurs se încheie cu un „Slavă Ucrainei!“ urlat în microfon, la care se răspunde cu un murmur dinspre Maidan, chiar de la oameni care altfel nu ascultaseră ce vorbea omul de pe scenă: „Slavă Ucrainei!“

Cînd nu vorbeşte nimeni, un ecran mare de lîngă scenă prezintă ştiri sau filme documentare. Unul dintre ele este despre averea preşedintelui Ianucovici, cu conturi şi bani, imagini cu limuzine, muzică ce aduce a serialul Caracatiţa. Ziariştii cu care sînt îi opresc pe oameni să-i întrebe ce vor. „Cît mai departe de Rusia“, zice un tip din Liov, tată a trei copii. Vorbeşte engleza articulat, e trist, dar vorbeşte în termeni grandioşi: nu pentru mine, pentru copiii mei. Nu e singurul care pune problema la modul grandios: oamenii par a-şi face curaj astfel, folosind termeni ca „viitor“ sau „destin“.

După o vreme, legitimaţiile de presă atrag ele vorbitori, nu mai e nevoie să-i tragi de limbă. În Palatul Libertăţii, un tip ne opreşte şi vorbeşte repede, emoţionat. Cînd nu mai are cuvinte, e ajutat de un altul, care şi el se înscrie la cuvînt. „Europa, vrem Europa“ – zice al doilea, oarecum enervat că primul nu e în stare să zică chestia asta atît de simplă. Da, frate, Europa – îşi revine cel dintîi vorbitor. De vorbit ar vorbi, dar, dacă le faci o poză frontală, se uită urît la tine, iar unii îţi cer chiar să vadă poza, par liniştiţi cînd observă că nu li se vede faţa.

Maidanul paramilitar

Palatul Libertăţii e o clădire majestuoasă unde se intră numai dacă ai motiv – dar regulile sînt destul de laxe: intri dacă eşti de la presă, dacă te dai de la presă sau dacă arăţi un paşaport românesc sau moldovenesc şi zici că vrei să caşti gura, ca turist. De unde iniţial paznicii par fioroşi, te lasă să intri dacă îi rogi frumos. De fapt, ei se uită după tituşki, vă zic ceva mai încolo despre războiul lor cu aceştia. În Palatul aşa-numit al Libertăţii, oamenii mănîncă şi dorm, sute, poate mii, întinşi în holuri, pe sub arcade. Pe pereţi sînt afişate reguli, pe foi A4 banale. Prima regulă: nu se consumă alcool. A doua regulă: „Dacă fumezi în incinta Palatului Libertăţii eşti muscal.“ A fi muscal, adică rus nu e de bine. Sînt aproape 20 de asemenea reguli, din care reţin: Fiecare revoluţionar e obligat să aibă grijă personal de igiena sa. Fiecare revoluţionar se înscrie într-o unitate de 10 persoane, care au grijă unii de alţii. Revoluţionarul nu are voie să părăsească Maidanul fără să anunţe pe şeful direct. Nu acceptă ordine decît de la şeful direct. Şi, în final, un îndemn: „Fiţi buni unii cu alţii şi fără milă faţă de duşmani. Slavă Ucrainei!“

Unităţile numite de „autoapărare a Maidanului“ sînt deci organizate paramilitar. Depun un jurămînt în care spun: „jur să îmi dau viaţa pentru poporul ucrainean şi pentru Ucraina“. Cu alte cuvinte, e treabă foarte seriosă. Nişte civili se integrează într-o ordine militară, de bunăvoie. Fenomenul ar merita studiat sociologic. Unde se răsfiră în sus aceste ierharhii care la bază cuprind grupuri de cîte zece e mai puţin clar. Nucleul dur este dat de veteranii din Afganistan. O grupare formată din tineri radicali se numeşte Spilna Sprava (în traducere „Ţelul Comun“ sau „Cauza Publică“) şi e condusă de Oleksandr Danylyuk. Însă partidele politice au şi ele linii de comandă similare – diverşi deputaţi ai opoziţiei vorbesc şi în calitate de generali ai trupelor Maidanului. Aripa paramilitară a Maidanului are deci mai mulţi generali care nu se înţeleg întotdeauna între ei. Gruparea lui Danylyuk a ocupat „Casa Ucraina“ (o clădire de expoziţii) şi sediile ministerelor Energiei şi Agriculturii. Cînd tocmai se instalau în ministere, au venit alţi militanţi, de la Partidul Svoboda (naţionalist) să-i scoată de acolo – partidele negociau cu Ianucovici, şi eliberarea ministerelor era cerută de preşedinte pentru a merge mai departe la negocieri (o analiză a negocierilor, în rubrica mea din acest număr).

Ice Age e o ţeapă!

Fac cunoştinţă cu metroul din Kiev. Dacă nu eşti de-al locului, n-ai nici o şansă să te descurci, Kiev e genul de oraş doar pentru uzul locuitorilor săi. Vechi, oribil, dar foarte adînc – metroul are scări rulante atît de lungi, încît dintr-un capăt nu îl vezi pe celălalt şi ai putea să citeşti liniştit ziarul, cît stai pe bandă. Senzaţia aceea aiuritoare că totul e normal, banal şi liniştit. Oamenii merg cu metroul, vînzătorii vînd diverse chestii pe tarabe înşirate în tuneluri lungi, genul de tarabe de care primarul Băsescu a curăţat centrul Bucureştiului. Şi apoi, brusc, ieşi totuşi din metrou în plin Maidan. Într-un colţ mai liniştit, pe un cort se vede un desen sofisticat, cu un mesaj la fel: nu plătim taxe dacă nu sîntem reprezentaţi. Pe un alt cort, un colaj cu Ianucovici şi prim-ministrul Azara după gratii, de îţi vine să strigi: „La brutărie, la brutărie…“ Şi brusc dau de personajele din Ice Age, două veveriţe şi tigrul. Mă gîndesc că e amuzant că oamenii ăştia fac reclamă la film tocmai aici. Insistă să facă poze cu mine. Facem poze. Şi facem... Şi facem... În diverse ipostaze. Uite, ţine-mă de ureche, îmi zice veveriţa. O ţin. Tigrul ne face poze. În sfîrşit, mă plictisesc de joaca asta şi dau să plec. Atunci mă prind că era o capcană pentru turişti, oamenii vor bani pentru că s-au pozat cu mine. 100. Ei na, e prea mult. Păi, de hrivne, nu de euro – zice tigrul. Normal că nu de euro, auzi la tine! Hai, man, ăsta e jobul nostru – zice una dintre veveriţe. Îi dau 20 de hrivne (doi euro) şi las în urmă nişte veveriţe dezamăgite. Am deci vreo 20 de poze cu mine la Kiev pupîndu-mă şi făcînd diverse chestii cu nişte veveriţe, în plin Maidan. Adevărul e că sînt haioase, oamenii sînt profesionişti.

Ajung de aici în Piaţa mare a Maidanului, în cealaltă parte a scenei. E mai mare decît îmi imaginam ieri, deşi îl bătusem cîteva ore. Postere uriaşe cu Iulia Timoşenco şi cu Stepan Bandera. O figură tragică acest Bandera. A organizat o armată naţionalistă ucraineană care s-a luptat şi cu sovieticii, şi cu nemţii, şi a participat şi la masacre împotriva polonezilor (partizanii polonezi şi cu cei ucraineni se urau mai mult unii pe alţii decît îi urau şi pe sovietici, şi pe hitlerişti). Ba sprijinit de nazişti, ba internat în lagărul de concentrare de către Hitler, Bandera a fost ticălosul favorit al propagandei sovietice. Ceea ce îl face acum eroul favorit al naţionaliştilor ucraineni. A fost asasinat de KGB după război. În Vestul Ucrainei, e un erou, sînt străzi numite după el. În Estul Ucrainei e un criminal de război, autorităţile locale votează interzicerea discursului pro-Bandera. Pe lîngă Timoşenco şi Bandera, mai sînt postere ceva mai mici cu scriitori şi artişti care s-au luptat pentru renaşterea naţională, în anii de dezintegrare a URSS, liderii mişcării similare Frontului Popular de la Chişinău. Observ şi acum, ca şi la televizor seara trecută, multe steaguri poloneze. Şi totuşi, nu am auzit scenariul paranoic că Polonia a organizat totul, aşa cum a fost denunţată România în 2009 pentru că existau steaguri tricolore la Chişinău.

Dincolo, spre Maidanul violent, în Piaţa Europa, peisajul nu putea să fie mai diferit de scena paşnică unde tigrul şi veveriţele îi ţepuiau pe turişti. Armistiţiul de seara trecută expirase. Atmosferă tensionată, focuri care ard acoperind totul într-un fum înecăcios, de cauciuc. Miliţienii Berkut s-au apropiat de baza dealului, dar focuri mari ard între ei şi manifestanţi, ca o graniţă deloc simbolică. Legitimaţia de presă nu atrage numai guralivi, ci şi un tip cu faţa neagră, care ne ia aproape pe sus şi ne face loc pînă în faţă. Ceilalţi se dau respectuoşi la o parte pentru că tipul nostru zbiară „jurnalişci, jurnalişci“. Ne ia şi ne împinge spre no man’s land, dar nu acolo unde contactul e direct, ci în zona unde există un gard între ei şi Berkuţi – două zile mai devreme, acolo se întîmplau scenele în care aruncau cu cocktail-uri Molotov în miliţienii care puseseră scuturile în gard. Benzina încinsă mai ajungea pe cîte unul, şi un alt berkut venea din spate cu stingătorul de incendiu şi îşi stingea colegul cuprins de flăcări. Recunosc deci gardul acela şi iată-ne faţă în faţă cu temuţii Berkut. Ne spun ceva în ucraineană prin gard, nu înţelegem, nu par a vorbi engleză. Vine un şef de-al lor care zbiară la noi în ucraineană ceva din care părea clar că vrea să o ştergem. Omul care ne împinsese acolo scoate nişte cartuşe goale din buzunar, ni le arată şi zbiară la miliţieni. Înţelegem că au tras cu alea în ei. Mă uit la feţele lor, feţe de oameni extenuaţi, ochi goi, nu mai zic nimic. Omul cu cartuşele ne împinge în faţă şi îi boscorodeşte în limba lui. Îmi închipui că e ceva de genul „de ce-aţi dat, mă, de ce-aţi dat“ ca-n Balanţa lui Pintilie. Berkuţii tac, se uită la noi şi la el cu aerul: hai, mă, lăsa-ţi-ne, că oricum sîntem amăriţi. Cel puţin doi miliţieni au murit de la începutul bătăilor colective. Mai multe zeci dintre ei au fost spitalizaţi cu degerături. Şeful lor se întoarce, îşi pierde răbdarea şi zbiară iar spre noi. Nu înţeleg ce, dar traduc mesajul prin: bă, chiar vă mănîncă în cur?! Ne întoarcem din no man’s land, revoluţionarii din primele rînduri se dau înlături cu respect. Sîntem „jurnalişci“. Mi se pare ridicol, n-am făcut nici o brînză. Omul cu cartuşele rămîne în urmă, tot boscorodindu-i pe berkuţi. Par a se cunoaşte, nu e prima dată cînd se organizează turul acesta, într-un fel sînt camarazi.

E un frig îngrozitor şi toată Piaţa Europa arată ca o tabără de indieni, cu multe focuri. Fiecare foc e o comunitate. Întind mîna spre un foc, ca să-mi simt iar degetele. Un om mă vede şi e amabil, mă trage spre foc şi se dă el la o parte: hai, stai tu, că eu m-am încălzit. Sînt patru revoluţionari tineri şi două bătrînele, la focul meu. Una dintre ele îmi zice ceva şi rîde. Rîd toţi. Rîd şi eu. Femeia îşi bagă un deget în gură, apoi îşi dă cu scuipatul pe frunte. Degetul e negru de la fum. Îl arată spre mine, zice ceva şi rîde. Cred că mi se transmite că sîntem ai dracu’ de negri, sau ceva de genul ăsta. Poante de Maidan.

Într-un colţ al Pieţei, văzusem mai devreme vreo zece oameni fotografiind o streaşină. Este un fel de baracă dichisită care iese dintr-o clădire, acolo era o cafenea de fiţe, dar acum e închisă. Într-un colţ al barăcii, se făceau mai devreme poze spre streaşină, mai mulţi dintre cei care pozau păreau a fi jurnalişti. Am întrebat ce pozează şi unul a zis că e o urmă de glonte de sniper. Nu avea rost să mă înghesui atunci, dar îmi aduc aminte şi mă duc să văd şi eu. S-a întunecat, dar tot mai sînt doi oameni care pozează spre streaşină. Cineva a făcut un cerc în jurul urmei şi a tras o linie, scrie ceva cu cretă, probabil o explicaţie. Urma în sine ar putea foarte bine să fie o lovitură de ciocan şi aş paria că totul e o farsă: ziarişti, faceţi foto la glonţ! Plec amuzat şi dau de o Dacie Logan break. Ups, contribuţie românească la Maidan, mă gîndesc. Maşina a ajuns departe, printre focuri. E plină cu lemne. Cîţiva tipi vin cu două cearşafuri şi descarcă rapid lemnele, apoi pleacă cu ele, cîte patru cară un cearşaf. Lîngă maşină observasem alţii care puneau nişte fiare în caldarîm. Cît m-am uitat eu la cei cu Loganul, ăştia au făcut un cort. E impresionantă viteza, în trei minute a răsărit un cort militar, lung de vreo cinci metri. Înăuntru se aprinde deja un bec. Organizare, domnule!

Observ două baricade noi care ieri nu erau. Strada asta are deja o istorie a ei, uşor de refăcut dacă te uiţi succesiv la imaginile cu violenţe. Poţi vedea cum s-a mutat cîmpul de luptă. Cu o săptămînă în urmă, era un du-te vino de-a lungul străzii între protestatari şi Berkut. Asta se întîmpla la capătul dinspre Maidan, unde e urma de glonte. Ieri se mutase 200 de metri mai în faţă, pînă la intrarea în stadion, dar erau nişte baricade mici, prăpădite. Acum sînt şi mai în faţă, iar baricadele sînt mai multe, întărite. În cinci zile au cîştigat strada. Baricada cea mai înaintată e de fapt compusă din două schelete de autobuz încărcate cu multă gheaţă şi cu cauciucuri arse. Cele două nu se exclud. Focul topeşte gheaţa, apoi gheaţa recîştigă teren cînd focul se stinge sau se mută mai în faţă. Rezultă un fel de statui absurde din gheaţă neagră. Gheaţa asta neagră e peste tot pe baricade. Te atingi de ea şi rămîne pe piele, îţi intră sub unghii şi trebuie să freci mult ca să scapi de ea. Oamenii alunecă mereu, se ajută unii pe alţii. Orice fată care se aventurează aici întîlneşte mereu mîini anonime care o ridică şi o susţin. Între prima baricadă şi cea de-a doua, într-un spaţiu de vreo 20 de metri, e cea mai mare agitaţie. Întreruptă doar de nişte preoţi care fac cerc şi încep o slujbă. Lumea cîntă cu ei şi se închină. S-a făcut deja beznă şi slujba cîntată de multe voci acoperă toate celelalte zgomote, feţele oamenilor se văd numai în lumina de la focul cel mare. Maidanul pare o oaste creştină medievală.

Ne retragem într-o cafenea, cu Dmitro. Lucrează la Fundaţia Soros din Ucraina, are o banderolă care îmbină steagurile UE şi al Ucrainei (tot albastru şi galben au amîndouă). E mai degrabă un revoluţionar part-time. Noaptea merge acasă să se odihnească, dar tatăl său vine din Stavropol special pentru Maidan şi doarme acolo, în Palatul Libertăţii. Ar vota cu Klitchko, deşi nu are încredere în el personal, dar cică atrage oameni profesionişti. Deşi, apar şi partide mai mici, pornite din ONG-uri, şi e interesat de ele. E nemulţumit că nu există un leadership adevărat, care să urmărească nişte scopuri bine definite. I se pare o prostie chestia spusă de Yatseniuk că poporul e liderul Maidanului – nu pot fi toţi lideri. Oamenii ăştia trebuie să-şi asume poziţia lor. Îl întreb ce i se pare neaşteptat la Maidan. „Dacă te uiţi în jur la cît se munceşte, realizezi cîtă muncă voluntară se face aici. Asta e neaşteptat, noi ucrainenii nu facem voluntariat.“ Îmi aduc aminte că în ziua precedentă, Ovidiu Voicu, angajat la Soros România, ne-a beştelit pe blog că de ce organizăm Forumul Civic acum. Acesta e un semn că Guvernul român îl susţine pe Ianucovici, zice Voicu. Îi explic într-un comentariu că, de fapt, e tocmai invers: decisesem data Forumului cu multă vreme în urmă, acum am decis să nu îl anulăm, tocmai pentru a da un semn de solidaritate cu colegii din Ucraina. Îi mai explic că a fost decizia noastră la CRPE şi ne-o asumăm. Degeaba, Voicu insistă: îmi răspunde că MAE trebuia să ne forţeze să nu ţinem Forumul, nici mai mult, nici mai puţin. Îmi vine să rîd de absurdul situaţiei: la Kiev, ONG-iştii ies în stradă ca să scape de controlul guvernamental, iar la Bucureşti un angajat al Fundaţiei Soros îndeamnă Guvernul român să intervină în evenimentele organizate de un ONG românesc. Şi eu trebuie să militez de la Kiev pentru dreptul nostru de a nu fi controlaţi de Guvern. Superb. Mă gîndesc la partea bună: Ucraina e încă genul de ţară în care societatea civilă are nevoie de eroi, România e genul de ţară în care societatea civilă încape treptat pe mîna unor acrituri cu anvergură de birocraţi. E cumva un progres, nu e bine să ai nevoie de eroi.

La un moment dat, intră în cafenea un tip cu sînge pe faţă, însoţit de un altul. Se aşează la o masă şi beau vodcă, tăinuind liniştiţi. Vlad Mixich nu are astîmpăr şi intră în vorbă cu ei. Cel bătut a fost suspectat de gărzile Maidanului că este tituşki. Celălalt l-a scos din mîinile lor. Salvatorul are la piept un cuţit mare în teacă, poate că acela a fost argumentul decisiv. Nu ştie de ce a avut încredere în celălalt. Oricum, cel bătut îi face acum cinste cu vodcă. Tituşkii sînt obiectul unei adevărate paranoia a Maidanului. Este un cuvînt nou, inventat anul trecut, cînd o bandă de huligani a bătut doi jurnalişti. Banda era condusă de un tip pe nume Vadim Tituşko. Acest Tituşko original (despre care se spune că e pe jumătate român din Bucovina, dar nu poţi fi sigur, poate fi genul de clişeu pus în cîrca unei minorităţi) a cam dispărut din spaţiul public, dar numele a rămas. Tituşkii sînt suspectaţi a fi plătiţi de regim pentru a semăna panică. Se spune că ei au răpit activiştii care apoi au fost găsiţi morţi. Cum arată tituşkii? Sînt sportivi, îmbrăcaţi în treninguri. Şi cam atît. Descrierea e destul de vagă, cît să ducă le multe bătăi inutile. O televiziune pro-Maidan a dat şi imagini cu interogatorii ale unor tipi bănuiţi că ar fi tituşki. Fostul boxer Klitschko a dat un comunicat de presă în care se lăuda că a prins personal doi tituşki şi i-a interogat. Nu e clar ce se întîmplă cu tituşki după ce sînt prinşi. Republica Maidan nu are puşcării, iar a-i preda miliţiei ar fi ironic pentru că ei sînt acuzaţi tocmai că ar colabora cu miliţia, făcînd treaba murdară pe care ofiţerii de miliţie nu ar face-o. Povestea asta e gri. Mă uit la cei doi care beau vodcă în cafenea: presupusul tituşki şi salvatorul său care flutură cuţitul. Cum o arăta revoluţia lor?

Şi mă gîndesc la figurile luminoase ale revoluţiei. Fetele care umblă cu cutii de carton în care au mîncare sau ceai. Au o încăpăţînare în a te face să guşti, de parcă revoluţia lor ar depinde de faptul că tu iei felia de pîine dată cu gem şi unt sau cu pate de peşte şi castravete murat. Sau sanitarii care umblă cu genţile de medicamente. Oleh Musiy este şeful paramedicilor de pe Maidan. Apare la ştiri şi se plînge că un student medicinist a fost ridicat de miliţieni cînd trata un rănit şi a dispărut de atunci. Sanitarii pansează răni, distribuie măşti de pînză, pentru gaze lacrimogene, dar mai degrabă pentru a proteja gîtul de frig şi de fumul de cauciuc ars. Sînt studenţi şi îşi fac treaba foarte serios. Au veste cu o cruce roşie şi, cînd trec ei, lumea se dă într-o parte. Trec sanitarii. 20 de sanitari au fost bătuţi de miliţie, ne zice un manifestant lîngă care ne încălzim. Am citit şi eu ştirea, dar nu o remarcasem. Omul o zice cu atîta obidă de parcă ar fi o diferenţă colosală: OK, una e să baţi manifestanţi, dar să baţi sanitari?!  

Foto: C. Ghinea