Micile atenţii

Cu paşi grăbiţi, inima bătînd, mîini tremurînde şi capul golit de idei, ne aflăm în uriaşe magazine căutînd cadouri. Nu cunoaştem destinatarul, n-am stat niciodată de vorbă cu el, nu ne e iubit sau mamă şi nici măcar un duşman căruia vrem să-i facem o farsă. E pur şi simplu un necunoscut cu funcţie… De unde şi cum a ajuns omul să ofere cadouri, în schimbul unor servicii?

Pentru început, trebuie precizat că nu există o echivalenţă în lumea animalelor: lupul nu-i duce leului o oaie pentru a fi lăsat să fie adjunct în regatul animalelor (nici măcar în fabule), vulpoiul nu-i îndeasă borcane cu miere în bîrlog ursului pentru un culcuş mai primitor, nici măcar şiretenia şarpelui nu implică o astfel de „alunecare“ pe lîngă cineva mai mare… Trebuie să fie deci un fenomen tipic uman, deşi, de-a lungul istoriei, însăşi divinitatea a fost implicată, vrînd-nevrînd, în astfel de activităţi.

Omul a folosit jertfa pe post de şpagă pentru zei. Înainte de a vă revolta de această afirmaţie, gîndiţi-vă totuşi la definiţie: a oferi bunuri materiale în schimbul unor încălcări ale obligaţiilor de serviciu sau pentru a şi le îndeplini mai conştiincios. Mai conştiincios? Cu alte cuvinte, zeii nu ar auzi rugăminţile supuşilor lor şi nu ar fi suficient de „conştiincioşi“ fără un viţel, două oi, o pereche de porumbei, pisici, prizonieri de război, fecioare frumoase? Nu, ei ar avea nevoie, după mintea umană, de această motivaţie crescută pentru a oferi milă şi îndurare, o recoltă mai bogată, pace între popoare, sau, dimpotrivă, un război cîştigat de partea care a oferit jertfa mai substanţială.

Se observă cum ontogenetic omul s-a obişnuit să-şi rezolve problemele cumpărînd servicii care nu sînt puse spre vînzare. Din păcate, nu am competenţele şi spaţiul necesar să intru aici în detalii istorice şi culturale, asupra perpetuării acestui obicei şi al prezenţei sale, chiar şi etimologic (şpagă, bacşiş) mai mult în Est, decît în Vest. Din cauza – pe bună dreptate – a condamnării mediatice a fenomenului luării de mită din ultimul timp, aş continua să mă refer la naivitatea şi chiar ingenuitatea simpatică şi îngrijorătoare a actorilor „microşpăgilor“.

Tipul de „atenţii“ – ca să le spunem aşa – pot să includă următoarele, în ordine aleatorie: brînză, peşte proaspăt, struguri, vin de casă, lanţuri de argint, aur, aur alb, cercei, parfumuri, set de bijuterii, cognac, cafea, bomboane din Franţa, bani cu felicitare în plic, rimel, ruj, lipgloss, flori la ghiveci, eşarfă, o căciulă împletită, lumînare de Crăciun, beţişoare parfumate. Ar fi nedrept să le numim pe toate ilegale sau imorale. Linia între aceste semne ale mulţumirii şi aprecierii sincere şi subtila manipulare în direcţia dorită este însă extrem de fină...

O categorie aparte o formează, de asemenea, cu specific cultural, protocolul. Acesta este o regulă nescrisă ce se desfăşoară în funcţie de înaintarea în ierarhie (de la definitivat la doctorat): se începe cu sărăţele, cafea şi fursecuri, se continuă cu tarte cu fructe şi ecleruri, iar la ultimul nivel se ajunge la salam de Sibiu, brînzeturi internaţionale şi o copioasă masă la restaurant, plus pentru onorabila comisie – cîteva dintre cele mai valoroase de mai sus.

După cum se poate observa, mijloacele prin care se realizează aceste insistenţe sînt multiple şi diverse. Însă unul singur este dat celor iniţiaţi, celor fini şi subtili: gestul buzunarului. Dacă în momentul în care cumperi un cadou, mintea poate să îţi fie împrăştiată, la acest nivel este nevoie de o mare agerime şi ascuţime a privirii în jur, o concentrare aproape hipnotică la ceea ce urmează să faci. Braţul se lungeşte, zîmbetul se subînţelege, plicul este de mult pregătit: cu o repezeală aproape imperceptibilă, ofranda se strecoară în halat, sutană sau şorţ. Fascinantă potrivire între mîna repezită şi lărgimea buzunarului: niciodată nu s-a pomenit ca plicul să cadă sau buzunarul să fie prea mic sau rupt: aviz amatorilor care îşi cumpără sacourile cu buzunare false!

Dacă aţi zîmbit sau v-aţi încruntat nedumeriţi, dacă v-aţi recunoscut sau aţi dat din umeri înseamnă că la următorul gest, oricît de mic, pe care doriţi să îl faceţi, faţă de acel necunoscut cu funcţie, sau din postura de necunoscut cu funcţie, vă veţi întreba: Îl respect pe acesta? Îl înjosesc? Ce urmăresc? Ne facem doar meseria? Nu se poate şi altfel? De ce doresc să mă ascund totuşi? Ce se aude în depărtare – un sunet uşor, suav, aproape gîtuit? E oare glasul conştiinţei mele?

Diana Neagu este psiholog la Transylvania College, Cluj-Napoca.