Atacul lui Ianucovici asupra societăţii civile - interviu cu Alyona GETMANCHUK
Ne-am văzut ultima dată la Vilnius, cînd făceaţi parte dintr-un grup ce reprezenta ONG-urile din Ucraina care au semnat în mod simbolic Acordul de Asociere cu UE. Ce s-a întîmplat după, aici, în Ucraina?
S-a produs ceva neaşteptat. Nimeni nu ar fi crezut că cetăţenii ucraineni vor ieşi în stradă să protesteze pentru a cere semnarea Acordului cu UE. Ultimele analize, rapoarte realizate pe această temă indicau contrariul. Nimeni nu se aştepta ca ucrainenii să iasă în stradă pentru a cere şi susţine un viitor european.
Aceste acţiuni s-au transformat dintr-un protest pentru Europa într-unul pentru apărarea drepturilor omului, aş spune pentru apărarea demnităţii. Prin urmare, Revoluţia Europeană sau Euromaidanul s-a transformat într-o Revoluţie a demnităţii. Se poate observa că, în stradă, nu există multe steaguri ale Uniunii Europene. Eu personal am încă steagul UE în propria maşină şi îl pot folosi în orice moment. Totuşi, o parte din cei care protestează în prezent nu sînt susţinători înfocaţi ai căii europene, dar toţi sînt uniţi împotriva regimului Ianucovici. Ceea ce îşi doresc toţi este de fapt demisia, îndepărtarea de la putere a actualului regim. Un alt motiv pentru care nu vedem multe steaguri ale Uniunii Europene printre manifestanţi ţine şi de faptul că mulţi ucraineni sînt dezamăgiţi de modul în care UE se poziţionează faţă de Ucraina, sînt dezamăgiţi de politicile Bruxelles-ului în legătură cu Ucraina. Ei îşi doreau o poziţie mult mai fermă din partea UE faţă de politica dusă de guvernarea ucraineană.
Ce înseamnă mai exact o poziţie mai fermă?
Sancţiuni, oamenii îşi doreau sancţiuni „individuale“ împotriva lui Ianucovici. Oamenii încă îşi doresc asta, dar sînt dezamăgiţi. Ei consideră că aplicarea sancţiunilor de către Uniune, mai ales după summit-ul de la Vilnius, ar fi făcut ca dialogul purtat cu puterea să fie unul paşnic, evitînd astfel manifestări violente şi victimele. Toţi se aşteptau ca următoarea revoluţie să fie sîngeroasă, nu paşnică, cum a fost în 2004.
Cum a apărut violenţa? Debutul a fos paşnic, manifestările radicalizîndu-se odată cu intervenţia forţelor armate. De ce s-a întîmplat asta? M-am aflat în mijlocul mulţimii şi am fost impresionat de modul de organizare, după modelul militar, cu reguli clare, ierarhizare. Au fost organizaţi de alte forţe, partidele din opoziţie, organizaţii de tineret?
Nu au fost organizaţi de partide, au existat încă de începutul manifestărilor, în interiorul Euromaidanului, nişte mişcări radicale, dar acestora li s-a cerut să fie tolerante, paşnice, ele conformîndu-se cerinţelor. Consider că au fost cel puţin doi factori principali care au făcut ca acţiunile să degenereze în manifestări radicale. Primul este legat de absenţa unor rezultate în timpul Euromaidanului: două luni oamenii au stat în stradă şi nu au obţinut nimic. Două luni este o perioadă lungă, dacă mai luăm în considerare şi starea vremii. În condiţiile în care nu a venit nici un semnal din partea guvernării Ianucovici, putem înţelege de ce s-a ajuns în această situaţie.
Cine ia deciziile asupra protestului? Cei trei lideri politici ai partidelor principale au controlul, cît de implicaţi sînt?
Nu, au încercat să controleze protestele la început, dar li s-a explicat că protestele nu au fost iniţiate de politicieni, că sînt şi ei cetăţeni de rînd, avînd aceleaşi drepturi şi obligaţii ca ceilalţi participanţi la manifestări.
A existat o situaţie interesantă, ieri (23 ianuarie 2014, n.n.), cînd partidele din opoziţie au purtat negocieri cu preşedintele şi echipa sa. Reprezentanţii lor s-au întors în mulţime, pe scena Euromaidanului, dar protestatarii nu au acceptat, nu au recunoscut negocierile purtate de aceştia. Practic, liderii opoziţiei au decis să oprească negocierile cu puterea, la cererea manifestanţilor.
A fost un angajament sincer, într-adevăr venit din partea liderilor politici? Am văzut momentul acela live la TV, cineva mi-a tradus, liderul Svoboda a întrebat mulţimea în aşa fel încît răspunsul primit să fie cel dorit de el. Ceea ce mă face să revin la întrebare: liderii controlează mulţimea, sau e invers? Pot comunica aceşti lideri în mod real cu mulţimea, sau protestele pot scăpa totalmente de sub control?
Cred că problema aceasta este – ei nu mai pot controla mulţimea. Chiar dacă ieri au decis, la cererile protestatarilor, să oprească negocierea cu puterea, le-au cerut totuşi acestora să fie disciplinaţi şi să acţioneze coordonat în cadrul protestelor. Dar sînt mulţi manifestanţi cu comportament radical. Liderii politici poartă şi ei o parte din responsabilitate pentru acţiunile întreprinse de protestatari. De exemplu, unul dintre lideri, Arseniy Yatsenyuk, le-a vorbit oamenilor şi le-a spus că singurul lider al mişcărilor este însuşi poporul ucrainean.
Cel de-al doilea factor care a dus la radicalizarea mişcărilor protestatare, pe lîngă lipsa unei acţiuni şi a unor concesii din partea guvernului, este noua legislaţie cu privire la societatea civilă, mult mai dură şi constrîngătoare decît cea adoptată în Rusia şi Belarus, în acest domeniu.
Ce efecte are această legislaţie asupra ONG-ului dumneavoastră? Sînteţi afectaţi?
Da, sîntem afectaţi. Pentru a face ceva pentru propria ţară, cred că ONG-ul nostru şi celelalte organizaţii nonguvernamentale trebuie să găsească o modalitate de a schimba, îndrepta actuala legislaţie, pentru a ne putea asigura propria supravieţuire.
Tocmai am avut un dialog la Forumul Civic România – Ucraina şi cineva a ridicat problema unei posibile belarusificări a Ucrainei. Ce părere aveţi despre asta?
Este un subiect foarte sensibil. Pe de o parte, întotdeauna am crezut că scenariul din Belarus, unde societatea civilă nu există, nu trebuie repetat. Prin acţiunile noastre, am vrut să împiedicăm acest lucru, dar am devenit ostatici ai pachetului legislativ adoptat, ai măsurilor prevăzute de acesta. Pe de altă parte, asta înseamnă sfîrşitul dialogului, va însemna izolarea nu doar a unor politicieni ucraineni faţă de Vest, ci va reprezenta izolarea întregii ţări.
La începutul dialogului nostru, aţi menţionat că oamenii au cerut măsuri mai ferme din partea Bruxelles-ului. Acest fapt reflectă întreaga stare de spirit din rîndul experţilor şi a comunităţii de ONG-uri ucrainene?
Da, aceasta este starea de spirit dominantă. Cred că cei care nu susţin această idee sînt percepuţi de ceilalţi ca susţinători, colaboratori ai regimului actual, pentru că oamenii sînt foarte sensibili, ofensaţi şi privesc problema din perspectiva emoţională. Îi înţeleg, pentru că, pînă în prezent, nu am avut asemenea ameninţări care să vină din partea puterii şi să afecteze independenţa, securitatea statului.
Din partea Rusiei adică, sau cine anume ameninţă statul?
Din partea Rusiei, dar şi ameninţări interne. În prezent, marea ameninţare pentru Ucraina nu este Rusia, ci propria guvernare. Avem statistici care arată că mai mult de 40% din populaţia Ucrainei consideră că marea ameninţare asupra securităţii statului este reprezentată de guvernarea Ianucovici. Subscriu şi eu la această opinie.
Ce s-a întîmplat cu preşedintele Ianucovici? Erau totuşi nişte consilieri, experţi care cunoşteau situaţia, care au condus negocierile cu UE. Ce s-a schimbat în interiorul cercului său? Pare rupt de realitate.
Sînt mai mulţi factori care au contribuit la situaţia actuală. Un factor important este economia, situaţia financiară a ţării. Ianucovici s-a aflat în situaţia în care Ucraina avea nevoie urgentă de un împrumut, acesta fiind condiţionat, de către FMI, de implementarea unei serii de reforme. Care nu au fost acceptate. De fapt, a fost o combinaţie între situaţia financiară a ţării şi alegerile prezidenţiale ce urmează să se desfăşoare. Era garantat un ajutor financiar venit din partea Uniunii Europene, dar după semnarea Acordului de Asociere. Guvernarea Ianucovici nu a avut oameni capabili să gestioneze aceste provocări economice. Mulţi dintre ei fac parte din aşa-numita „Familie“ – oameni din cercul interior al preşedintelui, aleşi nu pentru că erau profesionişti, ci pentru că îi erau loiali şi pentru că îi puteau asigura propria securitate. Ianucovici are o problemă personală, este paranoic în ceea ce priveşte propria securitate, se simte în permanenţă ameninţat, nu are încredere în nimeni din cauza trecutului său. El dorea să primească o sumă mare de bani, dar FMI şi UE puneau nişte condiţii, nişte reforme care puteau reprezenta un obstacol pentru realegerea lui, în 2015.
Ce se întîmplă în Estul ţării?
Este o întrebare bună şi cred că problema este reprezentată de specificul mişcării protestatare, de specificul Euromaidanului – care face practic imposibilă participarea celor din Est. Spre exemplu, o parte din mesajele afişate de protestatarii radicali conţin idei ce contravin valorilor împărtăşite de cei din Est. Este vorba aici de trecutul istoric, de valorile culturale, chiar distrugerea monumentului lui Lenin din Kiev, de către oamenii partidului Svoboda. Şi sigur, o altă contribuţie a avut şi partea din mass-media controlată de Ianucovici, ce susţinea că mulţimea de protestatari este reprezentată de extremişti radicali, plătiţi să acţioneze. Am fost surprinsă să aflu că tineri politicieni din Estul ţării cred că oamenii care participă la Euromaidan sînt plătiţi de forţele externe, de americani, prin intermediul ambasadelor. Chiar şi unii dintre oamenii bine educaţi din Est cred astfel de ipoteze. Cu toate acestea, există sondaje clare care demonstrează contrariul. 91% sau 92% dintre protestatari susţin că participă la manifestaţii din proprie iniţiativă.
Ce se întîmplă în interiorul Partidului Regiunilor? Este posibil să se creeze acolo un curent anti-Ianucovici? Aceştia sînt oameni pragmatici, orientaţi către afaceri, iar atmosfera revoluţionară nu le este deloc prielnică. Oare consideră că Ianucovici a mers prea departe?
Acum două luni o parte dintre ei se gîndeau să părăsească partidul, dar în prezent nu cred că vor să facă o mişcare, sînt în poziţie de aşteptare, aşteaptă să vadă ce se mai întîmplă. Aş spune că nu depinde de membrii partidului, ci de oamenii care controlează partidul. Oligarhii. Aceştia decid soarta partidului. Persoana principală, care controlează peste 50 de parlamentari ai partidului, este oligarhul Rinat Akhmetov.
Kiev, 24 ianuarie 2014
Alyona Getmanchuk este director al Institute of World Policy din Ucraina, un experimentat jurnalist şi analist de politică externă.
a consemnat Cristian GHINEA
