Importanţa arhivelor otomane pentru istoria României - jaloane pentru studierea lor

Arhivele otomane sînt considerate printre cele mai importante din lume, situîndu-se probabil pe locul al doilea ca număr de documente, după arhivele Vaticanului. Ele constituie o sursă de prim ordin pentru istoria Ţărilor Române şi României, începînd cu ultimele decenii ale secolului al XIV-lea, cînd cuceririle otomane ating linia Dunării şi pînă la căderea Imperiului. 

Deşi documentele acestei imense arhive nu sînt decît parţial inventariate şi catalogate, fondurile deja disponibile cercetării sînt extrem de bogate în informaţii de orice natură, îndeosebi de la mijlocul secolului al XVI-lea încoace. Doar două exemple. Primul volum cunoscut al registrelor „afacerilor importante“, copii înregistrate ale actelor emise de divanul imperial, conţine, pentru o perioadă de numai patru luni (13 decembrie 1544 – 14 aprilie 1545), 83 de documente privind Ţările Române (le-am publicat în traducere integrală însoţită de un studiu istoric, în 1987, în colaborare cu Gilles Veinstein). Dintre acestea, 32 se raportează la Ţara Românească cu precădere la un eveniment important: destituirea lui Radu Paisie şi instalarea pe tron a lui Mircea Ciobanul. Pentru aceeaşi perioadă nu sînt cunoscute decît cinci documente interne, doar trei avînd o tangenţă cu schimbarea domniei (compoziţia noului sfat domnesc). Al doilea exemplu priveşte revolta lui Ioan Vodă, din 1574. Am identificat 250 de documente din acelaşi fond de arhive, despre organizarea campaniei militare otomane, desfăşurarea acesteia şi urmările înfrîngerii revoltei. Le-am prezentat într-un studiu ale cărui prime două părţi au fost publicate recent în Archiva Moldaviae, noua revistă de istorie care apare la Iaşi. Imaginea generală a revoltei, aşa cum reiese din analiza acestor documente, este destul de diferită şi, pentru unele aspecte centrale, în contradicţie cu cea propusă în istoriografia noastră pe baza documentaţiei mult mai reduse şi disparate, disponibilă pînă în prezent.

Este greu de conceput o istorie serioasă a Ţărilor Române şi cu atît mai mult a unei sinteze, fără utilizarea sistematică a surselor otomane în special pentru lungile perioade pentru care documentaţia internă este atît de săracă, iar cea externă (culeasă din arhivele occidentale, poloneze, ungureşti, ruseşti... ) fragmentară şi parţială. Dar pentru realizarea acestui deziderat trebuie îndeplinite două condiţii. 

În primul rînd, este necesară formarea de tineri turcologi, cunoscători ai paleografiei otomane, care să aibă posibilitatea să studieze cu specialiştii din ţară (puţini la număr) şi, desigur, cu cei din Turcia şi din centrele de istorie otomană din Occident. Numai o muncă susţinută de echipă, muncă deseori ingrată şi dificilă, poate asigura publicarea cu consecvenţă a volumelor de documente şi a unor studii aprofundate. Aceasta presupune o decizie instituţională (Academia, institutele şi facultăţile de istorie), sprijinită financiar de la buget, decizie determinată de înţelegerea faptului că, fără consimţirea acestui efort, istoria noastră va rămîne, în bună măsură, una lacunară, incompletă, ciuntită.

A doua condiţie, de care depinde şi îndeplinirea celei dintîi, este mai greu de realizat căci ea implică o schimbare de mentalităţi: depăşirea abordărilor raporturilor româno-otomane într-un registru naţionalist. Altfel spus, o cercetare istorică fără idei preconcepute, nepasională şi, mai ales, depolitizată (n.a. – de recitit în acest sens studiul lui C.C. Giurescu, rămas din păcate fără ecoul meritat „Despre caracterul relaţiilor dintre români şi turci“, în Probleme controversate în istoriografia română, Bucureşti, 1977). O cercetare care să abandoneze schema reductoare şi simplistă de alb (românii viteji şi abili diplomaţi, dar victime) şi negru (otomanii, invadatori şi prădalnici, sursa a aproape tuturor relelor).

Acest mod de a concepe şi a scrie istoria era firesc pentru generaţia de la 1848, al cărei scop era trezirea cunoştiinţei naţionale. Însă, persistenţa acestei optici, cu nuanţe notabile în istoriografia dinaintea celui de-al Doilea Război Mondial, dar care revine în forţă în perioada comunistă şi într-o formă caricaturală în naţional-comunism (1974-1989), a lăsat urme adînci. Ceea ce nu înseamnă că, şi în această perioadă, şi desigur după 1990, nu ar fi apărut studii valoroase şi publicaţii însemnate de surse otomane (cronici şi documente) (n.a. –  menţionez astfel, fără pretenţia exhaustivităţii, publicaţiile de surse şi studiile turcologilor Mihail Guboglu, Mehmet A. Mustafa, Aurel Decei, Tahsin Gemil, Mihai Maxim, Valeriu Veliman şi cercetările asupra relaţiilor româno-otomane ale istoricilor: Şerban Papacostea, Ion Matei, Virgil Ciocâltan, Ştefan Andreescu, Ştefan Gorovei, Cristina Feneşan, Sergiu Iosipescu, Viorel Panaite, Bogdan Murgescu). Problema este cea a receptării lor. Rezultatul acelor cercetări, aportul acestor documente au fost şi sînt inegal şi selectiv integrate, dacă nu, pur şi simplu ignorate cînd nu corespund unei scheme prestabilite, de istoriografia ce se vrea oficială şi care rămîne tributară unei viziuni „tradiţionale“ a relaţiilor româno-otomane. Este destul să consultăm volumul IV (secolele XIV – XVI) al Istoriei Românilor, apărută sub egida Academiei Române (ediţia a doua, 2012). Iată titlurile, evocatoare în acest sens, ale capitolelor care se referă la aceste relaţii: „În apărarea ţării şi Creştinătăţii...“, „Voievozi şi cavaleri în apărarea ţării şi Europei“, „Lupta pentru supravieţuire în secolul al XVI-lea“. Remarcăm totuşi, dacă comparăm cu tratatul Istoria României, apărut în 1962, o evoluţie în definiţia acestor raporturi: renunţarea la caracterizări şi noţiuni exagerate şi false („crunta exploatare economică“, „caracterul ei prădalnic“, „monopolul comercial“, „spolierea de bunuri“, „preţuri impuse“). Capitolul „Ţările Române şi Imperiul Otoman (1400 – 1600)“ este redactat de Mihai Maxim, un bun cunoscător al arhivelor otomane şi al istoriografiei problemei, căruia i se datorează publicarea a numeroase documente şi a unor studii de referinţă. El prezintă, cu un plus de informaţii, evoluţia obligaţiilor impuse de statutul de ţări tributare (utilizarea mai atentă a documentelor editate şi a studiilor altor cercetători i-ar fi permis să evite unele inadvertenţe). Surprinde însă menţionarea unor „argumente“ la modă în anii 1980. Astfel, repunerea în circulaţie, fără a indica sursa, a stipulaţiilor unor pretinse vechi „capitulaţii“, prezentate de boierii moldoveni şi munteni în 1772 şi a căror falsitate a fost deja demonstrată în 1908 de Constantin Giurescu. Sau confuzia voită între ‘ahdname-urile acordate de sultan ţărilor tributare şi „capitulaţiile“ obţinute de unele state occidentale, în urma unor negocieri. Primele sînt nişte acte unilaterale, provizorii şi revocabile, un cadru general care nu intră în detalii şi care lasă suzeranului latitudinea unor schimbări în anumite limite. Este impropriu de a vorbi în aceste cazuri de „încălcări ale statutului“.

Imperiul Otoman a fost, începînd cu secolul al XV-lea şi pentru o lungă perioadă de timp, cea mai sau una dintre cele mai importante formaţii politice şi economice ale vremii („une économie monde“, după formula lui Fernand Braudel), stăpînind întinse zone a trei continente şi controlînd bună parte din principalele circuite comerciale. Integrarea treptată a Ţărilor Române în sistemul politico-economic (economicul precedînd probabil politicul) al Imperiului Otoman era ineluctibilă. Dominaţia otomană a însemnat desigur impunerea unor obligaţii politice, militare, financiare, mai mult sau mai puţin împovărătoare, în funcţie de circumstanţe. Dar statutul special, de ţări tributare, a prezentat şi avantaje evidente. Ţările Române şi-au păstrat, cu toate ciuntirile teritoriale, autonomia. De altfel, principatul Transilvaniei nu a beneficiat de acest statut decît sub dominaţia otomană. Suzeranitatea otomană a împiedicat tendinţele anexioniste ale regatelor Ungariei şi Poloniei şi, mai tîrziu, cel puţin în parte, ale imperiilor habsburgic şi ţarist. Această suzeranitate a asigurat, de asemenea, în afara unor momente de conflict deschis, puţine la număr şi limitate în timp, lungi perioade de pace şi relativă prosperitate (pax ottomanica).

În sfîrşit, un subiect neglijat şi pentru care studierea arhivelor otomane este indispensabilă, priveşte relaţiile economice şi comerciale. Ţările Române au beneficiat, ca ţări tributare, de un tarif vamal privilegiat pentru produsele lor care găsesc un larg debuşeu pe pieţele Imperiului. Din informaţiile pe care le deţinem, acest comerţ a fost constant excedentar şi nu a fost niciodată exclusiv, chiar pentru produsele pentru care Poarta pretinde, în unele momente, un drept de preempţiune. Se adaugă veniturile realizate din taxele de vamă percepute pentru produsele în tranzit pe marile drumuri comerciale care străbăteau Ţările Române şi legau Imperiul cu Europa Centrală şi de Nord. Beneficiile obţinute din acest comerţ depăşeau cu prisosinţă obligaţiile financiare impuse de Poartă. Ele explică, în bună măsură, averile importante ale domnilor şi ale marilor boieri, precum şi interesul crescînd al acestora pentru obiectele de lux şi civilizaţie care parvin din Imperiul Otoman. 

Mihnea Berindei este istoric cercetător specializat în istoria Imperiului Otoman, membru al École des Hautes études en Sciences Sociales în perioada 1972-1992.