Aşa cum mi-am imaginat-o
Cînd aveam vreo 12 ani, am primit cadou de la mătuşa mea, Nanette, o carte. Este vorba despre Rebecca lui Daphne du Maurier. Poate vă întrebaţi ce legătură există între acel personaj controversat, de-a dreptul malefic, şi Maria Tănase. Ei bine, pe Maria Tănase am descoperit-o cam tot atunci, şi tot prin intermediul mătuşii mele, care asculta, într-o dimineaţă de iunie, „Ciuleandra“. Îmi aduc aminte exact acel moment, derulat într-o bucătărie din Drumul Taberei, şi parcă o văd şi acum pe Nanette, care îşi turna cafea din ibric şi aproape îmi şoptea, cu vocea ei groasă, de fumătoare înrăită: „Asta e Maria Tănase, copile!“
În acea vacanţă de vară, am citit Rebecca şi am ascultat, fără încetare aproape, „Ciuleandra“. Mă fascinau istoriile care circulau despre Maria Tănase, o ascultam cu gura căscată pe mama, care îmi povestea despre marile istorii de amor ale Mariei, mă pierdeam într-o reţea de vise, cînd bunică-mea, care lucrase pe vremuri la Athénée Palace, îşi aducea aminte de apariţiile acestei femei memorabile, întotdeauna însoţită de bărbaţi la fel de controversaţi ca şi ea. De-a lungul anilor, mi-au trecut pe la ureche atîtea poveşti şi atîtea nume, încît aproape că ajunsesem să o confund pe Maria Tănase cu Rebecca. Aflasem că s-a iubit cu Brâncuşi, cu Maurice Negrea, cu Alfred de Chastelain, că nu şi-a refuzat niciodată nimic şi că nu obişnuia să îşi plece capul. Tot bunică-mea mi-a spus că suferea foarte tare din pricină că nu poate avea copii, din cauza unui avort făcut în tinereţe, şi că nu ezita să îşi scoată inelele cu briliante de pe degete şi să le ofere cadou tinerelor florărese.
Am început să mi-o imaginez pe Maria Tănase aşa cum mi-o imaginam pe Rebecca. Cu batistele şi cămăşile ei din mătase, brodate cu iniţialele numelui, un fel de marcă personală, nărăvaşă, semeaţă, îndrăgostindu-se cu o pasiune oarbă, şi de ambasadori, şi de muscali, în egală măsură, trăind excesiv, cheltuind nebuneşte şi cîntînd dumnezeieşte. Dacă de Rebecca îmi era teamă, mă îngrozea răutatea ei, de Maria Tănase nu mi-a fost niciodată, pentru că, deşi le asemănam din anumite puncte de vedere, pe Maria mi-o imaginam blîndă şi fierbinte, ca o dimineaţă toridă de vară, în mahalaua Cărămidarilor, locul în care se născuse.
Un singur defect a avut Maria Tănase, din punctul meu de vedere – avea părul bălai şi ochii verzi. Nu ştiu cum a fost posibil acest lucru, pentru că eu am văzut-o întotdeauna cu părul negru şi cu ochii căprui, întocmai ca pe Rebecca.
„Culege-mi visele pe care le-am croit lîngă tine şi împarte-le oamenilor“, îi scria Maria, înainte de moarte, lui Clery Sachelarie, bărbatul cu care se căsătorise în anul 1950. Nu-mi dau seama ce s-a întîmplat cu visele ei, dar ştiu cu siguranţă că Maria Tănase o să fie întotdeauna prezentă în visele mele. Şi ori de cîte ori mă voi îndrăgosti, voi asculta „Ciuleandra“. Ori de cîte ori dragostea va pieri, lăsînd în loc un hău imens, voi asculta „Pînă cînd nu te iubeam“. Şi apoi, cînd mă voi îndrăgosti din nou, îmi voi aduce aminte de Maria şi voi fredona „Mi-am pus busuioc în păr“.
Aseară, înainte să scriu acest text, i-am recitit testamentul. Maria îşi dorea ca, după moartea ei, să se construiască o fîntînă, „pe un drum secetos, dornic de apă“. Acest lucru nu s-a întîmplat niciodată. Dar tot ce ştiu, cu siguranţă, este că vocea ei a alinat setea de dragoste a românilor.
Maurice Munteanu este fashion editor la Elle. Îl găsiţi pe mauricemunteanu.ro.
Ilustraţie realizată de Alina Filipoiu (behance.com/AlinaFilipoiu, facebook.com/AlinaFilipoiuIlustration)
