„Mesajul exuberant al unui cărturar încărunţit prematur“ - interviu cu Sorin VIERU
Ce mesaj transmitea cartea lui Gabriel Liiceanu?
Mesajul esenţial al Jurnalului de la Păltiniş ar putea fi rezumat printr-o cunoscută maximă, modificată ad-hoc: Dulce et decorum est pro philosophia vivere. Cu alte cuvinte: la toţi de faţă şi din viitor, sănătate spirituală şi voie bună prin şi pentru filozofie! Constantin Noica era prezentat ca model viu al unei vieţi active, în focarul căreia se afla cultura în general, iar în special cultivarea filozofiei. E mesajul exuberant al unui cărturar încărunţit prematur, după ani întregi de izolare, de domiciliu forţat, anchete dure şi detenţie.
Locul şi timpul acţiunii sînt binecunoscute, desigur.
Păltinişul a fost locul privilegiat al unor delectabile petreceri de idei, al unor discuţii înflăcărate despre cărţi şi despre viaţa ideilor, unde se dezbăteau lucrări şi proiecte de viitor ale protagoniştilor. Gabriel Liiceanu a început să scrie Jurnalul în 1976, cînd avea 32 de ani, şi l-a publicat în 1983. Cartea s-a scris ca o cronică in vivo. Într-un interval de şapte ani, multe lucruri s-au petrecut în acel „Munte vrăjit“ al filozofiei. Noica a terminat tratatul său – Ontologia devenirii întru fiinţă, Liiceanu şi Pleşu au publicat articole şi cărţi, trecute (aproape) tefere prin furcile caudine ale cenzurii.
Cum se explică marea popularitate a unei cărţi cu o tematică atît de specială?
Eseul lui Liiceanu „Filozofia şi paradigma feminină a auditoriului“, apărut în Viaţa Românească, tot vorbea, pe atunci, despre un mod accesibil de împărtăşire a teoriilor filozofice mai vechi şi mai noi, de un mod de a populariza literar gîndirea filozofică, astfel încît ideea abstractă să ajungă pînă şi în saloanele doamnelor, aşa cum se petrecuse în Occident în Epoca Luminilor şi în preromantism. Jurnalul de la Păltiniş a fost şi el o întruchipare a ceea ce autorul numea „paradigma feminină a filozofiei“. Jurnalul, impregnat de un romantism sui generis, a avut o audienţă considerabilă. Încă de la apariţie a fost salutat sau combătut cu patimă, a stîrnit discuţii aprinse într-un neobişnuit de larg cerc de cititori.
Un autor antic scrisese, cu mai bine de două milenii în urmă, că despre implicaţia logică a stoicilor discutau şi corbii pe acoperişuri! Despre Jurnal, despre Liiceanu şi Noica s-a discutat în România anului 1984 – era tocmai anul lui Orwell! – de către lumea intelectuală. În carte se povesteşte pe larg buna întîlnire, urmată de o bună despărţire dintre un magistru şi un devotat discipol. Noica credea că, în filozofie, bunele întîlniri se cuvin a fi urmate de tot atîtea bune despărţiri. Noica însuşi povestise şi motivase, într-o carte cu acest titlu, propria despărţire de Goethe.
Ce credeţi despre autorul Jurnalului?
Continui să-l admir pe Gabriel pentru stilul său ofensiv în tot ceea ce scrie, pentru ceea ce face în planul culturii, în literatură şi în planul exegezei filozofice, îl apreciez pentru ce a realizat în tripla lui ipostază de editor, profesor şi autor. Şi, evident, nu în ultimul rînd, îi sînt recunoscător pentru rolul pe care mi l-a atribuit în cîteva pagini din Jurnal, unde scrie despre participarea mea la o anumită discuţie păltinişeană în jurul unor probleme de logică. Nu pot să nu fiu subiectiv şi să nu-i rămîn îndatorat şi lui, după cum profund recunoscător îi rămîn, în primul rînd, lui Constantin Noica însuşi, pentru atenţia şi prietenia pe care mi le-a acordat.
a consemnat Iaromira POPOVICI
