Dictatura nimicului şi alte fleacuri

Unul dintre cele mai cunoscute meme-uri exclusiv româneşti este o fotografie repetată la nesfîrşit în care vedem oameni de toate felurile ţinînd în mînă un afiş pe care se poate citi „neam saturat“.
Unul dintre cele mai distribuite texte ale ultimelor luni îi aparţine lui Andrei Pleşu şi mesajul este asemănător, cu diferenţa că autorul vorbeşte strict în nume propriu. Nu în numele neamului, ci în numele unei exasperări individuale, împărtăşită, după cum s-a văzut din audienţa textului, de măcar cîteva sute de mii de oameni.

Unul dintre cele mai folosite sloganuri în demonstraţii, proteste şi discuţiile de corporatişti la cafeaua de dimineaţă este o declinare dispreţuitor-fatalistă a lui „toţi sînt o apă şi-un pămînt“.
Tonuri diferite, metode diferite, dar mesajul este comun. Publicul românesc a obosit, şi-a pierdut capacitatea de a mai urmări critic dezbaterea politică, nenumăratele travesti-uri care, atunci cînd nu sînt de-a dreptul ridicole, sînt enervante:

Politicianul de centru-dreapta care guvernează alături de stînga, cauţionînd cu prezenţa şi discursul măsuri populiste şi răbufniri antioccidentale;
Politicianul de centru-stînga care guvernează alături de dreapta, emiţînd pe bandă argumente din biblia neoliberalismului;
Politicianul de opoziţie a cărui acţiune discretă e demnă de un amant cu principii;
Primarul care minte cu seninătatea-i cabotină, pînă cînd încrederea şi atenţia publicului sînt suspendate asemeni proiectelor fanteziste promovate în campanii;
Invitatul veşnic de la TV care vorbeşte cu ochi goi şi pasiuni mimate ca un android care se hrăneşte cu punctaje servite de consultanţi;
Micuţul ridicol cu aer mesianic care foloseşte reţelele sociale şi referinţe pop pentru a justifica platforme revoluţionar-confuze pe care le va abandona imediat ce va fi acceptat în liga mare;
Purtătorul de cuvînt care, de la înălţimea funcţiei, împarte relaxat ziariştii în talibani cu rele intenţii şi oameni de bine-dispuşi oricînd să înghită nemestecat propaganda vîndută pe post de informaţie;
Postacul de Internet, protestatarul de serviciu şi aplaudacul social, toţi aceşti furnizori de gălăgie şi perdele de fum care ocupă spaţiul de dezbatere pentru 5 euro pe oră, înecînd orice urmă de coerenţă în mormane de înjurături-şablon şi încurajări pre-plătite asemeni cartelelor de telefon;
Ziaristul de cabinet care mimează revolta la televiziunea-ciomag a prietenului cîte-unui-puternic al zilei.

...Luaţi separat, oricare dintre cei de mai sus sînt, în cel mai rău caz, neplăcuţi, în cel mai bun, amuzanţi. Împreună însă, sînt o uriaşă conspiraţie involuntară a ticăloşiei conştiente, a derizoriului dus la rang de artă, o moluscă de dimensiuni fantastice, care acoperă cu corpul ei flasc şi dizgraţios orice tentativă de discurs raţional.

Aţi urmărit vreodată vreun program politic la televizor, fără sonor? Încercaţi pentru cîteva minute. Urmăriţi grimasele invitaţilor. Aerul acela neonest al unui spectacol prost, cu mimi cabotini, domină ecranul: zîmbete forţate, revolte mincinoase subliniate de braţe ridicate, priviri compuse greu pentru a sublinia preocupări adînci. O piesă slabă, într-o sală de teatru în care au mai rămas doar spectatori fără speranţă şi fără repere (dacă nu mă credeţi, uitaţi-vă pe repartizarea demografică a publicului acestor emisiuni). Vor urmări piesa pînă la capăt, nu pentru că nu au altceva mai bun de făcut, ci pentru că s-au obişnuit cu rutina. Vor reacţiona slab, fără entuziasm. Căutarea i-a obosit. Aşteptarea i-a obosit. Nu mai vor nimic.
Sigur, mulţi au ieşit din sală. Dar nu pentru că au o piesă mai bună de urmărit, ci pentru că nu mai suportă. Sărăcia discursului, repetiţia, grimasele. Le-a ajuns. Gata!

Asta este, de altfel, una dintre teoriile pe care le aud cel mai des în ultima vreme: publicul activ nu are vreme de fleacurile de la TV. A detectat cu multă vreme în urmă modelele de discurs şi comportament, şi nu mai are răbdare cu ele. Se informează de pe net şi din cercurile sociale în care îşi duce viaţa. Ia decizii informate şi e capabil de nuanţe şi subtilităţi.

Cu riscul de a-i dezamăgi pe „tehnoprogresişti“, raţionamentul respectiv e valabil exclusiv pentru un diagnostic al evoluţiei consmului de media, şi nu pentru măsurarea implicării civice şi politice. E mai folositor pentru marketerii care vînd telefoane, decît construcţiilor politice.

Cred că se poate identifica la această categorie de public un soi de paradoxală apatie activă. Oamenii citesc, înţeleg, trag concluzii, se revoltă uneori, dar se feresc, de cele mai multe ori, să facă ceva în continuarea firească a acelor concluzii. Uitaţi-vă dacă şi cum votează, uitaţi-vă la ce fac între alegeri.

Diferenţa dintre acele zone din societate e mai mică decît le-ar plăcea să recunoască ambelor părţi. Hipsterul cu Editors în căşti şi omul de afaceri preocupat de taxe împărtăşesc cu pensionarul sau muncitorul la negru aceeaşi deconectare de la marile dezbateri ale Cetăţii. Evoluţii diferite, final asemănător. Dezbaterea a fost abandonată, cedată profesioniştilor nimicului.
Asistăm la victoria fleacului şi a flecărelii. A mimilor şi a prostiei agresive.

Sigur, aici s-ar putea invoca protestele din această toamnă. Am să răspund că tocmai acele proteste validează teoria apatiei active. E pentru prima oară în istoria protestului politic românesc cînd am asistat la o demonstraţie care s-a temut de sine. Surprinsă de propria amploare. Desfăşurată în aşa fel încît nici unul dintre cei care erau vizaţi de ea să nu fie deranjat cu adevărat. Nu insist asupra detaliilor, s-a scris deja destul pe această temă.

E o ieşire din această situaţie? Probabil că da. Societatea românească a văzut şi vremuri mai rele. Vrem să ieşim din dictatura nimicului? Habar nu am. Nimeni nu a calculat încă gradul de confort, nimeni nu s-a întrebat dacă nu cumva, adînc, în subconştientul colectiv nu s-a produs deja o tranzacţie, replică a aceleia de pe vremea lui Nicolae Ceauşescu. Ceva de tipul „voi vă faceţi că vă pasă, noi ne facem că sîntem o societate“.

Înainte să ne amintim cum s-a terminat tranzacţia respectivă, insist să luăm în calcul cîtă vreme ea a funcţionat aproape necontestată.

E doar o ipoteză. Vag optimist, prefer totuşi să închei cu un citat din Gertrude Stein: „Nu e nici un răspuns. Nu va fi nici un răspuns. N-a fost niciodată un răspuns. Ăsta e răspunsul.“

Teodor Tiţă este jurnalist. Îl puteţi găsi la https://twitter.com/jaunetom.