Codru-i frate cu străinul
„(...) înainte, dacă aveam mulţi călători, ei veneau nu de hatîrul nostru, ci pentru că pe pămîntul nostru se petreceau anumite lucruri de istorie universală, anumite evenimente care priveau naţiunile mai mari şi le făceau să fie în relaţii cu teritoriul românesc.“ Aşa scria Iorga, cu referire la o perioadă consistentă, de la începutul secolului al XVIII-lea, aşa mergeau treburile şi în primii ani ai începutului de secol XXI.
Ceva mai încolo de aceşti primi ani, am în permanenţă la mine, pe tot parcursul celor trei-patru zile, laptop-ul şi telefonul-aproape-inteligent, dar şi cîte două cărţi (un roman şi un volum de ştiinţă „popularizată“ – antropologie media sau neurologie cognitivă!) şi o publicaţie săptămînală care apare miercurea. Asta pentru că e posibil să am mulţi timpi morţi: căci nu se ştie niciodată cînd le trece prin cap partenerilor mei străini, aflaţi în România, să vrea să intre într-un muzeu sau în vreo biserică ortodoxă mai veche, sau în Casa Poporului, timp în care eu rămîn afară, ca o gazdă grijulie cu spaţiul personal al oaspeţilor şi precaută cu propriu-i timp, fumînd şi citind. Dintr-o varietate de motive, însă, puţini, foarte puţini dintre ei, odată ajunşi în Bucureşti, vor să intre într-un muzeu, într-o biserică de patrimoniu sau în cea mare clădire din lume după Pentagon (deşi întreabă sigur despre ea), ci vor să umble pe străzi, să zacă la o terasă, privind trecătorii, sau, în cel mai rău caz, să meargă la un spectacol care are loc într-o clădire care este orice altceva decît un teatru. Foarte bine, zic, aproape în oricare din locurile astea sigur se fumează...
Asamblez şi administrez proiecte educaţionale cu parteneri europeni încă din anul 2000 şi, deşi am călătorit prin mai toată Europa în acest context (de fapt, tocmai din cauza asta), mi-am convocat, reticent, prima întîlnire de proiect în România de-abia în 2004. Nu-i vorbă, încă nu generasem cine ştie ce lucruri de istorie universală, dar nici spaniolii şi irlandezii care au venit atunci în Bucureşti nu erau pregătiţi să facă istorie. Doar ceva mitologie – şi asta numai şi numai în cazul în care spiriduşul irlandez şi zîna spaniolă reuşeau să aranjeze o întîlnire cu vampirul românesc. Căci asta trebuie să vă fie clar: aşteptările vizitatorilor (mei) străini privind România se înscriu, ca regulă de aur, în paradigma „exotismului“. Bucureştiul (Bucureştii?), Orşova, Zalăul, Piatra Neamţ sînt, în primul rînd, „exotice“ pentru vizitatorul din Europa occidentală, şi o combinaţie foarte fină de exotism şi „acasă“ pentru cei din „Balcanii apropiaţi“.
Astfel încît, spre stupefacţia gazdelor din România, prea puţini dintre ceea ce am numit „parteneri în proiecte europene“ (deci, cu o doză consistentă de curiozitate deja prezentă în ADN) erau tentaţi să vadă, în România, corupţie şi şpagă pe toţi pereţii – eventual grăbindu-se să invoce, prompt, peisaje similare din tot sudul Europei, dacă venea vorba de asta. Cei mai mulţi încearcă să descopere, prin praful şi gunoaiele urbane, ca şi printre verdeaţa şi gunoaiele rurale, cam care-i treaba cu românii, „ce-i face să ticăie“... M-am întîlnit cu un prim val de curioşi care voiau să cunoască vampiri – urmat, la doar cîţiva ani distanţă, de un val masiv de alţi curioşi (preponderent britanici, ce-i drept!) care n-aveau pic de chef de vampiri, dar nu înţelegeau şi pace de ce nu exploatăm tema asta la maximum, deşi era cît se poate de limpede că ne-am umple de business! După cum m-am conversat, în repetate rînduri (inclusiv cu experţi din zona specifică a branding-ului turistic), „grădina“, cu roşiile şi ceapa şi castraveţii ei, dar şi cu „grădinarii“ ei încruntaţi şi meticuloşi, nici n-au treabă cu realitatea din România şi nici nu au cum să stimuleze vreo brumă de interes real; pe cînd „codrul“ (cu sau fără vampiri) – eheeei (respectiv yeeey, în cazul participanţilor la proiecte de tineret)!...
Da, asta păţesc eu cu „partenerii mei în proiecte europene“... „La oraş“, nu vor să vadă muzee, monumente şi alte asemenea, ci intră, în cel mai rău caz, într-o biserică ortodoxă, cît să-i identifice specificul; după care umblă pe străduţe pînă pică – evident, fie la o terasă cu multă lume şi bere ultraieftină, fie la un spectacol urmat (fireşte!) de o dezbatere la o terasă etc. etc. Iar „la ţară“, dar şi în oraşe mici, se înfrăţesc cu codrul, în doze halucinante. Căci au şi ei castele (mai vechi ca ale noastre) şi biserici (mai impozante şi monumentale decît ale noastre), deci nu prea au chef de patrimoniu imobil(iar). Ceea ce n-au, cel puţin majoritatea lor zdrobitoare, sînt români – din aceia cei care zburdă pe dealuri, scene şi la terase, cu spray-uri pentru graffiti sau cu pancarte şi PET-uri...
Lucian Branea este manager şi evaluator de proiecte europene.