Locul 17

Publicat în Dilema Veche nr. 512 din 5-11 decembrie 2013
Locul 17 jpeg

Primul film de Lucian Pintilie pe care l-am văzut a fost Balanţa. Versiunea lungă. Al doilea a fost Balanţa. Versiunea scurtă. Al treilea a fost Balanţa – versiunea lungă. Toate în aceeaşi zi, la data premierei româneşti din 1992. Ieşind de la unul şi intrînd la celălalt, ca un copilaş ameţit care nu vrea să se mai dea jos dintr-un carusel. Compulsiv, euforic şi răvăşit de acea replică-ghilotină din final: „Dacă e normal, îl omor cu mîna mea.“ O provocare anarhistă, cum nu se poate mai integrată în contextul haoticilor ani ’90, proaspăt eliberaţi – cel puţin pe hîrtie – de comunism. Dacă mintea mea mai păstra cumva sechele din vechiul regim, fraza asta le-a executat atunci, şi nu o dată, ci de trei ori, pentru totdeauna. „Normalitatea“ asta condamnabilă, care la Pintilie reprezintă fundamentul oricărei utopii, în speţă comunismul, avea să-mi devină cel mai mare inamic, iar Nela, personajul aproape sinucigaş de rebel al Maiei Morgenstern – un role model. Ceva mai tîrziu am înţeles că acest personaj antisistem este Pintilie însuşi. Că furia, nesupunerea şi, într-o oarecare măsură, capacitatea lui de empatie sînt ale lui Pintilie însuşi. Am văzut recent cîteva înregistrări din timpul filmărilor la Balanţa: în scena de-o cruzime feroce în care personajul Maiei este stropit violent cu şuvoaie de apă rece, am descoperit că cel care ţine în mînă furtunul de pompier este Pintilie însuşi. După care am văzut conferinţa de presă devastatoare, prilejuită de lansarea filmului Prea tîrziu, şi lanţul de confesiuni aproape sinucigaşe pe care le face regizorul în ea – a fost ca şi cum Pintilie se plasa singur în faţa torturantului furtun. Am jubilat la punerea în practică a replicii din finalul Balanţei, la distanţă de zece ani, în finalul de la Niki Ardelean, colonel în rezervă: „acea normalitate“, executată cu un ciocan în cap. Iar cînd am revăzut, pentru a nu mai ştiu cîta oară, Balanţa, în 2011, şi am asistat siderat la admonestările – de un naţionalism pompieristic – ale cîtorva spectatori după proiecţie, am avut revelaţia şi certitudinea că a fost, este şi va rămîne un film teribil de actual. Că furia lui Pintilie, chiar dacă atenuată de vîrstă, e cum nu se poate mai justificată şi astăzi. În sfîrşit, că atitudinea personajulului interpretat de Maia Morgenstern, pe care-l credeam ancorat exclusiv în infernul cenuşiu de dinainte de ’89, şi ca atare „inadoptabil“ de cineva care şi l-a luat drept role model în România de după, e singura soluţie de supravieţuire în infernul – ce-i drept, colorat – pe care îl traversăm astăzi.

În opinia mea – nezdruncinată, ba chiar întărită de vizionarea repetată a întregii opere a lui Lucian Pintilie –, Balanţa este cel mai bun film al său. Vehicul perfect nu doar al obsesiilor care i-au marcat întreaga carieră, ci şi pentru conflictele artistic-stimulante care-i definesc personalitatea – căci Pintilie nu e un om al echilibrului consensual. (Pe măsură ce l-am cunoscut mai bine, ironia titlului nu-ncetează să mă minuneze.) Cu această convingere a superlativului Balanţei, la care adaug invariabil „versiunea lungă, nu cea scurtă“, m-am prezentat la prima întîlnire cu Lucian Pintilie, pentru a-l invita, cu o retrospectivă integrală, la ediţia a zecea – aniversară – a Festivalului Internaţional de Film Transilvania. Ocazie cu care revista oficială a festivalului, publicată în engleză – AperiTIFF –, avea să-i dedice un dosar consistent. Nimeni pînă atunci nu mai prezentase în România o retrospectivă completă dedicată lui Pintilie, iar eu, în idealismul meu, mă vedeam călare pe un cal alb, lansînd o propunere care, chiar dacă venea tîrziu, nu putea fi refuzată. N-a fost însă o întîlnire uşoară, aşa cum credeam. La jumătatea ei, Pintilie anulase retrospectiva. Ba chiar se pregătea, figurat vorbind, să scoată furtunul de pompier, cu jetul lui nimicitor. Mi-am dat seama atunci că sînt într-un film de-al lui, live, şi că o asemenea provocare necesită o reacţie pe măsură. Una pe care o mai văzusem – bingo! – în Balanţa şi, preţ de cîteva minute, am fost, ei bine, da, Nela. Am ripostat cu furia, dezinvoltura sinucigaşă şi atitudinea ei antisistem. În secunda următoare, Pintilie a devenit Mitică, personajul – tandru, cald, pus pe şotii – al lui Răzvan Vasilescu din acelaşi film. Trecusem screening test-ul. Retrospectiva de la TIFF era din nou în picioare. Aveam să regăsesc ludicul – sau, dacă vreţi, comicul negru – al acestei primei întîlniri, în toate momentele în care l-am acompaniat pe Lucian Pintilie în timpul festivalului, la prezentările filmelor. Chiar şi atunci cînd, după proiecţia cu Balanţa, doi spectatori iritaţi i-au sărit la beregată. „Conform temperamentului meu cunoscut, ori aş comite grosolănia şi impoliteţea de a nu vă răspunde, ori m-aş supăra foarte tare.“ Oricine îl cunoaşte cu adevărat pe Pintilie ştie că tăcerea şi antologica lui formă de „protest cu indiferenţă“ sînt mai crunte decît supărarea lui. Mă număr printre puţinii fericiţi pe care Lucian Pintilie s-a supărat foarte tare. Eram la New York, unde, printr-un miraculos concurs de împrejurări, contribuisem, alături de Corina Şuteu – pe-atunci director al ICR New York – şi Larry Kardish, director de programe la MoMA (care îi descoperise filmele la TIFF), la montarea primei retrospective integrale din America pe care muzeul i-o dedica cineastului. Pintilie revenea în State după mult timp, ca să descopere, consternat, chiar din prima seară, că aici fumatul este mai mult interzis decît permis. Iar vinovatul nu puteam fi decît eu, cel alături de care fumase atîtea şi atîtea ţigări Kent lung, în perioada de pregătire a retrospectivei, dar care uitase să-l prevină asupra acestui detaliu important. Şi atunci a scos, cu adevărat, furtunul, iar jetul lui, recunosc, m-a nimicit. Am fost proiectat, din nou, în plină Balanţa. Greşeala mea: uitasem că trebuia să iau în calcul şi scena asta. Şi nu am mai ripostat. Am înţeles atunci că a asista un artist de calibrul lui Pintilie, în care crezi, presupune o investiţie totală, non-negociabilă, care vine la pachet cu toate acele conflicte din personalitatea lui, din care s-a născut un film cum e Balanţa, pe care-l ador. În versiunea lui lungă, mergînd în răspăr cu Pintilie, care preferă versiunea scurtă. Dar acesta este deja un detaliu pe care îl acceptăm amîndoi, fără a-l mai chestiona.

Urmarea poate că o ştiţi: retrospectiva de la MoMA a fost un succes; deschiderea, în care Pintilie a citit cel mai frumos text al său (în opinia mea) din cartea lui – Bricabrac, dedicat lui Chaplin, a fost teribil de emoţionantă, MoMA a achiziţionat Reconstituirea în colecţia permanentă a muzeului, dar momentul la care ţin cel mai mult e tot acela în care am ieşit în faţa unui restaurant newyorkez ca să fumăm o ţigară, în stradă. Pipa păcii, cum ar veni…

Am lucrat apoi împreună, aproape un an, la arhitectura minuţioasă a box set-ului de DVD-uri conţinînd toate filmele lui, plus un disc de bonusuri cu materiale rare, alese după sute de ore de vizionări, conversaţii, temeri şi revizionări. Un soi de Bricabrac în imagini, care face portretul unui cineast esenţial (acesta este şi titlul box set-ului: Pintilie Cineast), pe care, cu această ocazie unică, l-am putut cunoaşte în toată intimitatea şi, uneori, vulnerabilitatea lui. Alături de el, am simţit, pe propria piele, exact ce a simţit Pintilie însuşi cînd l-a cunoscut pe Chaplin şi a scris acel minunat text despre el: „Şi, deodată, am realizat că marele artist avea, pur şi simplu, trac, (…) că el căuta instinctiv confirmarea geniului său, că dădea, la 80 de ani, la capătul unei opere care nu poate fi privită decît îngenuncheat, un examen în faţa mea, că eu trebuia să-i confirm geniul, ca şi cum i-aş fi confirmat rezultatul unei biopsii.“

În tot acest timp de cînd am avut privilegiul să-l cunosc, domnul Pintilie (e prima oară cînd mă adresez domniei sale aşa cum s-ar fi cuvenit să fac şi pînă acum, dacă n-ar fi îngreunat lectura) mi-a făcut cele mai calde şi mai frumoase dedicaţii scrise – pe revista AperiTIFF, pe broşura evenimentului de la MoMA şi pe box set-ul DVD. Iar atunci cînd m-am aşteptat mai puţin, acum cîteva luni, pe o străduţă din Tîrgu Mureş, mi-a mulţumit pentru apariţia box set-ului, spunîndu-mi: „Mihai, tu pentru mine eşti pe locul 1 şi pe locul 17…“ „De ce tocmai 17, domnu’ Pintilie?“ „Păi, pe 2, 3, pînă la 16 nu e nimeni altcineva, asta ca să ştii cum stai.“

Mihai Chirilov este critic de film.

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Parteneri

hot de timbre, Universul, 1924.jpeg
Pe 8 decembrie în urmă cu 100 de ani
Citind Universul de acum 100 de ani, două întâmplări mi-au sărit în ochi și mi s-au părut legate cumva.
Calin Georgescu Foto Mediafax (8) jpg
Scrisoarea dureroasă a unei foste vecine a lui Georgescu în Austria. „Îl cunosc. Renunț la cetățenie”
O româncă stabilită de mulți ani peste hotare prin căsătorie a transmis o scrisoare tulburătoare. Fostă vecină în Austria a soților Georgescu, femeia mărturișește
Mitin Universitate foto Vlad Ciobanu png
Mai mulți artiști ies în stradă la Universitate într-un manifest pro-democrație la inițiativa actriței Oana Pellea
Actrița Oana Pellea a anunțat că joi, la ora 20:00, la Universitate va avea loc o întâlnire-manifest pro-democrație la care vor participa mai mulți artiști.
Expoziție de materiale de construcții organizată la Cluj în perioada interbelică (© iMAGO Romaniae)
Marea Criză Economică: Producția de materiale de construcție în România anului 1931
Fenomenul de recesiune a pornit din SUA anului 1929 și a afectat întreaga planetă până-n 1939, rezolvarea găsită de oameni fiind un nou război.
Capitularea lui Osman Pașa (© Wikimedia Commons)
Cum a fost primită la București vestea luării Plevnei
O întâmplare din 1877, anul Războiului ruso-turc cu participarea extraordinară a României:
Helmuth Duckadam webp
Helmut Duckadam a fost decorat post-mortem de preşedintele Iohannis cu Ordinul Național „Steaua României” în grad de Cavaler
Preşedintele Klaus Iohannis a semnat decretul de decorare a lui Helmut Duckadam, miercuri, chiar în ziua în care acesta urmează să fie incinerat.
image png
Ritualul pe care ar trebui să-l faci în prima săptămână a lunii decembrie pentru a câștiga mulți bani
Decembrie este luna perfectă pentru a reflecta asupra realizărilor anului și pentru a te pregăti pentru oportunitățile financiare care pot apărea în noul an.
boupendza jpg
S-a umplut iarăși butoiul cu pulbere în Giulești. Suporterii vor să alunge 3 jucători
Rapid s-a impus aseară în Giulești cu scorul de 3-0 în meciul cu CS Afumați, în runda doi din Cupa României și conduce Grupa A cu șase puncte.
bodog facebook png
Florian Bodog, fostul ministru al Sănătății, condamnat pentru abuz în serviciu. Pedeapsa pronunțată de instanță
Florian Bodog, fostul ministru al Sănătății, este condamnat la doi ani de închisoare după ce a fost acuzat de abuz în serviciu pe vremea când era în funcție.