Locul 17

Publicat în Dilema Veche nr. 512 din 5-11 decembrie 2013
Locul 17 jpeg

Primul film de Lucian Pintilie pe care l-am văzut a fost Balanţa. Versiunea lungă. Al doilea a fost Balanţa. Versiunea scurtă. Al treilea a fost Balanţa – versiunea lungă. Toate în aceeaşi zi, la data premierei româneşti din 1992. Ieşind de la unul şi intrînd la celălalt, ca un copilaş ameţit care nu vrea să se mai dea jos dintr-un carusel. Compulsiv, euforic şi răvăşit de acea replică-ghilotină din final: „Dacă e normal, îl omor cu mîna mea.“ O provocare anarhistă, cum nu se poate mai integrată în contextul haoticilor ani ’90, proaspăt eliberaţi – cel puţin pe hîrtie – de comunism. Dacă mintea mea mai păstra cumva sechele din vechiul regim, fraza asta le-a executat atunci, şi nu o dată, ci de trei ori, pentru totdeauna. „Normalitatea“ asta condamnabilă, care la Pintilie reprezintă fundamentul oricărei utopii, în speţă comunismul, avea să-mi devină cel mai mare inamic, iar Nela, personajul aproape sinucigaş de rebel al Maiei Morgenstern – un role model. Ceva mai tîrziu am înţeles că acest personaj antisistem este Pintilie însuşi. Că furia, nesupunerea şi, într-o oarecare măsură, capacitatea lui de empatie sînt ale lui Pintilie însuşi. Am văzut recent cîteva înregistrări din timpul filmărilor la Balanţa: în scena de-o cruzime feroce în care personajul Maiei este stropit violent cu şuvoaie de apă rece, am descoperit că cel care ţine în mînă furtunul de pompier este Pintilie însuşi. După care am văzut conferinţa de presă devastatoare, prilejuită de lansarea filmului Prea tîrziu, şi lanţul de confesiuni aproape sinucigaşe pe care le face regizorul în ea – a fost ca şi cum Pintilie se plasa singur în faţa torturantului furtun. Am jubilat la punerea în practică a replicii din finalul Balanţei, la distanţă de zece ani, în finalul de la Niki Ardelean, colonel în rezervă: „acea normalitate“, executată cu un ciocan în cap. Iar cînd am revăzut, pentru a nu mai ştiu cîta oară, Balanţa, în 2011, şi am asistat siderat la admonestările – de un naţionalism pompieristic – ale cîtorva spectatori după proiecţie, am avut revelaţia şi certitudinea că a fost, este şi va rămîne un film teribil de actual. Că furia lui Pintilie, chiar dacă atenuată de vîrstă, e cum nu se poate mai justificată şi astăzi. În sfîrşit, că atitudinea personajulului interpretat de Maia Morgenstern, pe care-l credeam ancorat exclusiv în infernul cenuşiu de dinainte de ’89, şi ca atare „inadoptabil“ de cineva care şi l-a luat drept role model în România de după, e singura soluţie de supravieţuire în infernul – ce-i drept, colorat – pe care îl traversăm astăzi.

În opinia mea – nezdruncinată, ba chiar întărită de vizionarea repetată a întregii opere a lui Lucian Pintilie –, Balanţa este cel mai bun film al său. Vehicul perfect nu doar al obsesiilor care i-au marcat întreaga carieră, ci şi pentru conflictele artistic-stimulante care-i definesc personalitatea – căci Pintilie nu e un om al echilibrului consensual. (Pe măsură ce l-am cunoscut mai bine, ironia titlului nu-ncetează să mă minuneze.) Cu această convingere a superlativului Balanţei, la care adaug invariabil „versiunea lungă, nu cea scurtă“, m-am prezentat la prima întîlnire cu Lucian Pintilie, pentru a-l invita, cu o retrospectivă integrală, la ediţia a zecea – aniversară – a Festivalului Internaţional de Film Transilvania. Ocazie cu care revista oficială a festivalului, publicată în engleză – AperiTIFF –, avea să-i dedice un dosar consistent. Nimeni pînă atunci nu mai prezentase în România o retrospectivă completă dedicată lui Pintilie, iar eu, în idealismul meu, mă vedeam călare pe un cal alb, lansînd o propunere care, chiar dacă venea tîrziu, nu putea fi refuzată. N-a fost însă o întîlnire uşoară, aşa cum credeam. La jumătatea ei, Pintilie anulase retrospectiva. Ba chiar se pregătea, figurat vorbind, să scoată furtunul de pompier, cu jetul lui nimicitor. Mi-am dat seama atunci că sînt într-un film de-al lui, live, şi că o asemenea provocare necesită o reacţie pe măsură. Una pe care o mai văzusem – bingo! – în Balanţa şi, preţ de cîteva minute, am fost, ei bine, da, Nela. Am ripostat cu furia, dezinvoltura sinucigaşă şi atitudinea ei antisistem. În secunda următoare, Pintilie a devenit Mitică, personajul – tandru, cald, pus pe şotii – al lui Răzvan Vasilescu din acelaşi film. Trecusem screening test-ul. Retrospectiva de la TIFF era din nou în picioare. Aveam să regăsesc ludicul – sau, dacă vreţi, comicul negru – al acestei primei întîlniri, în toate momentele în care l-am acompaniat pe Lucian Pintilie în timpul festivalului, la prezentările filmelor. Chiar şi atunci cînd, după proiecţia cu Balanţa, doi spectatori iritaţi i-au sărit la beregată. „Conform temperamentului meu cunoscut, ori aş comite grosolănia şi impoliteţea de a nu vă răspunde, ori m-aş supăra foarte tare.“ Oricine îl cunoaşte cu adevărat pe Pintilie ştie că tăcerea şi antologica lui formă de „protest cu indiferenţă“ sînt mai crunte decît supărarea lui. Mă număr printre puţinii fericiţi pe care Lucian Pintilie s-a supărat foarte tare. Eram la New York, unde, printr-un miraculos concurs de împrejurări, contribuisem, alături de Corina Şuteu – pe-atunci director al ICR New York – şi Larry Kardish, director de programe la MoMA (care îi descoperise filmele la TIFF), la montarea primei retrospective integrale din America pe care muzeul i-o dedica cineastului. Pintilie revenea în State după mult timp, ca să descopere, consternat, chiar din prima seară, că aici fumatul este mai mult interzis decît permis. Iar vinovatul nu puteam fi decît eu, cel alături de care fumase atîtea şi atîtea ţigări Kent lung, în perioada de pregătire a retrospectivei, dar care uitase să-l prevină asupra acestui detaliu important. Şi atunci a scos, cu adevărat, furtunul, iar jetul lui, recunosc, m-a nimicit. Am fost proiectat, din nou, în plină Balanţa. Greşeala mea: uitasem că trebuia să iau în calcul şi scena asta. Şi nu am mai ripostat. Am înţeles atunci că a asista un artist de calibrul lui Pintilie, în care crezi, presupune o investiţie totală, non-negociabilă, care vine la pachet cu toate acele conflicte din personalitatea lui, din care s-a născut un film cum e Balanţa, pe care-l ador. În versiunea lui lungă, mergînd în răspăr cu Pintilie, care preferă versiunea scurtă. Dar acesta este deja un detaliu pe care îl acceptăm amîndoi, fără a-l mai chestiona.

Urmarea poate că o ştiţi: retrospectiva de la MoMA a fost un succes; deschiderea, în care Pintilie a citit cel mai frumos text al său (în opinia mea) din cartea lui – Bricabrac, dedicat lui Chaplin, a fost teribil de emoţionantă, MoMA a achiziţionat Reconstituirea în colecţia permanentă a muzeului, dar momentul la care ţin cel mai mult e tot acela în care am ieşit în faţa unui restaurant newyorkez ca să fumăm o ţigară, în stradă. Pipa păcii, cum ar veni…

Am lucrat apoi împreună, aproape un an, la arhitectura minuţioasă a box set-ului de DVD-uri conţinînd toate filmele lui, plus un disc de bonusuri cu materiale rare, alese după sute de ore de vizionări, conversaţii, temeri şi revizionări. Un soi de Bricabrac în imagini, care face portretul unui cineast esenţial (acesta este şi titlul box set-ului: Pintilie Cineast), pe care, cu această ocazie unică, l-am putut cunoaşte în toată intimitatea şi, uneori, vulnerabilitatea lui. Alături de el, am simţit, pe propria piele, exact ce a simţit Pintilie însuşi cînd l-a cunoscut pe Chaplin şi a scris acel minunat text despre el: „Şi, deodată, am realizat că marele artist avea, pur şi simplu, trac, (…) că el căuta instinctiv confirmarea geniului său, că dădea, la 80 de ani, la capătul unei opere care nu poate fi privită decît îngenuncheat, un examen în faţa mea, că eu trebuia să-i confirm geniul, ca şi cum i-aş fi confirmat rezultatul unei biopsii.“

În tot acest timp de cînd am avut privilegiul să-l cunosc, domnul Pintilie (e prima oară cînd mă adresez domniei sale aşa cum s-ar fi cuvenit să fac şi pînă acum, dacă n-ar fi îngreunat lectura) mi-a făcut cele mai calde şi mai frumoase dedicaţii scrise – pe revista AperiTIFF, pe broşura evenimentului de la MoMA şi pe box set-ul DVD. Iar atunci cînd m-am aşteptat mai puţin, acum cîteva luni, pe o străduţă din Tîrgu Mureş, mi-a mulţumit pentru apariţia box set-ului, spunîndu-mi: „Mihai, tu pentru mine eşti pe locul 1 şi pe locul 17…“ „De ce tocmai 17, domnu’ Pintilie?“ „Păi, pe 2, 3, pînă la 16 nu e nimeni altcineva, asta ca să ştii cum stai.“

Mihai Chirilov este critic de film.

HOR 0545 jpg
Bogați îngrijorați de propria sărăcie...
Acest Dosar vă prezintă fragmente din conferințele susținute în serile zilelor de 14, 15 și 16 septembrie, în Sala „Jean Monnet“ a Facultății de Studii Europene a UBB.
B  Glavan jpg
Drumul către sărăcie
Pe scurt: tot ceea ce subminează economisirea, investiţia înţeleaptă şi stimulentul muncii previne acumularea de capital şi ne duce pe drumul sărăciei.
A  Zahiu jpg
Venitul minim garantat: de la utopie la realitate
Tot ce avem în momentul de faţă ca schemă de asistență socială este ineficient, a generat un adevărat infern birocratic, de multe ori aceste programe sînt paravane pentru corupţie.
B  Voicu jpg
Sîntem încă săraci? România după 32 de ani
Concluzia a fost că, de fapt, nu te poţi raporta la „standardele societăţii”.
HOR 1291 jpg
Sărăcie, bogăție și judecată morală
Și iar întreb: ce ne facem cu tensiunea dintre teoria morală înaltă, care ne spune că valoarea morală nu depinde de condițiile materiale de viață, şi judecăţile morale implicite pe care le-am descris?
HOR 1452 jpg
„Care bogat se va mîntui?“ Libertatea ca sărăcie voluntară în Noul Testament
Creştinul trebuie să fie harnic, să-şi cîştige existenţa printr-o muncă onestă, să fie darnic şi solidar, dar să nu-şi facă griji pentru ziua de mîine. Aici apare încă un element definitoriu al relaţiei dintre paradigma creştină şi avuţia terestră.
p 21 foto C  Hord jpg
Globalizarea libertății
În fine, vreau să vă atrag atenția asupra acelor antiglobalişti care înţeleg globalizarea altfel, ca pe o globalizare politică. Ei vă vor vinde izolarea ca soluţie la problemă. Nu-i ascultaţi decît cu atenţie şi îngrijorare.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
„Nu ne mai facem bine”
Și eu am propria mea curiozitate, așa că încerc să aflu ce s-a schimbat aici, din perspectiva lor, este una dintre principalele teme de discuție.
p 10 jpg
România era țara mea bună, dar vitregă
Astăzi consider că România e țara în care mă pot întoarce cînd doresc, e „cartierul vecin”.
Palatul Culturii Iasi   Aerial jpg
Iași, mon amour contrarié
Iașiul îmi pare un cameleon. Apar întruna terase noi și e tonifiant. Vara asta am mîncat într-un gastrobar cu specific andaluz, cu o veselă aleasă cu gust, cu prețuri rezonabile și porții mărișoare.
640px Parliament 704254 jpg
Stai, cum adică avem o imagine bunicică la Bruxelles?!
Dar cum adică „nu creăm probleme” la Bruxelles, dacă în România sînt atîtea probleme? E simplu, grijile Bruxelles-ului sînt altele decît ale noastre.
p 12 WC jpg
Cum văd eu România? După 15 ani și de la 3.500 de kilometri distanță?
În cele cîteva limbi de circulație pe care le înțeleg, nu găsesc un sinonim în valoare absolută al cuvîntului „omenie”. Poate în el rezidă, totuși, logica speranței.
Bjc cv cs foto 089 jpg
Secretul stă la primărie
În România, m-am ocupat, vrînd-nevrînd, cu colecționarea de faze și impresii, să le spun ilustrate.
p 13 sus jpg
Cînd trăiești între aici și acolo
Am început, timid, să ies în afara granițelor, întrebîndu-mă deseori cum ar fi viața mea în altă parte, în momentul în care nimic nu mă mai reținea în România.
Page 428 Captured Romanians transported away (12239755986) jpg
Trei neîntoarceri
România are acum un chip ponosit, în tușe de gri și negru. Dar e OK pentru că e o Românie exterioară, din afara ta, e un context din care ai scăpat. High five.
Romania Parliament at night jpg
Sedarea românilor
n reacție, nu puțini români refuză calmarea și emigrează, seduși de melodia sirenelor potrivit cărora „în România, asta e!”, totul a „rămas la fel”.
Scriitorii, rudele mele maghiare jpeg
Tribunalul Poporului
Vedem asta în fiecare zi: nimic din ceea ce se postează nu rămîne necorectat, necontestat, nejudecat, nesancționat. Mai devreme sau mai tîrziu – ca să fac o parafrază – fiecare are parte de cincisprezece minute de judecată publică.
p 10 jpg
Critica publică în online: virtuți și vicii
Am observat, de asemenea, și cum platometre digitale au fost utilizate pentru a instiga la ură, dispreț și sexism, pentru a delegitima această mișcare și a decredibiliza victimele violenței de gen.
p 11 Ostrakon WC jpg
Ostracizarea online ca dilemă liberală
Cu toate acestea, nu trebuie să uităm de pericolul pe care apelul la ostracizarea online îl deschide, ținînd cont de stimulentele pe care viața în mediul online ni le oferă în conjuncție cu impactul pe care emoțiile morale îl au la adresa modului în care interacționăm cu ceilalți
640px The Two Gossips (Les Deux Commères) MET DP808826 jpg
Gura satului global
Gura satului global nu este diferită de gura satului tradițional decît prin instrumentele sale.
640px Cyber bullying 122156 960 720 jpg
Cel fără de păcat – o sursă idiopatică?
Realitatea socială poate fi remarcabilă datorită ansamblului de creiere umane adunate pentru a influența evoluția societății în bine, și aici avem nevoie de etică – în lipsa acesteia, realitatea se poate transforma în factori și actori sociali maligni.
John George Brown The Bully of the Neighborhood jpg
Și cu copiii ce facem? Intruziune, expunere, violență, anulare
Spațiul virtual a căpătat dimensiuni tot mai mari în viața copiilor, marea lor majoritate preferînd o interacțiune mediată de un dispozitiv uneia reale.
p 14 sus jpg
J’accuse! Indignarea morală și ostracizarea digitală
Nu e mare lucru să ne gîndim mai mult înainte de a (re)acționa, cum nu e nici prea mare efortul de a încerca să vedem lucrurile dintr-o perspectivă mai largă, dincolo de interesele noastre imediate.
p 21 jpg
Linșajul contemporan
Strămoșii noștri nu aveau lideri, judecători sau poliție, dar aveau mijloace pentru a răspunde celor care încălcau normele sociale de a respecta autonomia celorlalți sau de a contribui în mod echitabil la bunăstarea socială

Adevarul.ro

Horia Miron Constantinescu presedinte ANPC 18 iulie 2022 FOTO Inquam Photos / George Calin
Horia Constantinescu, despre plângerea Blue Air: O să înţelegem care este dimensiunea abaterilor
Preşedintele ANPC, Horia Constantinescu, susţine că nu îl sperie plângerea penală formulată împotriva sa de Blue Air şi îşi exprimă convingerea că ,,se va face lumină".
Pavel Popescu/ Facebook
Lider PNL: Angajați ai ambasadei ruse la București culeg informații la evenimente oficiale
Pavel Popescu, fost șef al Comisiei de apărare din Cameră, a avertizat că angajați ai Ambasadei Rusiei la București merg la unele evenimente oficiale neinvitați, pentru a „culege informații”.
Serbia Belgrad harta FOTO Shutterstock jpg
Se întoarce povestea de sânge a Balcanilor? Amenințări deschise și tensiuni grave
După Ucraina, în apropierea României este extrem de aproape momentul deschiderii (sau redeschiderii) unui conflict care se poate extinde instantaneu și să cuprindă Balcanii.

HIstoria.ro

image
Au purtat voievozii români coroane?
De la Nicolae Alexandru și Alexandru cel Bun până la Mihai Viteazul și Constantin Brâncoveanu, coroana a fost mereu prezentă în portretele votive ale domnitorilor din Țara Românească și Moldova. Cu toate acestea, misterul care înconjoară coroanele medievale românești nu a fost (încă) elucidat...
image
Polonia cere Germaniei despăgubiri de război de 1,3 trilioane de dolari. Ce speră Polonia să obțină?
Ministrul de Externe al Poloniei, Zbigniew Rau, a trimis o notă diplomatică la Berlin prin care Varșovia cere Germaniei despăgubiri de război în valoare de 1,3 trilioane de dolari. Germania consideră în mod oficial că această chestiune este închisă.
image
La sfatul lui Bismark, Carol I se apropie de Rusia și enervează Franța
Opțiunea românilor pentru un domnitor dintr-o dinastie străină la 1866, avea în vedere salvarea existenței statului, afirmarea lui în rândul țărilor europene și, în perspectivă, obținerea independenței. Aceste obiective au fost mereu în atenția diplomației românești și a principelui Carol.