Documentare made in Romania

În fiecare an, la Astra Film Festival de la Sibiu există, în selecţia oficială, documentare realizate de regizori străini în România. Secţiunea Made in Romania cuprinde filme cu subiecte şi teme româneşti, ai căror protagonişti sînt români, filmate atît de documentarişti români, cît şi de străini. Trecînd în revistă cîteva dintre filme, e interesant de urmărit care sînt şi cum au evoluat aceste teme în ultimii 20 de ani, ce captează interesul străinilor, din punct de vedere antropologic, jurnalistic etc. şi, mai ales, de ce au ales aceşti regizori, în special europeni, să facă filme în România.

● Migraţia este una dintre temele cele mai la modă în ultimii ani. Regizorul britanic Angus Macqueen, laureat al British Academy and Royal Television Society, a realizat o trilogie – Ultimii ţărani, care urmăreşte destinul a trei familii de români din satul Budeşti din Maramureş. Satul maramureşean reprezintă o lume a trecutului, cu căruţe trase de cai şi cu oameni care trăiesc conform vechilor lor credinţe, însă tinerii de aici nu văd nimic romantic într-o asemenea existenţă şi pleacă să muncească în străinătate. Observaţional, atent şi impresionant, filmul evidenţiază schimbările petrecute în comunităţile rurale, ca urmare a căderii comunismului şi a deschiderii către Occident.

Fascinaţia pentru Maramureş şi recuperarea tradiţiilor locale l-au determinat şi pe Björn Reinhardt, născut în fosta RDG, să facă mai multe filme în România. În documentarul Obcina este vorba despre o familie de ruteni dintr-un cătun izolat; în Surorile hazlii, regizorul german abordează tema dispariţiei ţăranului autentic; iar Ultima vioară pătrunde în profunzimea unui sat din Maramureş, unde Reinhardt a trăit timp de mai mulţi ani, reuşind să cunoască locurile şi să dobîndească respectul şi prietenia oamenilor. Pînă la urmă, Björn Reinhardt a emigrat în România, în 2002.

Abordînd tot tema migraţiei, italianul Enrico Montalbano a filmat călătoria emigranţilor români care se întorc acasă, din Italia, însoţindu-i din localitatea italiană Gela, pînă în nordul Moldovei.

● Transhumanţa e un subiect „exotic“, însă şi o temă interesantă pentru o cercetare antropologică. Titus Faschina, profesor de arte vizuale la Berlin, a realizat Aproape de cer, un documentar filmat timp de un an, cu unul dintre ultimii ciobani autentici din România. Tot o cercetare antropologică este şi Viaţa monahală, documentarul semnat de Alyssa Grossman, care urmăreşte viaţa de zi cu zi a maicilor de la Mănăstirea Văratec, relaţiile dintre călugăriţe şi rolul pe care îl are fiecare în comunitatea monahală.

● Remco van der Kruk şi Wilco Leene sînt doi jurnalişti olandezi preocupaţi de ce s-a întîmplat cu ţările din Europa de Est, după căderea regimului comunist. În vara anului 1999, cei doi au ajuns cu o cameră video la Timişoara, pentru a filma primul lor documentar – Timişoara, oraşul eroilor. În 2003, au revenit în România pentru a vizita Copşa Mică, despre care auziseră că ar fi cel mai poluat oraş din Europa. Au fost impresionaţi de ce au văzut, aşa că au realizat un alt documentar, filmat în două etape – în 2003 şi în 2007, adică în preajma aderării României la Uniunea Europeană.

● Vanina Vignal, franţuzoaică, a studiat la Conservatorul din Bucureşti şi vorbeşte binişor româneşte. Ea a realizat în România două documentare cu implicaţii politice şi sociale. După tăcere – ceea ce nu e rostit nu există? tratează modul în care efectele dictaturii sînt încă extrem de vii, chiar şi după căderea lui Ceauşescu. Este un film despre abuzurile statului, despre frică, despre cum se moşteneşte tăcerea de la o generaţie la alta. Iar documentarul Stella are drept protagonistă o femeie modestă, obişnuită, din România, care a avut curajul să plece în Vest, sperînd la o viaţă mai bună.

● Marginalii, copiii străzii, oamenii care trăiesc în România la limita supravieţuirii încă prezintă interes pentru documentariştii străini. Debora Scaperrotta, italiancă, a lucrat cu copii cu disabilităţi şi a realizat Casa mea – un film despre doi copii români, de 14 ani, care trăiesc singuri într-un apartament de la periferia Bucureştiului şi nu au avut niciodată o familie adevărată. În 1994, francezii Benoît Dervaux şi Yasmina Abdellaoui plecau spre România pentru a-i filma pe copiii străzii şi aşa i-au cunoscut pe Monica şi pe Gigi, care locuiau în Gara de Nord. I-au filmat timp de un an şi au asistat la naşterea fiicei lor, Bianca, realizînd astfel un documentar bulversant despre copiii străzii. În Ajutînd-o pe Mihaela, regizoarea Hanna Maylet urmăreşte confruntarea dintre cerşetorii de origine romă şi irlandezii bine intenţionaţi, şi pune sub semnul întrebării ideile legate de „ajutor“ dat la nesfîrşit.

● „Problema“ romilor din România este o altă temă care se bucură de atenţia regizorilor europeni, dar nu numai. Americanca Michelle Kelso a trăit în România zece ani, timp în care a lucrat şi a făcut cercetare în comunităţile rome. Filmul ei Dureri ascunse este o cronică a istoriei puţin cunoscute a romilor din România, care au supravieţuit persecuţiilor naziste din timpul celui de-al Doilea Război Mondial. De asemenea, documentarul aduce în discuţie lupta romilor pentru egalitate, într-o societate care continuă să-i considere cetăţeni de mîna a doua, analizează sărăcia extremă în care trăiesc urmaşii celor deportaţi şi discriminările la care sînt supuşi în fiecare zi.

● Regizorii de origine germană au fost atraşi şi de poveştile saşilor din Transilvania. În Atingerea pămîntului, Eva Stotz analizează problema emigrării saşilor transilvăneni în Germania. Sate întregi au rămas părăsite, configuraţia etnică a populaţiei s-a modificat complet în doar cîţiva ani, iar documentarul urmăreşte viaţa puţinilor saşi rămaşi să locuiască în satul Hammersdorf (Guşteriţa), lîngă Sibiu. În filmul Stăm al Annei Schiltz le cunoaştem pe Ruth şi Natalia, două tinere din România, care au crescut împreună în satul transilvănean Malancrav. Una este de origine romă, cealaltă – săsoaică; una a părăsit satul, cealaltă a rămas. Singurul lucru pe care par să-l aibă în comun este prietenia care le leagă din copilărie. Regizorii maghiari sînt preocupaţi, aşa cum era firesc, de problemele minorităţii maghiare din Transilvania. De exemplu, Gábor Ferenczi a realizat un film – Legitimaţie de maghiar – despre legea lansată în 2002 de către guvernul maghiar, referitoare la statutul ungurilor din diaspora. Conform aceste legi, etnicii maghiari din ţările vecine Ungariei (România, Serbia, Ucraina, Slovacia, Austria) puteau solicita un act numit Magyar igazolvany (legitimaţie de maghiar), ca o dovadă a apartenenţei la etnia maghiară.