Cînd nu prea existăm, fie buni, fie răi

Pentru mine, pauzele publicitare de pe canalele TV irlandeze sînt o adevărată binecuvîntare. Nu sînt un fanatic al advertising-ului. Sînt însă un iubitor al conotaţiilor, ca român născut şi crescut, timp de 30 de ani, în Bucureşti, şi stabilit apoi, cumva brusc, în Irlanda. Şi iată-mă acum, după aproape şase ani aici, urmărind şi speculînd caracteristicile pe care le au tipurile de naţionalităţi (nu puţine) care formează astăzi multiculturalizata şi globalizata Irlanda. Şi astfel văd, la TV: un nemaipomenit sos de spaghete, produs în Italia, povestit cu accent italienesc, pe fondul unor imagini de animaţie ce reliefează frumuseţea apusului de soare din Toscana. Ce lucruri frumoase vin din Italia, prin urmare! Dar iată următoarea reclamă: un matador bărbos şi voinic, sex-simbol pentru femeile de peste 50 de ani, face curăţenie şi are grijă de bunul mers al locuinţelor. Cîtă generozitate, gentileţe şi simţ gospodăresc pe aceşti bărbaţi spanioli! În fine, pînă să se reia filmul, ochii-mi sînt invadaţi de maşini germane, create cu precizie şi seriozitate – tot germane. Trebuie să mulţumim Germaniei pentru salvarea industriei auto europene, nu?

Mai pe seară, văd şi ceva legat de România: două familii de ţigani ţin capul de afiş (nu şi breaking-news-ul, inexistent în media audio-vizuală irlandeză, indiferent de eveniment) al ştirilor, fiindcă poliţia a decis, cu de la sine putere, să le ia acestora plozii care au părul blond, doar fiindcă cei mici nu seamănă deloc cu părinţii lor cu tenul bătut de soare. „Păi, sigur copiii blonzi nu sînt ai ţiganilor români, sînt furaţi şi exploataţi“ aşa mai că sună, în primă fază, explicaţia neoficială a autorităţilor. A doua zi, alarmă falsă: testele ADN făcute evidenţiază legătura de sînge între părinţii ţigani români şi copiii lor blonzi, ultimii din urmă fiind returnaţi familiilor. Dar răul fusese făcut: dacă sînt ţigani români, atunci sigur se ocupă cu exploatarea copiilor, mai ales după ce toată Europa s-a inflamat cu cazul „Maria“ din Grecia.

Citesc ziare şi singurele referiri despre România sînt legate de apariţia cîte unui articol despre furturile din bancomate, acolo unde conducem detaşat în topul statistic, ca naţie.  

Altă poveste: cîndva, un fost coleg de muncă irlandez, puţin educat, mi-a povestit într-o seară cît de harnici şi de muncitori sînt cei din Europa de Est, fie că vorbim de Polonia, Letonia sau România. „Vă înţeleg, însă“, mi-a zis aproape compătimitor, în şoaptă, să nu audă nimeni, „veniţi să munciţi aici, fiindcă am auzit că la voi se cîştigă cam 40-50 de euro pe lună“. Degeaba îi zic că poate prin anii de groază ’90 erau astfel de salarii şi că acum, măcar 200 de euro face cam oricine, şi asta în zonele defavorizate. Nu contează însă: pentru el, România sau Etiopia reprezintă acelaşi lucru: lumea a patra.

Acum vreo patru ani, atît instructorul auto care m-a învăţat să conduc, cît şi examinatorul care mi-a dat permisul, pînă la urmă, aveau un lucru în comun: pe la începutul anilor ’90, fuseseră şoferi de TIR-uri, făcînd transporturi de ajutoare pentru copiii defavorizaţi din zonele sărace ale Moldovei sau Olteniei. „Cum mai e situaţia acum?“ m-au întrebat amîndoi. Nu am putut decît să coafez destul de rapid răspunsul, aşa că acesta a sunat cam aşa: „O, desigur, mult mai bine acum!“ Deşi îmi venea să intru cu maşina într-un stîlp. Parţial, măcar, nu frontal.

Imaginea României în Irlanda (sau imaginea românilor în Irlanda?) a fost mereu o temă sensibilă în rîndul celor care ne-am stabilit aici: unii ar putea crede, citind doar ce-am scris pînă acum, că imaginea noastră este total nefericită. Alţii s-ar grăbi să ofere exemplul românilor inteligenţi şi tehnic şcoliţi – nu puţini –, care lucrează în IT-ul din Dublin, pentru 100.000 de euro pe an. Ambele tabere au dreptate, pe undeva. Pe de altă parte însă, fiecare tabără cade în păcatul teribil de a generaliza totul în funcţie de mediul în care se află.

Eu însă ofer o simplă demonstraţie oricui este convins că dreptatea e doar de o singură parte: să meargă pe stradă şi să-i întrebe pe irlandezi ce cred despre România, despre români. Să stea, într-un restaurant, de vorbă cu oameni pasionaţi de gastronomie şi să vadă cîte se ştiu despre ce mănîncă şi beau românii. Vreţi deja rezolvarea demonstraţiei? Este foarte simplu, fiindcă răspunsurile nu vor varia prea mult în afara următoarelor expresii, multe alese politicos: „ţară săracă / muncitori ieftini / nu prea ştiu exact / nu am auzit multe despre România“. Şi nu, nu vă faceţi griji: de gîlceava politică românească nu este interesat mai nimeni din Europa, în afară de mai-marii de la Bruxelles sau Strasbourg.

Da, sînt o grămadă de români care ne fac de ruşine şi în Irlanda. Aici ieşim în evidenţă. Da, sînt o grămadă de români care fac cinste (ne plac cuvintele pompoase) României. Dar aşa credem noi, că e vorba de cinste, cînd, de fapt, românii buni nu fac decît să se încadreze într-o normalitate aşteptată şi cerută de facto în Europa civilizată. Nu aşa ieşim în evidenţă, prin normalitate.

Mă gîndesc aşa, uneori: este posibil ca imaginea exterioară a fiecărei naţii să corespundă destul de mult cu modul în care locuitorii acelei ţări se văd şi vorbesc despre ei înşişi, în mod real însă? Prin urmare, cum mai sîntem noi, românii? Tot cinstiţi, ospitalieri şi harnici am rămas, cum ne lăudăm de secole prin cărţi şi poveşti frumoase?  

Cristi Roman e jurnalist independent şi blogger culinar.