"Cred că am făcut bine cît se putea face“

- fragment dintr-un interviu cu scriitorul Ion BRAD -

[…]

Ilie RAD: În 1972, aţi fost supus unor critici severe pentru avizarea favorabilă a filmului Reconstituirea şi a spectacolului Revizorul, în regia lui Lucian Pintilie. Este interesant că aceste acte de disidenţă nu sînt consemnate de istoria literară. Ce s-a întîmplat atunci?

Ion BRAD: Pentru Reconstituirea, în 1969, cînd a fost filmul realizat, cu prelungiri şi în 1970, după mai multe vizionări, iar pentru Revizorul, într-adevăr, în 1972. În ambele ocazii era vorba de realizări importante ale aceluiaşi talentat şi neliniştit regizor de film şi teatru, Lucian Pintilie. Modul cum m-am comportat în cele două situaţii nu-l socotesc deloc o manifestare de disidenţă. A fost doar exercitarea datoriei, conform conştiinţei şi gusturilor mele artistice. Că ambele situaţii au trecut dincolo de discuţii între specialişti, de un fel de proces public, urmate de decizii şi sancţiuni, nu dovedea altceva decît faptul că unele reziduuri dogmatice reveneau în forţă. Promovată de unii activişti afectaţi de criticile Plenarei din 1968, printre care se număra nu numai Leonte Răutu, dar şi alţii crescuţi în umbra lui, de-a lungul anilor, cum era Paul Niculescu-Mizil, ajuns în ierarhie mai sus decît fostul său şef. […] Fiindcă aceasta era practica: înaintea intrării în producţie, decupajul regizoral al textului trebuia aprobat de mine, ca şi pelicula ajunsă la „patru benzi“, înaintea mixajului între muzică, text şi imagine. Apoi, copii standard şi difuzarea. Aşa s-a întîmplat şi cu Reconstituirea. Am aprobat şi decupajul regizorului, am aşteptat vizionarea la patru benzi. Aceasta a venit aproximativ repede, în comparaţie cu filmele altor regizori, mai tineri, mai risipitori de timp şi de bani decît Lucian Pintilie. Vizionarea aceasta, de etapă, avea loc nu la Buftea, ci la sala de proiecţii de la sediul CSCA, la etajul 8 al corpului central de la Casa Scînteii. Regizorul n-a dorit să fie prezent. Astfel că am participat doar eu, împreună cu Petre Sălcudeanu, directorul general al Studioului de la Buftea, fiecare însoţit de redactorii responsabili şi de consilieri. […] Am văzut filmul. Totul în regulă. O singură observaţie. Cîteva scene, notate cu două-trei fraze în scenariul literar şi în „decupaj“, deveneau acum largi, mult amplificate, mai ales în scenele Reconstituirii. Uriaşul actor George Constantin – omul legii – asista dominator la repetiţiile penibile ale tinerelului actor George Mihăiţă (azi director al Teatrului de Comedie), lăsînd astfel senzaţia unei cruzimi excesive. În fond, stări de spirit reale, dar care, exagerate, duceau la dezechilibru evident. Am sugerat şi am cerut scurtarea unor asemenea momente sau „burţi“, cum li se mai spune în spectacolele de teatru si film. Atîta mi-a trebuit. Colegul meu de literatură, Petre Sălcudeanu, în plină ascensiune profesională, dar doritor de şi mai mult (trecea de la vechile sale poziţii dogmatice, deprinse în anii studiilor la Moscova, la evidente şi uneori demagogice atitudini de liberalism), a considerat sugestiile mele drept o tentativă de cenzură, un pericol pentru soarta filmului. De aceea, a ţinut să ia legătura cu Adrian Păunescu, pe atunci adjunctul lui Geo Dumitrescu la conducerea noii Românii literare, iar tînărul şi talentatul poet ambiţios l-a alertat şi pe Zaharia Stancu, preşedintele Uniunii Scriitorilor, ca şi pe alţi membri ai Biroului. I-a invitat pe toţi la o vizionare a filmului – ajuns deja în „copia standard“ – la Buftea. Nu m-a invitat şi pe mine, cum ar fi fost normal. Iar după vizionare, Păunescu a publicat o sinteză a părerilor tuturor, ca o alertă în faţa unui pericol iminent de interzicere a filmului. Ca urmare, Dumitru Popescu, în noua sa calitate de secretar al CC-ului, responsabil cu domeniile Culturii şi Artelor, mi-a comunicat că este valabilă aprobarea sa anterioară de a „da drumul“ filmului, chiar dacă ar mai fi necesitat unele retuşuri, la scenele „expuse“. Dar tocmai acele „scene“ i-au scos din sărite pe cei de la Poliţie şi Justiţie, al căror reprezentant în CC, ca secretar, era Vasile Patilineţ (dovedit mai tîrziu ca om al sovieticilor şi „sinucis“ în timp ce se afla, ca ambasador, la Ankara). Acesta l-a informat pe Ceauşescu, aflat în vacanţă la Neptun, despre acest „mare pericol“. Cu mintea lui înfierbîntată, a înţeles că filmul trebuie nu doar oprit, ci chiar distrus. L-a informat pe Dumitru Popescu despre decizia de-a se da foc peliculei. Popescu i-a telefonat lui Ceauşescu, spunîndu-i că nu poate fi de acord cu propunerile lui Patilineţ. Drept care acesta a expediat rolele cu filmul la Neptun, unde a fost invitat, de la Bucureşti, şi Dumitru Popescu. […]

Pînă la urmă, filmul Reconstituirea a beneficiat de o premieră publică discretă, nu la Patria, ca de obicei, iar lui Lucian Pintilie i s-a aprobat un paşaport pentru Iugoslavia, ca regizor de teatru. Probabil că adversarii săi sperau atunci că nu se va întoarce. S-a întors şi, astfel, în 1972, primăvara, a început repetiţiile cu Revizorul la Teatrul Bulandra. 

(Textul a apărut în revista Cultura din 27 noiembrie 2013 şi îl puteţi citi integral la http://revistacultura.ro/nou/2013/11/cred-ca-am-facut-bine-cat-se-putea-face.)