„Cît timp va exista filozofia…“

Cum mai percep tinerii, azi, la 30 de ani de la apariţie, Jurnalul de la Păltiniş? Mai există relaţia dintre un mentor şi discipolul său, în contextul în care, în prezent, există mentorship-uri, adică studii care să-ţi confere patalamaua de mentor? Cît de autentică şi cît de dorită mai este această relaţie? Sînt cîteva întrebări pe care le-am adresat unor studenţi de la Facultatea de Filozofie a Universităţii Bucureşti.

● Ionuţ SĂLCIANU - student, anul II

Care e legătura dintre vechii greci şi roboţi? Am ajuns la această întrebare încercînd să răspund celor date în moduri diferite şi, culmea, o găsesc acum relevantă. Cel puţin pentru – bombastic fie spus – o istorie a relaţiilor umane în genere şi, în particular, a celei dintre mentor şi discipol. Cred că a întreba care mai e importanţa acestei relaţii astăzi e totuna cu a întreba în ce măsură mai putem defini omul ca fiinţă culturală, sau de ce avem nevoie de alţii pentru a afla ceva despre noi. Ar avea sens ideea unui Socrate android? Sună caraghios, dar pare că asta ni se pregăteşte. Totuşi, deocamdată putem pretinde (răspunzînd celei de-a treia întrebări) că tipul autentic de comunicare între profesor şi student mai există sau poate exista. Mai cred că orice fel de cunoaştere, cel puţin pînă în momentul în care a crescut destul şi poate părăsi casa părintească, trăieşte şi creşte – platonician vorbind – imitîndu-şi modelul. Mentorul este, în termeni plastici, o cutie de lemn plină cu unelte, pe care trebuie s-o goleşti şi s-o spargi ca să-ţi construieşti, din lemnul ei şi folosind uneltele, cutia proprie. Un profesor mare e acela care te invită să spargi cutia, care nu te lasă cu uneltele în braţe. În lumina acestei analogii, Socrate era un excelent tîmplar.

Şi, făcînd trecerea către subiectul concret al discuţiei, pot să spun că aceleaşi lucruri se petreceau în „atelierul“ de la Păltiniş. Puţine figuri au marcat peisajul cultural românesc aşa cum a făcut-o Noica. Un model care vine dinspre filozofie şi e generic pentru filozofie, dar nu mai puţin relevant pentru orice alt domeniu. Şi asta întrucît, pentru fiecare (la fel ca pentru om în istoria sa ca specie), totul începe cu „de ce?“ şi trebuie să răspundă permanent „de ce?“-ului, altfel e „degeaba“. Socrate voia să ştie „de ce“, ca să afle „cine“. A te cunoaşte pe tine însuţi e a supune tot ce faci şi spui „de ce“-ului. De aceea, cred eu, e relevant – şi va fi relevant cît timp va exista filozofia – Jurnalul de la Păltiniş. Şi de aceea e relevantă – şi va fi relevantă cît timp va exista omul – filozofia. Mi se pare că omul cel mai mare din istorie nu ar fi fost vreun inventator, om politic sau scriitor, ci acela care a pus prima întrebare. Acela care ne-a dat jos din copaci. 

● Andrei SIMIONESCU-PANAIT - doctorand

Probabil nu contează într-atît de mult cîtă relevanţă are lucrarea în cauză, ci felul, modalitatea prin care îi apare relevanţa. În ce aspect ne influenţează, sau, poate, ne inspiră Jurnalul de la Păltiniş? Cartea este, după cum spune titlul, un jurnal, o succesiune clară de experienţe avute într-un anumit context. Aici este vorba despre cadrul paideic manifestat între Gabriel Liiceanu, Andrei Pleşu şi Constantin Noica. Din această perspectivă, cea proprie a operei, Jurnalul este relevant pentru studiul a ce înseamnă să oferi şi să primeşti conţinut de idei, pe liantul activ al unei prietenii, al unui sentiment uman, prea uman. 

Despre relaţia mentor – discipol, avînd în vedere că acţionăm într-un vlăstar cultural grec, noţiunea de paideia are o primă importanţă. Prin aceasta, înţelegem că mentorul şi discipolul se modelează reciproc. Fiecare dintre cei doi învaţă de la celălalt. Domeniul umanist – adică cel care studiază omul – este nevoit să reliefeze necontenit această dinamică, şi nu numai: în fond, orice domeniu de cercetare este instituit de către oameni. De aceea, orice domeniu este condamnat la a-şi da seama de acest aspect paideic.

Dacă azi nu mai există această relaţie înseamnă că s-a pierdut pe drum – prin formalizarea şi eficientizarea actului de predare – învăţare. Dacă există, există pentru că participanţii îşi dau seama de importanţa despre care tocmai am scris. Statistic, e rară, dar unde e, e din belşug.   

● Casandra PÎNZARU - studentă, anul II

Am citit Jurnalul de la Păltiniş în 1988. Era o carte importantă (auzisem noi), care circula, din mînă în mînă, în grupul select al unor puştani de 16 ani. Eram ahtiaţi după tot ceea ce ne putea face viaţa interesantă, dincolo de şcoală şi de cozile la diverse produse alimentare. Făceam schimburi de cărţi între noi, precum alţii – de timbre valoroase. Şi discutam. Ferm convinşi că am înţeles totul. Heidegger şi James Joyce erau temele preferate. Nu mai ţin minte care dintre noi a adus Jurnalul. Însă pentru mine a fost trigger-ul. Citeam din el fascinată şi încercam să intru în atmosfera de acolo. Mi-era ciudă că nu ştiu nici elina, nici latina, nici germana. Singurul capitol la care stăteam bine era splendida bibliotecă a cărţilor de filozofie ale mamei şi îndemnul ei către citit. Şi îmi doream enorm să pot cuprinde totul. Citeam despre kairos-ul lui Andrei Pleşu şi al lui Gabriel Liiceanu. Despre momentele de graţie petrecute împreună cu Maestrul lor. Şi îmi doream să fiu acolo, deşi eram o mucoasă care habar nu avea unde e Păltinişul sau cine era şi ce reprezenta Constantin Noica.  

După trei ani, am devenit studentă – nu la Filozofie, ci la Drept. Însă mi se mai dăduse o şansă. Cele două facultăţi împărţeau, în acea epocă, aceeaşi superbă clădire. Cei care au fost studenţi la începutul anilor ’90 ştiu exact despre ce vorbesc cînd amintesc despre cum arătau amfiteatrele la Filozofie, cînd Andrei Pleşu ţinea cursuri. Şi cum se supărau studenţii filozofi pentru că nu aveau loc de noi, ăştia, „restul lumii“. Care ne doream să fim acolo, no matter what.

Jurnalul de la Păltiniş a fost reeditat în 1991. L-am recitit. Cu alţi ochi, cu altă minte, împărtăşind cu alţi prieteni impresiile. Înţelegînd mai bine relaţia dintre Maestru şi discipolii săi. Avînd revelaţia disciplinei extraordinare din spatele magiei. În esenţă, „contaminarea“ avusese loc, ştiam din ce în ce mai bine ce ar trebui să fac pentru a cuprinde măcar… o miime din ce se întîmpla în Jurnal. Mai aveam nevoie doar de un Maestru… Pe care l-am tot căutat, multă vreme… Am continuat să citesc enorm. Singură şi haotic.

După douăzeci şi un pic de ani, mi-am găsit Maestrul. Însă, pentru asta, a fost nevoie să devin studenta Facultăţii de Filozofie. Iar Maestrul este însăşi facultatea, cu tot ce am regăsit în ea. Cu oamenii de aici. Cu biblioteca. Cu discuţiile dinăuntru şi din afară, la fumoar. E o lume absolut fascinantă, care presupune, însă, aceeaşi disciplină pe care am intuit-o în relaţia Noica – Pleşu – Liiceanu. E aceeaşi căutare de sine. Indiferent de vîrsta şi de experienţele trăite. Indiferent de cei care cred că noi nu trăim în lumea reală şi că nu ştim ce se întîmplă în afara meditaţiilor filozofice.  

Ştim. Pentru că aici înveţi ce e, cum e şi la ce foloseşte raţiunea. Filozofia e calea de a te descoperi şi a merge mai departe. Dar nu oricum. Nu aş vrea să o numesc modul de viaţă, drumul vieţii, le savoir-vivre. Nu. Deoarece pentru fiecare dintre noi e diferit. Însă, dacă nu parcurgi această cale îndrumat de către cei mai buni dintre noi, nu ai cum să devii unul dintre cei mai buni. Pentru a putea transmite mai departe darul pe care l-ai primit.

E nevoie de filozofie ca de aer. E nevoie de raţiune. Care să fie arbitrul rafinat al emoţiilor. Pentru a putea comunica în Cetate. Pentru a se putea forma elitele. Pentru a reînvăţa să ne respectăm pe noi înşine şi pe cei din jur. E nevoie de acest Mare Maestru. Nu de chipuri cioplite, nu de farisei, nu de impostori care ne ghicesc viitorul pe la colţuri. E nevoie de liantul filozofie – marile biblioteci – muncă crîncenă – Noica – Pleşu – Liiceanu – studenţii acestora, care au devenit profesorii noştri. Care, cu graţie, ne ajută să descoperim, în noi, esenţa, cine sîntem de fapt. Şi să înţelegem că mentorul nostru real e în fiecare din noi.

● Romulus BOLDEA - student, anul II

Noica vorbea de calea regală de a studia filozofia, iar aceasta se realizează prin istoria filozofiei. Jurnalul de la Păltiniş poate fi un excelent punct de plecare pentru studierea filozofiei deoarece abundă de argumente şi polemici în ceea ce priveşte studierea filozofiei clasice. Printre lecturile care m-au determinat în liceu să studiez filozofia, cartea aceasta a ocupat un loc mai mult decît important. Pentru că, în conţinutul Jurnalului, cititorul are de-a face nu numai cu descrierea unui program, a unui mod de a pătrunde şi de a încerca să dea de capăt celor mai dificile probleme din filozofie, dar şi de o varietate de referinţe filozofice. La 30 de ani după apariţia lui, consider că e foarte relevant pentru studierea oricărui tip de filozofie, dar şi pentru explorarea unui univers care există doar cînd citim cartea. Cînd ai de-a face cu întrebări care au mai multe posibilităţi de răspuns, trebuie neapărat să te laşi îndrumat – cel puţin cînd eşti la început de drum – de cineva în care ai încredere sau, cel puţin, care îţi inspiră încredere. Spiritul critic se cultivă – în mod paradoxal – de către un altul care a avut norocul să treacă mai repede decît tine prin nebuloasa opiniilor. În filozofie, mai mult decît în orice alt domeniu umanist, nu trebuie să existe atît o relaţie maestru – discipol, în sensul descrierii din Jurnal, cît mai degrabă o atitudine pedagogică sinceră şi dedicată din partea profesorului şi un interes dedicat din partea elevului. Spun asta pentru că încerc să fiu cît mai realist şi realizez că timpul pe care-l trăim noi nu ne mai permite o izolare sau o refugiere într-un loc retras, pentru a discuta idei.  

N-avem de unde să ştim că, în momentul acesta, o relaţie de acest gen nu se desfăşoară. Poate că nu se mai întîmplă la Păltiniş şi poate că nu se respectă întocmai rigorile unei relaţii maestru – discipol de tip clasic, dar sînt sigur că în fiecare sală de curs există un student care speră ca cineva să îi traseze un drum al gîndirii care să-l ducă spre el însuşi. 

anchetă realizată de Stela Giurgeanu