În jurul unei instrumentări inadecvate
La puţin timp după apariţia Jurnalului de la Păltiniş, în numărul 12, din decembrie 1983, al revistei Familia, apare articolul „Catarii de la Păltiniş“ de N. Steinhardt. Un astfel de „regim de urgenţă“ în demersurile polemice se pare că îi este specific scriitorului, dacă ar fi să ne gîndim, de pildă, chiar la volumul său de debut În genul... tinerilor din 1934, în care ţintele parodice sînt volume publicate, majoritatea, în... 1934 (printre acestea, Mathesis sau bucuriile simple de C. Noica).
Aflaţi, în deceniul al patrulea al secolului trecut, de părţi opuse ale baricadei, Steinhardt şi personajul principal al Jurnalului de la Păltiniş se regăsesc acum, în 1983, prieteni, după ce amîndoi fuseseră „temeinic scuturaţi de Istorie şi Timp“. O prietenie începută în 1954 – cînd Steinhardt îl vizitează pe Noica la Cîmpulung, unde filozoful se afla în domiciliu forţat –, fortificată prin implicarea lor în acelaşi proces politic, celebrul proces Noica – Pillat, şi continuată cu fervoare după eliberarea lor din detenţie. Astfel de apropieri sînt, în opinia monahului de la Rohia, efectul unei pedagogii a Istoriei de care au „beneficiat“ majoritatea intelectualilor generaţiei ’30. „Suferinţele surghiunului pentru unii, experienţa situaţiilor-limită şi a privaţiunii de libertate pentru alţii“ – îi mărturiseşte el lui Ioan Pintea – „ne-au înţelepţit, ne-au apropiat unul de altul în ciuda vechilor despărţiri, ne-au deschis mai larg ochii, au domolit asperităţile şi au desfiinţat fanatismele“ (N. Steinhardt, Ioan Pintea, Primejdia mărturisirii. Convorbirile de la Rohia, Mănăstirea Rohia – Polirom, 2009, p. 86). Prieteniile nu exclud însă polemicile, diferenţele de viziune, numai că ele sînt atenuate – cel puţin în cazul de faţă – de un accentuat sentiment al relativităţii lucrurilor. În această lumină aş vedea eu reacţia lui N. Steinhardt din „Catarii de la Păltiniş“, publicat, aşa cum am spus, în 1983, în revista Familia şi reluat în volumul Escale în timp şi spaţiu sau Dincoace şi dincolo de texte (Cartea Românească, 1987) şi în Epistolar (prezentat şi îngrijit de Gabriel Liiceanu), Cartea Românească, 1987.
Nu în aceeaşi lumină a fost văzut el la apariţie şi nici după aceea, de vreme ce el a făcut să curgă unele valuri de cerneală şi atunci şi, cu intermitenţe, şi acum, fiind, din păcate, instrumentat inclusiv în pernicioasa bătălie dintre „boierii minţii“ şi „antiboierii minţii“. Să amintesc, foarte pe scurt, cititorilor Dilemei vechi că în acest text N. Steinhardt ironizează, în cazul Şcolii de la Păltiniş, „elitismul“, „purismul“ de tip cathar, dispreţul faţă de massa damnata, dezavuarea „băcanilor“ (prin „băcani“ – épicier, în jargonul Jurnalului – înţelegîndu-se toţi cei care nu intră în cîmpul de iradiere al filozofiei), compară fenomenul Păltiniş cu fenomenele Darmstadt, Dornach, Shantiniketan şi consideră această Şcoală drept o „cetate întărită a orgoliului exclusivist“. Dintre reacţii, s-o amintesc, în primul rînd, pe a lui Andrei Pleşu, care, în post-scriptum-ul unei scrisori trimise de la Heidelberg (23 aprilie 1984) lui Alexandru Paleologu, vorbeşte de „blîndeţea sîngeroasă“ a lui Steinhardt, acuză lectura acestuia de infidelitate şi – mai ales – contestă oportunitatea unor etichetări din „Catarii...“, precum cea de elitism, într-un moment „în care un astfel de atac poate fi prizat atît de bine...“ (v. Epistolar, ed. cit., pp. 76-79). În al doilea rînd, să amintesc reacţia Monicăi Lovinescu, care, într-o însemnare din 22 mai 1984 din Jurnalul său, vorbeşte de „faza unor mai laice porniri vindicative“ ale „sfîntului de la Rohia“ (v. Jurnal. 1981-1984, Humanitas, 2002, p. 295).
De porniri vindicative în cazul monahului Nicolae nu poate fi vorba decît, eventual, în registru minor. Existau, într-adevăr, unele dispute pur amicale între el şi C. Noica („operatorul naşterii mele de-a doua“, cum îl considera Steinhardt), legate de preocupările de eseistică literară ale celui retras în sihăstria Rohiei (nu spre a se sălbătici, ci – cum ar fi spus Efrem Sirul – „spre a îndulci în pustie sălbăticia lumii“), pe care filozoful retras în sihăstria Păltinişului le considera „neserioase“, „mărunte“, intrînd în recuzita gestuală a... épicier-ului. Nu ezita uneori să-l numească un „Gavroche“. Să nu uităm că, printre altele, N. Steinhardt scria atunci cu entuziasm despre majoritatea scriitorilor generaţiei ’80, aflaţi la începutul carierei lor, ceea ce ar fi fost de neconceput pentru Noica. Sînt moduri diferite ale celor doi prieteni de a se raporta la cultură şi, deopotrivă, la lumea aflată la poalele muntelui. Mai există însă o explicaţie a replicii din „Catarii...“ şi ea ţine oarecum de un puseu de vanitate, de „amor rănit“ al lui Steinhardt (Andrei Pleşu intuise acest lucru în scrisoarea menţionată). Lui Steinhardt i se părea de neconceput faptul că în Jurnalul de la Păltiniş nu figurează nici numele său, nici al altora care fuseseră antrenaţi în experienţe propedeutice anterioare Păltinişului şi care fuseseră implicaţi în procesul politic din 1960, asumînd toate consecinţele aferente (ceea ce ar ţine de o altfel de experienţă... propedeutică). Există mai multe texte care ne trimit spre o astfel de explicaţie. În primul rînd, chiar un fragment din „Catarii...“, în care autorul – într-un discurs relativ codificat – vorbeşte de o „incontestabilă nicasiofilie“ dovedită de acei „băcani, derbedei şi huligani“ care, solidari cu Noica, au luat cîndva „drumuri cu o altă destinaţie“, alegîndu-se cu o experienţă ontologică „de tărie egală celei dobîndite de lectura din scoarţă în scoarţă a ediţiei Cassirer“. Filozofia devenirii întru fiinţă – spune în continuare Steinhardt –, aceştia au parcurs-o „existenţial, într-un mod pe care nici un tratat nu-l poate concura ori suplea, oricît de adînc şi complet ar fi“. Mai explicit se dovedeşte polemistul în cîteva fragmente de corespondenţă (nu întîmplător interceptate de Securitate) ori în convorbirile cu Ioan Pintea. Iată, pentru început, o scrisoare către Noica în care îşi exprimă nedumerirea că în Jurnalul de la Păltiniş nu s-a scris „nici un cuvînt, nici un cuvinţel, despre acei (numeroşi) care şi ei şi-au dovedit ataşamentul pentru tine, dragostea, aprecierea, respectul, nu mergînd cu trenul şi autobuzul de la Bucureşti la Păltiniş, ci cu duba de la Bucureşti ori Piteşti la Gherla, Jilava, Aiud şi alte locuri asemănătoare“ (A.C.N.S.A.S., Fond informativ, Dosar nr. 207, vol. 6, f. 132). Apoi, o scrisoare din 20 august 1987 către Andrei Pleşu, provocată de lectura Epistolarului, dar care reactivează problema „Catarilor...“ (scrisoarea, identificată într-un fond documentar, am publicat-o integral în nr. 1-2/2013 al României literare, împreună cu o alta – pe aceeaşi temă – din 19 august 1987 către Al. Paleologu, selectată din D.U.I. 207). Este o scrisoare în care Steinhardt recunoaşte că textul „Catarilor...“ îl demască şi pe el ca „susceptibil, băgăcios, nedrept, agitat, vanitos“, dar oferă şi circumstanţe atenuante pentru toate aceste... defecte. Cea mai importantă: refuzul de a accepta să fie martor al acuzării în procesul intentat lui Noica şi asumarea tuturor consecinţelor determinate de acest gest. Spre finalul epistolei, Steinhardt se dedă unui subtil joc între smerenie monahală şi lumească vanitate: „Fii îngăduitor şi iertător, natura omenească fiind aşa cum e, cum s-ar fi putut ca amintirea unei fapte bune (chiar glorioase, refuzul de a fi martor al acuzării într-un proces unde Securitatea era absolut sigură că voi fi bucuros a figura ca martor al acuzării: un jidan în faţa «intelectualilor mistico-legionari»), într-o viaţă bogată în păcate, urîţenii şi cedări, să nu lase oarecare urme de vanitate? Drept care şi o doză de vanitate, nu anevoie vulnerabilă, precum şi o doză de vexaţiune văzînd că în Jurnal cei care l-au urmat pe NOICA în închisoare, cei care se considerau atît de legaţi de el, pentru care el a însemnat atît de mult, nu sînt pomeniţi şi nici nu se face o cît de mică aluzie la ei. Ei, dar am şi eu consolarea mea (nu m-a pomenit în Jurnal (nici eu, nici ceilalţi, nici MIHAI RĂDULESCU, mort-sinucis?! la Securitate) [totuşi, numele lui Mihai Rădulescu şi Al. Paleologu, ca şi momentul Cîmpulung sînt pomenite în Jurnal – n.m.], dar numele meu figurează într-un text care, ca putere ontologică ori dantescă, întrece cu mult Jurnalul, numele meu de diletant al culturii şi de ratat al vieţii figureză primul în dosarul Securităţii pe lista celor pe care NOICA i-a declarat a fi «cei cu care se frecventează» şi prietenii săi.“ (A.C.N.S.A.S., Fond documentar, Dosar nr. 13914, vol. 1, f. 373). În sfîrşit, în dialogurile cu Ioan Pintea, îşi mărturiseşte părerea de rău că textul său a fost interpretat ca un act de distanţare şi de rezervă faţă de Noica şi discipolii săi, reafirmîndu-şi dragostea şi recunoştinţa faţă de filozoful retras la Păltiniş, dar şi readucînd în discuţie „regretabila omisiune“ din Jurnal... (v. Primejdia mărturisirii, ed. cit., p. 67). O dispută de idei aşadar, în care jocul micilor orgolii şi al tachinărilor amicale are un rol semnificativ. Iată de ce instrumentarea „Catarilor de la Păltiniş“ în „războaiele“ culturale şi ideologice actuale mi se pare inadecvată ştiinţific şi deplorabilă etic.
George Ardeleanu este conferenţiar dr. la Facultatea de Litere, Universitatea Bucureşti. A publicat, între altele, N. Steinhardt şi paradoxurile libertăţii (Humanitas, 2009).
