Jurnalul de la depozit
În 1983, eram încă un poet-gestionar. Habar n-aveam cu ce se mănîncă noua mea meserie. Încă frunzăream paginile ascunse ale ediţiilor interzise, şpalturile celor topite şi habar n-aveam că stau în interiorul unei găini cu ouă de aur. La căldurică sau la întuneric. Dar ceva-ceva tot răzbătea pe la mine, ori de la Mircea Nedelciu, ori de la Tanţa Vulcănescu, ori de la directorul economic, celebrul scriitor şi autor al Miresei de tablă, Niculae Frânculescu. Aşa am aflat că, în mare secret, cu proptele de la protectorii din Cenzură (unde îngerul păzitor cu ochi albaştri purta numele Elena Docsănescu), avea să apară o carte specială. Ce carte? Un jurnal? Ei, ce jurnal? Las’ c-ai să vezi tu. Al lu’ cine? Şşt! Al lu’ Liiceanu!
Eram şi nu eram curios. La cîte văzusem în depozit, de la Kundera la Vintilă Ivănceanu, nu mă aşteptam la cine ştie ce. Ce putea fi într-un jurnal filozofic, altceva decît filozofie îmbîrligată şi abstractă? Pe cine interesa? Într-o bună dimineaţă, nea Savu Dumitrescu, şoferul, m-a urcat în Dacia lui papuc şi hai la tipografie, să încărcăm marfa. Am citit titlul imprimat pe pachete. Jurnalul de la Păltiniş. Aha, mi-am zis, lămurit. Am frunzărit la repezeală, în cabină. Nu cred c-o să se vîndă… E cu Noica, nu de Noica. Şi cu discipoli care scormonesc în cenuşa conceptelor. Şi e, totuşi, un jurnal. Ei bine, cînd am ajuns înapoi, în curtea editurii, librarul-şef, Florin Georgescu, mă aştepta cu braţele deschise. S-a asigurat că porţia cea mai mare intră în librărie, şi nu în depozit. Îl ştiam bine. Cînd era vorba de o carte cu vînzare sigură, era primul la cărat. Dar şi mai curios era faptul că transportul era aşteptat de un fel de tovarăşi, cum naiba să le spun altfel, salivînd de poftă de lectură. A început să curgă cu bonuri şi pachete. Zece bucăţi la domnul doctor. Zece bucăţi la Miliţie. Cincizeci la Minister, colea. O sută la partid. Pîlcuri-pîlcuri de pachete îşi luau zborul către notabilităţile oraşului, de parcă dăduse strechea-n ei. Nu mai vorbesc de autorii editurii. În numele fructuoasei colaborări, pretindeau măcar o carte, hai, două. Dacă nu mă înşel, pînă şi directorul administrativ a încercat s-o citească. N-am aflat niciodată la ce pagină sau la ce rînd s-a oprit.
Tot atunci a sosit autorul (chemat degrabă, nu cumva să se răzgîndească partidul) şi aşa am făcut cunoştinţă cu Gabriel Liiceanu, apoi, la scurt timp, cu Andrei Pleşu şi, în sfîrşit, cu V. Dem. Zamfirescu, contestatarul. Atunci i-am revăzut pe N. Steinhardt şi pe Mihai Şora. Toată lumea avea bilete de favoare şi toţi puteau cumpăra, feriţi de ochii publicului, volumul tainic. Cît despre librărie, cred că mai mult de 100 de bucăţi nu s-au vîndut la liber. Totul era pus la păstrare, cărţulia (căci nu era un op impresionant) devenise imediat monedă de schimb. Totul pe sub mînă, totul pentru victorie!
Cred că s-au tras din primul tiraj vreo 30.000 de exemplare, la risc, dar, în scurt timp, stocul s-a epuizat. Înaintea conţinutului alergase, ca un sol, faima. Apoi – zvonul. Apoi – Europa Liberă. La urmă, căţeii de serviciu de la Săptămîna şi Luceafărul. Apăruse, credea publicul, încă o carte curajoasă, care dădea de pămînt cu sistemul şi oferea (numai celor aleşi) un alt scop în viaţă. Şi altă metodă. Şi un alt fel de fericire, aproape imaterială. Îi ţin minte şi acum pe iluminaţii cu priviri fosforescente, care erau gata să-şi taie o mînă pentru a se împărtăşi din lumina Jurnalului. Din nefericire, n-aveau nici bani, nici ştiinţa comerţului subteran. Din fericire, erau acolo, pe atunci, doi ciudaţi care s-au milostivit: Nedelciu şi cu mine. Îi măsuram din ochi, ca doi Dumnezei mărunţi, dar atotştiutori. Ăla citeşte, ăla înţelege, ăla – nu. „Aşteptaţi puţin“, şi lunaticul pleca, mîntuit. În scurt timp, prima ediţie s-a epuizat, iar editura a tras, pe şest, fără control partinic, al doilea tiraj. Au apărut neguţătorii de carte de pe piaţa neagră. Pronunţau destul de greu cuvîntul „Păltiniş“, habar n-aveau de filozofie, li se fîlfîia de Noica şi discipolii lui, dar ştiau ce cere piaţa, iar noţiunile de „brînză“, „ţigară“ şi „cafea“ erau şperaclul perfect către pachetele dosite. Nu-i vorbă, şi conducerea editurii proceda cam la fel. Cumpăra indulgenţe filozoficale şi paideice de la autorităţi, inspectorate, spitale sau producători. Gloria Cărţii Româneşti creştea. După cîţiva ani, delirul avea să reînceapă, odată cu publicarea Epistolarului. Aceiaşi eroi, altă abordare.
Cam asta e povestea cărţii, văzută de gestionarul din mine. Jurnalul de la Păltiniş a fost cea mai ciudată experienţă pe care am trăit-o ca gestionar şi cea care mi-a deschis ochii asupra inconştientului colectiv. Nu mă întrebaţi dacă mi-a schimbat viaţa, dacă mi-a deschis mintea, dacă m-a făcut fericit, dacă am avut revelaţii. Asta e altă poveste, pe care istoria nu o va consemna vreodată.
Florin Iaru este scriitor şi jurnalist. În 1983, cînd a apărut Jurnalul de la Păltiniş, lucra la librăria Editurii Cartea Românească.
