"În România am toate simţurile treze“ - interviu cu Malgorzata REJMER

Publicat în Dilema Veche nr. 507 din 31 octombrie - 6 noiembrie 2013
Reportajul e viaţă jpeg

Absolventă a Studiilor Individuale Interdisciplinare Umaniste şi Sociale din cadrul Universităţii din Varşovia, Malgorzata Rejmer (n. 1985) este laureată a Premiului Planete Doc Review pentru reportaj scris în 2008. A debutat, în 2009, cu romanul Toksymia, nominalizat la Premiul literar Gdynia şi la Premiul Asociaţiei Editorilor de Carte din Polonia. Bursieră a Ministerului Polonez al Culturii şi Patrimoniului Naţional. Recent, Editura Czarne i-a publicat seria de reportaje Bukareszt. Kurz i krew (Bucureşti. Praf şi sînge). Interviul de mai jos, publicat pe 11 septembrie 2013, este reprodus cu amabila permisiune a portalului Onet.pl.


De unde această fascinaţie pentru România?

Contractul pentru scrierea romanului Toksymia atîrna ca un topor deasupra capului meu, aşa că, pur şi simplu, am şters-o şi am plecat spre România şi Bulgaria. Era iulie, un iulie dintre cele mai fierbinţi, din istoria Bucureştiului. Aerul se topea, oraşul se transformase într-un deşert de beton. În semn de bun venit, autobuzul m-a dus la marginea oraşului, iar acolo – cîini trişti, nişte barăci, o familie de ţigani într-o căruţă. M-am întors în centru: o vilă valahă, un arc de triumf, un fel de castel comunist sub forma Casei Poporului, un şir de case pariziene, cartiere de blocuri adormite. Nu am înţeles cum anume, în acelaşi loc, puteau exista pieţe nord-coreene şi case pariziene. Dar am simţit că acel haos arhitectonic povesteşte ceva, că dincolo de toate acestea se află istorii personale ale oamenilor. O amintire a splendorii de odinioară şi traumă, frumuseţe şi suferinţă. Am vrut să ascult această poveste şi să o înţeleg.

Apoi, aflată deja la Varşovia, m-am dus să văd o serie de filme româneşti. Era prezentată o dramă oarecum de nişă, Elevator, filmată cu doar cîteva sute de euro. Filmul era despre o pereche de adolescenţi care merg într-o fabrică dezafectată pentru sex şi rămîn blocaţi în lift. Agonia lor durează cîteva zile, este prezentată în mod naturalist, cu toate acestea asupra coşmarului planează un umor sardonic, un ha-ha fatalist... soarta-i soartă, eşti doar o marionetă în mîinile ei. Cum au reuşit ei – m-am gîndit – să facă cu doar cîţiva bani un film care se susţine în totalitate pe un scenariu bun. Am hotărît atunci să scriu teza de doctorat despre filmul românesc şi, cu cît citeam mai multe cărţi despre România, cu atît mai mult voiam să scriu despre această ţară. Am primit o bursă de la Ministerul Culturii, mi-am făcut valiza şi am plecat.

Pe blog aţi scris că v-aţi făcut acolo o viaţă paralelă cu cea din Varşovia...

După ce m-am mutat de cîteva ori, am ajuns să locuiesc într-o casă prin care se perindau mulţi oameni. Proprietarul ei, Cosmin, făcuse un adăpost pentru oamenii aflaţi în trecere, într-un fel de suspensie, care aveau nevoie de un adăpost temporar. Era ca un fel de insulă dintr-o altă lume – mobilier de design, covoare vechi româneşti, lămpi turceşti şi aparatură de developare foto marca poloneză Krokus. Oamenii apăreau şi dispăreau. Unul picta, altul făcea chitare, altul cînta la percuţie. Unii îşi începeau ziua pe la ora 16 şi o terminau dimineaţa. Eu preferam să mă rup de ritmul acela, ca să pot lucra normal. Aveam o cameră la mansardă, sub acoperişul de tablă pe care circulau toate pisicile din vecinătate. Eram străină, dar, la un moment dat, am simţit că la Bucureşti există tot ceea ce aveam la Varşovia şi că doar limba este alta. Aveam parcul meu preferat, cafenelele, piaţa, oameni pe la care puteam trece oricînd, ca să stau de vorbă, cu care puteam călători. Aveam chiar şi o pisică. Astăzi, deşi locuiesc din nou la Varşovia, Bucureştiul face deja parte din viaţa mea. S-a înrădăcinat în mine graţie oamenilor, limbii şi locurilor pe care le cunosc. Am întotdeauna unde şi la cine să mă întorc.

În carte nu există totuşi nimic idilic. Descrieţi un prezent aspru şi un trecut dramatic. Discutaţi cu urmaşii victimelor Securităţii sau cu astăzi deja adulţi, aşa-numiţii decreţei – copiii născuţi în urma interzicerii anticoncepţionlelor şi avortului. A fost greu să ajungeţi la ei?

La un moment dat, cunoşteam deja în Bucureşti atîţia oameni, încît a ajunge la oricine nu constituia o problemă. Unele poveşti au venit singure la mine. Am vrut să închiriez o cameră, vorbeam cu proprietara casei şi, la un moment dat, ea mi-a zis: „Sînteţi jurnalistă, poate scrieţi despre mine? M-am născut în închisoare pentru că mama mea fusese deţinut politic, în anii ’50.“ De-aici povestea Elenei, care a stat zece ani în închisoare pentru că fratele ei era spion. Şi care niciodată nu spusese nimic rău despre nimeni. Altădată, stăteam la o masă cu nişte prieteni, discutam despre anii ’50 în România, despre faptul că cei din închisori erau uneori obligaţi să se ucidă între ei. Atunci prietena mea, Andreea, mi-a zis: „Ştii, străbunicul meu a murit în felul ăsta.“ Fusese o traumă pentru toată familia, o întîmplare petrecută cu peste cincizeci de ani în urmă, în continuare vie în amintirea lor. Andreea mi-a arătat nişte fotografii minunate ale familiei ei, oameni bogaţi, proprietari de pămînt, care pierduseră totul în timpul comunismului.

Care dintre aceste relatări au fost pentru dumneavoastră cel mai greu de ascultat şi de povestit?

Poate că tocmai cele despre care nu am scris. Deseori mă-ntorc cu gîndul la povestirile unei bătrîne al cărei soţ dispăruse în anii ’70, în împrejurări necunoscute, ucis probabil de Securitate. Trecuseră aproape patruzeci de ani, dar ea trăia încă această tragedie, de parcă totul s-ar fi întîmplat cu o zi înainte. N-am putut pune în carte această poveste pentru că eroina mea îmi interzisese categoric s-o fac – la un moment dat, începuse să se teamă, în mod paranoic, că va fi urmărită din această cauză. Ea continuă să creadă că Securitatea o supraveghează şi acum, este pătrunsă de frică. Regimul Ceauşescu a frînt-o.

Nu am scris despre copiii care trăiesc sub pămînt, în canale, fără acte, uitaţi de sistem, împreună cu părinţi care se droghează. Nu am scris despre ambulanţa de noapte, cu care mergea prietenul meu să împartă prezervative şi ace pentru narcomani şi prostituate – era o temă puternică, dar n-am vrut să prezint o imagine patologică a Bucureştiului. Chiar şi-aşa, datorită înclinaţiei mele spre pesimism, cartea aceasta nu e prea senină.

Dureros a fost textul despre avortul clandestin. Discutînd cu femei care trecuseră prin iad, am avut impresia că le scormonesc rănile pe care reuşiseră să le închidă după ani.

M-a marcat profund textul despre Claudiu Crulic. I-am cunoscut familia, am cunoscut această tragedie din interior. Păstrez şi astăzi legătura cu ei.

Claudiu Crulic a fost un român care, în 2008, a murit într-o închisoare din Cracovia, după ce – în semn de protest faţă de injustiţia poloneză – intrase în greva foamei. Credeţi că dimensiunea poloneză a justiţiei ar fi fost mai blîndă dacă Crulic n-ar fi fost român?

Am sentimentul că imperfecţiunea sistemului de justiţie îi afectează pe toţi, indiferent că sînt polonezi sau români. Dar, în acest caz, şochează indiferenţa cu care conducerea închisorii şi consulul român au tratat greva foamei în care intrase Claudiu. În România, afacerea a fost şi mai discutată decît în Polonia. Ea a lovit în însăşi esenţa complexelor românilor, în convingerea lor că românii vor fi întotdeauna neîndreptăţiţi în Europa. Să nu uităm însă că, în lanţul trofic al Europei, nu ne situăm mult mai sus decît românii. Şi într-o închisoare din Irlanda sau din Marea Britanie poate apărea un astfel de Claudiu polonez, de care sistemul uită şi îngăduie ca el să moară.

În străinătate, românii continuă să fie nevoiţi să se confrunte cu stereotipuri. Sînt confundaţi cu romii, ceea ce îi irită şi le creează un sentiment de nedreptate. De altfel, noi, polonezii, ştim ceva despre asta. Eticheta de şmecheri şi hoţi se dezlipeşte încet de pe noi; în schimb, sîntem renumiţi pentru hărnicia de sclavi. Ca şi polonezii, românii suferă de complexul unui popor marginalizat, mutilat de istorie. Dar ei ştiu mai bine decît noi ce înseamnă să te afli la periferia Europei.

„În România am învăţat  să fiu elastică“

Cum sînt românii pe care i-aţi cunoscut?     

Cei pe care i-am cunoscut sînt sensibili, citiţi, ştiu limbi străine mai bine decît mine. Dar mi s-a părut şi că în ei există o indiferenţă, convingerea că puterea s-a compromis într-atît, încît nu trebuie să fie luată în serios şi să se aştepte ceva de la ea. Totuşi, chiar acum, cînd stăm de vorbă – asta m-a surprins şi m-a mişcat –, pe străzile Bucureştiului protestează mii de tineri, care refuză să fie de acord cu inundarea satelor din Carpaţi cu cianură, de către un concern aurifer canadian. Protestează împotriva puterii, care i-a vîndut, şi împotriva media, care ignoră mulţimile de pe străzi. De la Revoluţia din 1989, nu au mai existat în Bucureşti proteste la o asemenea scară, ca cea de-acum. Asta arată că se schimbă totuşi ceva în gîndirea românilor. În 2010, puterea a redus salariile bugetarilor cu pînă la 25%; cu toate acestea, protestele au fost slabe. Abia acum, convingerea neroadă a Guvernului că aurul şi profiturile sînt mai importante decît o elementară onestitate a făcut ca românii să spună: „Destul.“

Stilistic vorbind, cartea despre Bucureşti se apropie de Toksymia. Este un nou drum în creaţia dvs.?

Nu mă consider scriitoare sau reporter. Pur şi simplu, sînt o persoană care scrie. Reportajul mi s-a părut o provocare interesantă şi am vrut să verific dacă aş putea descrie Bucureştiul, în felul meu, şi, totodată, din perspectiva altor oameni. Am simţit că eroii cărţii sînt mai importanţi decît mine. Nu am fost în stare să inventez nimic, trebuia să fiu aproape de ei şi să îi apăr. Am dorit să le dau spaţiu şi să mă retrag într-o parte, pentru ca glasul lor să poată fi auzit cît mai bine. Totuşi, pe istorisirile lor am suprapus sensibilitatea mea, am încercat să mă joc oarecum cu forma, să caut nişte convenţii, cele mai potrivite pentru povestiri. De exemplu, Revoluţia română, pentru mine, s-a asociat cu un cor scandat pe mai multe voci. De aceea, pentru a o descrie, am ales convenţia piesei de teatru. Am simţit instinctiv că ea va extrage acest haos, care şi astăzi persistă în jurul discuţiilor pe tema: a existat sau nu o revoluţie?

Cum v-au schimbat plecarea din Polonia, pentru doi ani, viaţa aceasta trăită în lumi paralele?

Cred că în România am învăţat să fiu elastică, aşa cum nu eram înainte. Pot să lucrez în orice loc, să-mi fac bagajele în trei minute şi să pornesc la drum. Nu mă enervez cînd nu-mi iese ceva, pentru că-mi dau seama că multe lucruri nu le pot schimba. Pot sta cu orele în ploaie într-o staţie, aşteptînd un autobuz care va veni sau nu – şi asta nu mă deranjează. În plus, în Polonia, sînt deja anesteziată, iar, în România, am toate simţurile treze. Îmi place această stare de curiozitate crescută, de decorticare a temelor şi povestirilor. În Polonia, sînt mai retrasă, mă plasez, fără să vreau, în poziţie de observator, multe lucruri, pur şi simplu, nu vreau să le ştiu, ca să nu mă enervez. În străinătate, mă simt de parcă aş merge pe catalige, cu lornetă, totul mi se pare interesant. Acolo, dacă mă poate atinge ceva, este nedreptatea umană, dar nu prostia.  

interviu realizat de Aleksandra BOCKOWSKA 

traducere din limba polonă de Luiza SĂVESCU  

Foto: S. Klimkowski

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Motivul absurd pentru care o vânzătoare a refuzat doi tineri. „Poate credea că îl folosiți la orgii“
Doi tineri, unul de 25, iar celălalt de 21 de ani, susțin că o vânzătoare a refuzat să-i servească și le-a cerut să vină însoțiți de părinți, deși aveau actele și puteau să demonstreze că sunt majori. De fapt, ei nici măcar nu au cerut țigări, alcool sau alte produse destinate exclusiv adulților.
image
Prețul amețitor cu care se vinde un garaj din lemn în Brașov: „E inclusă și mașina în preț?"
Un anunț imobiliar din Brașov pentru vânzarea unui garaj din lemn a stârnit ironii din partea românilor. Garajul de 22 metri pătrați din lemn costă cât o garsonieră.
image
Ianis, sufocat de Hagi: cum un părinte, „orbit“ de subiectivism, a ajuns să facă țăndări imaginea băiatului său
Managerul Farului a mai creat un caz, deranjat că selecționerul nu i-a titularizat băiatul în amicalele cu Irlanda de Nord și Columbia. Episodul lungește lista derapajelor unui părinte care persistă în greșeala de a-și promova agresiv fiul, mărind și mai mult povara numelui pe umerii acestuia.

HIstoria.ro

image
Bătălia codurilor: Cum a fost câștigat al Doilea Război Mondial
Pe 18 ianuarie a.c., Agenția britanică de informații GCHQ (Government Communications Headquarters) a sărbătorit 80 de ani de când Colossus, primul computer din lume, a fost întrebuințat la descifrarea codurilor germane în cel de Al Doilea Război Mondial.
image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.