O credinţă duioasă sau o credinţă vie?

L-am ascultat ani la rînd pe părintele Galeriu predicînd la biserica Silvestru. Avea un ton de pasiune riguroasă. Avea interpretări puternice, un cuvînt foarte viu. Citesc cu bucurie studiile părintelui Ioan I. Ică, unde seriozitatea credinţei se îmbină cu o judecată necomplezentă a fenomenelor religioase. Dar există mulţi oameni ai Bisericii care, în predică, la televizor sau chiar în dialogul obişnuit vorbesc adormitor: au un ton bine uns, duios persuasiv, zaharat edificator. Te cuprinde o dulceagă toropeală: nu mai ai întrebări, probleme de credinţă, tensiune reflexivă, nevoie de efort studios. Dacă li se adresează obiecţii, critici, invitaţii de a se judeca şi de a judeca poziţia Bisericii în societate, vorbirea lor curge la fel de lin, netulburată. Totul se resoarbe într-o idilică evlavie, într-o beatitudine beton. În ortodoxie, armonia între credinţă şi raţiune e asigurată, mintea se află deja în inimă, trăirea e cea care contează, poporul e creştin. Crizele credinţei în lumea de azi, dezorientarea spirituală, incultura religioasă – toate astea vin din afară. „Un rai frumos, al nostru, cu munţi, cu oiţe, cu oameni smeriţi, cu mame blînde, cu mulţi călugări care se roagă, cu un popor blînd, care le zice la toţi «Hristos a înviat!» şi îi rabdă pe toţi, dar pînă la un timp“ – aşa zugrăvea părintele Ioanichie Bălan, în 1997, situaţia României (interviu realizat de Sorin Dumitrescu în România Liberă).

Din cînd în cînd – cu ajutorul presei care le amplifică –, apar altfel de emoţii, explozive. Spaime, proteste virulente, îndemnuri la rezistenţă: împotriva lui 666 pe cărţile de identitate, a Europei secularizate, a străinului religios. Sigur că evlavia nu arată întotdeauna aşa de folcloric. Sigur că ea poate avea forţă, autenticitate, angajare, chiar cînd e dominată de afectivitate. Dar, în poporul credincios, afectivitatea riscă să rămînă cam de una singură pentru a susţine metabolismul credinţei, dat fiind că raţiunea – raţiunea cercetătoare, interogativă – e suspectă. Potrivit unui clişeu bine instalat, raţiunea e pusă în seama „celuilalt“, a Apusului laicizat şi laicizant. Chiar dacă au apărut în România teologi tineri, sensibili la modernitatea religioasă, chiar dacă Biserica Ortodoxă Română şi-a modulat discursul oficial, clişeul se menţine.

Ei bine, nici Apusul nu stă mult mai echilibrat în ce priveşte raportul sentiment – raţiune. Credinţa a devenit, în zilele noastre, individualistă, chiar intimistă. Omul religios înclină să elaboreze pe cont propriu rosturile credinţei. Se concentrează pe propriile stări psihice, pe subiectivitate. Caută în religie consolări, securitate, căldură. Există apoi noile religiozităţi: diluate, difuze, bricolate. Ele pun accentul pe experiment spiritual, pe obţinerea fericirii sau măcar a bunei stări psihice în viaţa de aici, cu refuzul oricărei doctrine şi autorităţi religioase tradiţionale. La extrema difuză şi libertară a religiosului, raţiunea a fost înlocuită de un psihism despletit. La extrema cealaltă, dură, integristă, tot emoţiile ocupă centrul scenei. Desigur, doctrina e foarte importantă, dar şi foarte brut, literal interpretată în mişcările protestante „de deşteptare“, în grupările evanghelice şi teleevanghelice americane, care s-au întins şi în Europa Occidentală, după război. Ele se opun secularizării prin manifestări spectaculoase, predici incendiare, cotă înaltă a emoţiei pe stadioane. La fel, curentul de reînnoire charismatică din catolicism mizează „pe un anume exhibiţionism al credinţei şi al rugăciunii, pe încurajarea manifestărilor emoţionale“ (H. Tincq). Acum cîţiva ani, la Colegiul „Noua Europă“ a conferenţiat un teolog protestant german. Vorbea cu îngrijorare despre miza excesivă pe afectivitate în viaţa religioasă din America Latină. Catolici şi protestanţi în concurenţă – spunea el – se întrec pentru a cîştiga adepţi, într-un mesaj creştin de tip intens emoţional. În sfîrşit, fundamentalismele agresive din orice religie sînt fenomene de exacerbare a afectivităţii încruntate. Odată ce şeful mişcării şi-a putut impresiona adepţii printr-o ideologie de luptă – extrasă cu o brutală inventivitate din textele sacre –, ei devin dominaţi de sentimentul că sînt soldaţi ai eschatonului.

Nu degeaba au insistat cei doi papi anteriori – Ioan Paul al II-lea şi Benedict al XVI-lea – asupra relaţiei strînse între credinţă şi raţiune. E un semn că raportul acesta pierde teren în lumea religioasă de azi. În enciclica din 1998, Fides et ratio, Ioan Paul al II-lea pornea de la faptul că omul e o fiinţă menită esenţialmente atingerii adevărului. Desigur, e nevoie de o raţiune inspirată pentru a participa intim la adevărul christic, ultim. Dar inspiraţia se articulează cu raţiunea omenească, a cărei nobleţe stă în universalitatea ei, în demersurile ei riguroase. În viaţa religioasă, ea este interlocutorul necesar al credinţei. Raţiunea e cea care discerne, dezvoltă, tematizează sensurile credinţei. Ea este cea care fereşte credinţa de a deveni pur sentimentalism. Ea ajută credinţa să nu se lase redusă la convenţii, ideologie, forme sociologice. Ea menţine o credinţă lucidă, care se verifică pe sine, care nu eludează crizele, ci le judecă, le asumă, le valorifică. „O credinţă vie“ – spunea părintele André Scrima – „e o credinţă conştientă, liberă, responsabilă. E o credinţă care se dezvoltă în conştiinţă, care devine conştiinţă.“ Pentru toate acestea, raţiunea e de mare ajutor. Papa adăuga că raţiunea omenească nu funcţionează nicicînd mai amplu decît atunci cînd o face în orizontul sensurilor ultime, cînd din interiorul fiecărei specialităţi respectate în autonomia ei – ştiinţe ori filozofie –, ea tinde către înţelepciune, către o înţelegere spirituală a lumii.

Aşadar, el reamintea în primul rînd ce pondere importantă are cunoaşterea în revelaţia christică. În fond, potrivit evangheliilor, viaţa veşnică înseamnă pur şi simplu cunoaştere, o foarte exigentă cunoaştere: „Să te cunoască pe tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Christos pe care l-ai trimis.“ (Ioan, 17:3) Pentru ce este trimis Iisus? „Eu spre aceasta m-am născut şi am venit în lume, ca să mărturisesc pentru adevăr; oricine este din adevăr ascultă glasul meu.“ (Ioan 18:37)

Dar Papa reamintea totodată că cunoaşterea spirituală nu e doar cea religioasă ori strict teologică. Că, atunci cînd sînt deschise spre întrebările fundamentale ale omului, filozofia, ştiinţele, studiul tradiţiilor necreştine contribuie şi ele la a trezi conştiinţa transcendenţei, contribuie şi ele la o cultură a sensului vertical. Mai mult, el spunea că pot contribui la rafinarea gîndirii creştine. Ioan Paul al II-lea se referea, de pildă, la elanul eliberator, metafizic, din tradiţiile Indiei. „Le revine creştinilor de astăzi, înainte de toate celor din India, misiunea de a extrage din acest patrimoniu bogat elementele compatibile cu credinţa lor, astfel încît să derive din ele o îmbogăţire a gîndirii creştine.“ (Fides et ratio, p. 72)

În România există încă o tendinţă de a considera că cunoaşterea spirituală nu este decît cea religioasă în formele ei moştenite, că a pune în dialog tradiţia contemplativă ortodoxă cu alte perspective nu ar duce decît la contaminarea ei şi la confuzie. O anumită vulgată religioasă continuă şi astăzi să socotească studiile academice lucruri lăudabile, dar fără legătură cu acea cunoaştere spirituală pe care Răsăritul creştin o are asigurată. M-am aflat zilele trecute faţă în faţă cu o atare atitudine. Vorbisem la Librăria Humanitas despre cartea lui Heinrich Zimmer, Regele şi cadavrul. Vorbisem despre hermeneutica luminoasă a autorului, care caută în înţelepciunea Indiei, ca şi în mituri cu substrat metafizic, suport de învăţătură şi de reflexie pentru drumul interior al individului modern. La sfîrşitul expunerii mele, un domn în negru, din public, ne-a ţinut tuturor o lecţie. „Da, frumos ca lucru intelectual“, a spus el. „Dar ce legătură au mitul şi toate astea cu întrebările fundamentale ale existenţei, cu cunoaşterea spirituală?“ „Păi, raportul cu Dumnezeu cuprinde şi un important aspect intelectual“, am bîiguit eu. „Nici vorbă. Cunoaşterea intelectuală nu e cunoaştere spirituală. «Intelect» vine de la intelligere, care înseamnă «a deosebi» şi stă chiar mai jos decît raţiunea: ratio. Religie vine de la religare – «a lega»“, a spus domnul în negru şi, privindu-mă cu o milă exasperată, a plecat.

Ioan Paul al II-lea afirma că a studia cu discernămînt alte tradiţii poate îmbogăţi gîndirea creştină. Domnul în negru l-ar fi dat de ruşine. Dar, în fond, Papa era doar un occidental…

Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase. Cele mai recente cărţi publicate sînt Nicolas de Cues ou l’autre modernité (L’Harmattan, 2010) şi Stilul religiei în modernitatea tîrzie, Polirom, 2011.