O credinţă duioasă sau o credinţă vie?

Publicat în Dilema Veche nr. 508 din 7-13 noiembrie 2013
O credinţă duioasă sau o credinţă vie? png

L-am ascultat ani la rînd pe părintele Galeriu predicînd la biserica Silvestru. Avea un ton de pasiune riguroasă. Avea interpretări puternice, un cuvînt foarte viu. Citesc cu bucurie studiile părintelui Ioan I. Ică, unde seriozitatea credinţei se îmbină cu o judecată necomplezentă a fenomenelor religioase. Dar există mulţi oameni ai Bisericii care, în predică, la televizor sau chiar în dialogul obişnuit vorbesc adormitor: au un ton bine uns, duios persuasiv, zaharat edificator. Te cuprinde o dulceagă toropeală: nu mai ai întrebări, probleme de credinţă, tensiune reflexivă, nevoie de efort studios. Dacă li se adresează obiecţii, critici, invitaţii de a se judeca şi de a judeca poziţia Bisericii în societate, vorbirea lor curge la fel de lin, netulburată. Totul se resoarbe într-o idilică evlavie, într-o beatitudine beton. În ortodoxie, armonia între credinţă şi raţiune e asigurată, mintea se află deja în inimă, trăirea e cea care contează, poporul e creştin. Crizele credinţei în lumea de azi, dezorientarea spirituală, incultura religioasă – toate astea vin din afară. „Un rai frumos, al nostru, cu munţi, cu oiţe, cu oameni smeriţi, cu mame blînde, cu mulţi călugări care se roagă, cu un popor blînd, care le zice la toţi «Hristos a înviat!» şi îi rabdă pe toţi, dar pînă la un timp“ – aşa zugrăvea părintele Ioanichie Bălan, în 1997, situaţia României (interviu realizat de Sorin Dumitrescu în România Liberă).

Din cînd în cînd – cu ajutorul presei care le amplifică –, apar altfel de emoţii, explozive. Spaime, proteste virulente, îndemnuri la rezistenţă: împotriva lui 666 pe cărţile de identitate, a Europei secularizate, a străinului religios. Sigur că evlavia nu arată întotdeauna aşa de folcloric. Sigur că ea poate avea forţă, autenticitate, angajare, chiar cînd e dominată de afectivitate. Dar, în poporul credincios, afectivitatea riscă să rămînă cam de una singură pentru a susţine metabolismul credinţei, dat fiind că raţiunea – raţiunea cercetătoare, interogativă – e suspectă. Potrivit unui clişeu bine instalat, raţiunea e pusă în seama „celuilalt“, a Apusului laicizat şi laicizant. Chiar dacă au apărut în România teologi tineri, sensibili la modernitatea religioasă, chiar dacă Biserica Ortodoxă Română şi-a modulat discursul oficial, clişeul se menţine.

Ei bine, nici Apusul nu stă mult mai echilibrat în ce priveşte raportul sentiment – raţiune. Credinţa a devenit, în zilele noastre, individualistă, chiar intimistă. Omul religios înclină să elaboreze pe cont propriu rosturile credinţei. Se concentrează pe propriile stări psihice, pe subiectivitate. Caută în religie consolări, securitate, căldură. Există apoi noile religiozităţi: diluate, difuze, bricolate. Ele pun accentul pe experiment spiritual, pe obţinerea fericirii sau măcar a bunei stări psihice în viaţa de aici, cu refuzul oricărei doctrine şi autorităţi religioase tradiţionale. La extrema difuză şi libertară a religiosului, raţiunea a fost înlocuită de un psihism despletit. La extrema cealaltă, dură, integristă, tot emoţiile ocupă centrul scenei. Desigur, doctrina e foarte importantă, dar şi foarte brut, literal interpretată în mişcările protestante „de deşteptare“, în grupările evanghelice şi teleevanghelice americane, care s-au întins şi în Europa Occidentală, după război. Ele se opun secularizării prin manifestări spectaculoase, predici incendiare, cotă înaltă a emoţiei pe stadioane. La fel, curentul de reînnoire charismatică din catolicism mizează „pe un anume exhibiţionism al credinţei şi al rugăciunii, pe încurajarea manifestărilor emoţionale“ (H. Tincq). Acum cîţiva ani, la Colegiul „Noua Europă“ a conferenţiat un teolog protestant german. Vorbea cu îngrijorare despre miza excesivă pe afectivitate în viaţa religioasă din America Latină. Catolici şi protestanţi în concurenţă – spunea el – se întrec pentru a cîştiga adepţi, într-un mesaj creştin de tip intens emoţional. În sfîrşit, fundamentalismele agresive din orice religie sînt fenomene de exacerbare a afectivităţii încruntate. Odată ce şeful mişcării şi-a putut impresiona adepţii printr-o ideologie de luptă – extrasă cu o brutală inventivitate din textele sacre –, ei devin dominaţi de sentimentul că sînt soldaţi ai eschatonului.

Nu degeaba au insistat cei doi papi anteriori – Ioan Paul al II-lea şi Benedict al XVI-lea – asupra relaţiei strînse între credinţă şi raţiune. E un semn că raportul acesta pierde teren în lumea religioasă de azi. În enciclica din 1998, Fides et ratio, Ioan Paul al II-lea pornea de la faptul că omul e o fiinţă menită esenţialmente atingerii adevărului. Desigur, e nevoie de o raţiune inspirată pentru a participa intim la adevărul christic, ultim. Dar inspiraţia se articulează cu raţiunea omenească, a cărei nobleţe stă în universalitatea ei, în demersurile ei riguroase. În viaţa religioasă, ea este interlocutorul necesar al credinţei. Raţiunea e cea care discerne, dezvoltă, tematizează sensurile credinţei. Ea este cea care fereşte credinţa de a deveni pur sentimentalism. Ea ajută credinţa să nu se lase redusă la convenţii, ideologie, forme sociologice. Ea menţine o credinţă lucidă, care se verifică pe sine, care nu eludează crizele, ci le judecă, le asumă, le valorifică. „O credinţă vie“ – spunea părintele André Scrima – „e o credinţă conştientă, liberă, responsabilă. E o credinţă care se dezvoltă în conştiinţă, care devine conştiinţă.“ Pentru toate acestea, raţiunea e de mare ajutor. Papa adăuga că raţiunea omenească nu funcţionează nicicînd mai amplu decît atunci cînd o face în orizontul sensurilor ultime, cînd din interiorul fiecărei specialităţi respectate în autonomia ei – ştiinţe ori filozofie –, ea tinde către înţelepciune, către o înţelegere spirituală a lumii.

Aşadar, el reamintea în primul rînd ce pondere importantă are cunoaşterea în revelaţia christică. În fond, potrivit evangheliilor, viaţa veşnică înseamnă pur şi simplu cunoaştere, o foarte exigentă cunoaştere: „Să te cunoască pe tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Christos pe care l-ai trimis.“ (Ioan, 17:3) Pentru ce este trimis Iisus? „Eu spre aceasta m-am născut şi am venit în lume, ca să mărturisesc pentru adevăr; oricine este din adevăr ascultă glasul meu.“ (Ioan 18:37)

Dar Papa reamintea totodată că cunoaşterea spirituală nu e doar cea religioasă ori strict teologică. Că, atunci cînd sînt deschise spre întrebările fundamentale ale omului, filozofia, ştiinţele, studiul tradiţiilor necreştine contribuie şi ele la a trezi conştiinţa transcendenţei, contribuie şi ele la o cultură a sensului vertical. Mai mult, el spunea că pot contribui la rafinarea gîndirii creştine. Ioan Paul al II-lea se referea, de pildă, la elanul eliberator, metafizic, din tradiţiile Indiei. „Le revine creştinilor de astăzi, înainte de toate celor din India, misiunea de a extrage din acest patrimoniu bogat elementele compatibile cu credinţa lor, astfel încît să derive din ele o îmbogăţire a gîndirii creştine.“ (Fides et ratio, p. 72)

În România există încă o tendinţă de a considera că cunoaşterea spirituală nu este decît cea religioasă în formele ei moştenite, că a pune în dialog tradiţia contemplativă ortodoxă cu alte perspective nu ar duce decît la contaminarea ei şi la confuzie. O anumită vulgată religioasă continuă şi astăzi să socotească studiile academice lucruri lăudabile, dar fără legătură cu acea cunoaştere spirituală pe care Răsăritul creştin o are asigurată. M-am aflat zilele trecute faţă în faţă cu o atare atitudine. Vorbisem la Librăria Humanitas despre cartea lui Heinrich Zimmer, Regele şi cadavrul. Vorbisem despre hermeneutica luminoasă a autorului, care caută în înţelepciunea Indiei, ca şi în mituri cu substrat metafizic, suport de învăţătură şi de reflexie pentru drumul interior al individului modern. La sfîrşitul expunerii mele, un domn în negru, din public, ne-a ţinut tuturor o lecţie. „Da, frumos ca lucru intelectual“, a spus el. „Dar ce legătură au mitul şi toate astea cu întrebările fundamentale ale existenţei, cu cunoaşterea spirituală?“ „Păi, raportul cu Dumnezeu cuprinde şi un important aspect intelectual“, am bîiguit eu. „Nici vorbă. Cunoaşterea intelectuală nu e cunoaştere spirituală. «Intelect» vine de la intelligere, care înseamnă «a deosebi» şi stă chiar mai jos decît raţiunea: ratio. Religie vine de la religare – «a lega»“, a spus domnul în negru şi, privindu-mă cu o milă exasperată, a plecat.

Ioan Paul al II-lea afirma că a studia cu discernămînt alte tradiţii poate îmbogăţi gîndirea creştină. Domnul în negru l-ar fi dat de ruşine. Dar, în fond, Papa era doar un occidental…

Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase. Cele mai recente cărţi publicate sînt Nicolas de Cues ou l’autre modernité (L’Harmattan, 2010) şi Stilul religiei în modernitatea tîrzie, Polirom, 2011.

Mîntuirea biogeografică jpeg
Dulciuri, seriale, rugăciuni
În același timp, „discursul consolator” are, pentru omul zilelor noastre, o problemă de plauzibilitate.
p 10 jpg
Vechea artă a consolării
În timpurile moderne, la finalul secolului al XVIII-lea, treptata secularizare a dus la dispariția literaturii consolatorii, dar nevoia de consolare nu a pierit.
index jpeg 2 webp
Cea mai frumoasă consolare din lume
Și atunci, ce îi rămîne jurnalistului ca alinare? Ce îl ține pe el în mișcare? În existența sa profesională?
Saint Ambrose MET DT3022 jpg
Pretenția alinării universale
Există, desigur, unii creștini care, în fața pierderilor suferite, „dansează“ datorită bucuriei învierii.
index jpeg webp
Cînd consolarea are șanse să devină reală
Pentru a ne redobîndi viața, El nu s-a sfiit să urce pe cruce și să-l trimită la noi pe Mîngîietorul, Duhul (Spiritul) Adevărului.
Consolation of Ariadne MET ap18 42 jpg
Cu c de la căldură și nu doar pentru elefanți și delfini
S-ar putea spune că acceptarea suferinței și înțelegerea faptului că orice trăiește moare aduc consolare în cele mai multe situații.
p 13 jpg
Rețelele consolării. Scurtă incursiune în modul de existență în-durere
Acțiunea de a consola nu înseamnă doar a oferi sprijin emoțional, ci și a conlucra în a crea sau re-crea noi legături.
640px Sorrento buidings jpg
Il Grande Premio di Consolamento…
„Gogu a plecat în lume și a luat cu el și salariile voastre pe cinci luni. Doar știți prin ce a trecut, trebuia să se consoleze și el cu ceva”.
Immanuel Kant  Aquatint silhouette  Wellcome V0003180 jpg
Cît de mult ne pot consola filosofii?
Lecția pe care o putem extrage din schimbul de scrisori între Kant și Maria von Herbert este că filosofii ne pot consola în măsura în care nu vor forța aplicarea în practică a adevărurilor existențiale pe care le descoperă.
5832910afis jpg
În plină stradă
Arta publică din România este prea puțin susținută, reglementată sau mediată, fapt ce relevă porozitatea comprehensiunii și receptării conceptului, zdruncinînd atît semnificația, cît și scopurile artei înseși.
Scriitorii, rudele mele maghiare jpeg
Arta ca exagerare
„În artă, cînd nu știm ce vedem, reacționăm prin exagerare”.
p 10 Guerrilla Girls WC jpg
Eco-activismul și arta
Astfel, activiștii speră că dacă ne pasă de artă suficient de mult încît să vrem să protejăm arta, vom găsi modalități pentru a ne salva planeta.
p 11 WC jpg
Palimpseste temporare
La urma urmei, armele artiștilor și ale activiștilor sînt aceleași, iar salvarea se află în mîinile și în conștiința noastră.
Racism is not patriotism sign in Edison, NJ jpg
Rasismul ca reacție a publicului cinefil
Cert este că, în ultimii ani, mainstream-ul hollywoodian traversează o încercare de emancipare, prin care vrea să se dezică de vechile obiceiuri.
index jpeg 2 webp
Curaj
Cum facem asta? Semnăm petiţiile împotriva persecuţiilor, participăm la proteste. Ne exprimăm. Orice fărîmă contează.
p 13 Ashraf Fayadh YouTube jpg
Cuvintele, mai puternice decît dictatorii
Fiindcă adevărul cuvintelor noastre vorbește despre libertate, pe cînd adevărul cuvintelor dictatorilor vorbește despre frică.
p 14 J K  Rowling jpg
Voldemort pe Twitter?
J.K. Rowling nu este „too big to fail”, dar este „too big to cancel”.
E cool să postești jpeg
Lucrurile bune, trecute cu vederea
Potrivit lui Leibniz, răul există în lume, însă doar relativizîndu-l îl putem transforma într-un instrument prin care putem conștientiza și construi binele, care este, de altfel, singura cale pentru progres.
index jpeg webp
Cum și de ce să găsești partea plină a știrii
ar dacă mai devreme vorbeam despre libertatea jurnaliștilor sau a editorilor de a alege ce știri dau mai departe, nu trebuie să uităm că și publicul are libertatea să aleagă. Important e să aibă de unde alege.
Cloud system moving into Chatham Sound png
Depinde doar de noi
Altă veste bună din 2022 vine tot din emisfera sudică. În unele zone din Marea Barieră de Corali din Oceanul Pacific, cercetătorii au observat o însănătoșire și o extindere a recifurilor de aici.
p 11 WC jpg
Liberul-arbitru și paradoxul „poluării bune”
Dar chiar și dacă nu vrem să facem nimic, partea plină a paharului este că noi avem șanse bune să murim de moarte bună, în aproape aceleași condiții climatice în care am trăit.
p 12 Tarkovski, Nostalgia jpg
Pandemie cu final ca-n filme
Am strîns puncte din tot felul de grozăvii ale pandemiei, așteptînd vaccinul, așteptînd remediul, așteptînd vestea eliberatoare. Și, în cele din urmă, am cîștigat, tancul american a apărut.
p 13 M  Chivu jpg
Copilul călare pe porc sau falsul conflict dintre tradiție și modernitate
Generația mea poate a făcut mai multe sau mai puține. Am făcut ce am putut. Însă viitorul este deja aici. Iar cei care pot prelua ștafeta sînt și ei aici.
06F2AB41 2CE7 4E53 9857 4D9205D89939 1 201 a jpeg
2022, cu bune
Gura mea de aer: cu acel zîmbet curat, te privește fix în ochi și, pe un ton apăsat, îți spune: „Tati, te iubesc!”.

Adevarul.ro

image
Fost membru CNA, atac la adresa unui concurent de la Românii au talent. Ce răspunde mama băiețelului luat în vizor
Mama lui Rareș Prisacariu, băiețelul care a primit Golden Buzz-ul la emisiunea Românii au talent a răspuns la reacția dură pe care Radu Herjeu, fost membru CNA, a avut-o după emisiune.
image
Clujul depășește la PIB orașe similare din Estul Europei. „Percepția e una, realitatea e alta”
Zona Metropolitană Cluj a depășit, în ceea ce privește Produsul Intern Brut, zone metropolitane din jurul altor orașe similare din țări estice. Economistul Radu Nechita explică de ce clujenilor nu li se pare că ar trăi mai bine.
image
Marius Manole, în șoc hipotermic pe scenă!
„Ce avem noi aici?”, o piesă de teatru scrisă și regizată de Lia Bugnar, jucată de Carmen Tănase, Maria Obretin și Marius Manole, a fost un succes deplin la Birmingham, unde spectatorii nici măcar n-au observat că Marius Manole a intrat șoc hipotermic.

HIstoria.ro

image
Caragiale: un client râvnit, dar un cârciumar prost VIDEO
Caragiale: un client râvnit, un cârciumar prost
image
Anul 1942, un moment greu pentru Aeronautica Regală Română
Anul 1942 a însemnat pentru Aeronautica Regală Română, ca de altfel pentru toate forțele Armatei române aflate în zona de operațiuni, un moment deosebit de dificil.
image
Moștenirea fabuloasă a lui Heinrich Schliemann, descoperitorul Troiei
Când, în 1891, i s-a citit testamentul, s-a dovedit că Heinrich Schliemann lăsase în urmă o moștenire (apropo de lichidități, judecând după valoarea de azi) de aproximativ 100 de milioane de euro.