"Un act subiectiv responsabil" - interviu cu Mihai VASILE

Publicat în Dilema Veche nr. 505 din 17-23 octombrie 2013
"Un act subiectiv responsabil"   interviu cu Mihai VASILE jpeg

Cum aţi început să faceţi fotografie?

Printr-o întîmplare – unui prieten de-al meu, care lucra la un institut de cercetări prin ’83-’84, i-a ieşit şefa la pensie şi el a prelut postul, aşa că avea nevoie de un fotograf pentru fotografie tehnică. După ’89, cînd s-a desfiinţat institutul, a trebuit să mă gîndesc ce fac în continuare. Dintre toate variantele, fotojurnalismul m-a atras cel mai tare. Am avut nişte fotografii foarte tari la mineriade, iar apoi m-am angajat ca fotograf. Am avut un noroc foarte mare cu Liviu Mânecan, care mi-a fost şef atunci la ziarul Curierul Naţional şi care m-a învăţat să iubesc şi să citesc fotografia. Apoi am ajuns la Jurnalul Naţional, iar el m-a recomandat pe mine ca şef al departamentului foto, mult prea devreme, înainte ca eu să ştiu fotografie bine. Eu voiam să mai fiu fotoreporter, să fac muncă de teren, dar a trebuit să devin editor foto. Şi atunci mi-am propus să fiu şeful pe care mi-aş fi dorit eu să-l am.  

Am avut noroc şi cu doi şefi de ziare, care au avut încredere în mine şi cărora le-a plăcut abordarea mea asupra fotografiei şi mi-au dat mînă liberă. E vorba de Marius Tucă, la Jurnalul Naţional, şi Cornel Nistorescu, la Evenimentul zilei. Dar asta a durat doar cîţiva ani la fiecare ziar, întrucît ce s-a întîmplat sub ei, de la un punct încolo, a fost în neregulă şi de neignorat.

Aţi avut şi „cerinţe“ ciudate de fotografii din partea celor din departamentele cu care lucraţi?

Da, făcuserăm la un moment dat toţi o listă cu cereri absurde: „Vreau şi io o fotografie care să nu spună nimic“ sau „o fotografie cu un tip care iese dezamăgit dintr-o farmacie“ sau „o fotografie color cu Iisus“. (rîde)

Ce înseamnă, de fapt, a fi editor foto la un ziar sau o revistă?

Vorbind de un cotidian, editorul foto ar trebui să participe, alături de la şefii celorlalte departamente, la şedinţele de redacţie – care, într-o zi, ar trebui să fie vreo patru, cel puţin: prima, în care se stabilesc direcţiile mari, propunerile pentru ziua respectivă; la a doua se vede ce s-a făcut sau ce se poate face din ce şi-au propus de dimineaţă; la a treia se face ziarul, iar la a patra se discută, în principiu, ziarul de a doua zi.

În general, un ziar are un număr de fotografi care acoperă numai subiectele proprii ziarului, (foto)reportaje, anchete etc. În rest, ziarul lucrează cu agenţii. Iar pentru asta îţi trebuie un editor pe măsură, care să ştie ce să aleagă de la agenţii, cum ar trebui tratat din punct de vedere vizual un subiect... La noi, există şeful departamentului foto, care este în relaţie directă cu fotografii, cu echipamentul tehnic, cu arhiva, şi editorul foto, care gîndeşte ziarul, alături de art director, care se ocupă de layout, de îmbinarea dintre text şi imagine.  

Care ar trebui să fie relaţia între text şi fotografie?

Nu e o relaţie standard, ea ţine de educaţie, de feeling, de creaţie şi de curaj, precum şi de subiectivitate. Dacă e un articol despre o investigaţie, acolo e mai strict, iar fotografia trebuie să respecte textul cît se poate de exact. Ca să ştie cum să ilustreze, teoretic, editorul foto ar trebui să citească textul, dar de obicei nu se întîmplă asta. Editorul foto nu trebuie să inventeze, ci să fie creativ în alegerea sa şi să ştie să caute pe sursele de imagine, cum sînt agenţiile, băncile de imagini sau arhiva proprie a ziarului.  

Cît de multă editare şi postprocesare sînt permise la fotografia de presă?

Vorbind de fotojurnalism, nu de celelalte tipuri de fotografie, acurateţea informaţională e obligatorie şi este absolut interzis să denaturezi mesajul, să adaugi sau să scoţi elemente. Prin urmare, există doar cîteva acţiuni în Photoshop care sînt permise – practic, cele pe care le poţi face şi într-un laborator analog. Un alt lucru care se practică – şi e greşit – este flip-ul (n. red. – întoarcerea fotografiei). O astfel de intervenţie schimbă informaţia din imagine, denaturează realitatea.

Există o concurenţă reală între foto şi video?

A existat dintotdeauna, dar ele reprezintă limbaje diferite. Cînd vezi un film, treci prin toată povestea, filmul e un conglomerat de arte. Dar fotografia poate să îngheţe din tot filmul respectiv ceva ce ţi-ar fi scăpat, pentru că tu erai atît de prins de ansamblu, încît ai pierdut detaliul.  

Dacă cineva vrea să devină fotojurnalist, există vreo şcoală unde poate învăţa asta?

În străinătate, da. În SUA au nişte şcoli de fotojurnalism. La noi sînt nişte încercări particulare lamentabile, unde absolvenţii consideră că au învăţat tot ce trebuie – ceea ce nu e deloc adevărat. Nu avem o şcoală de fotografie, nu există criterii sau autorităţi în domeniu, ceea ce înseamnă că toată lumea se pricepe. În plus, marea problemă în România e asta – fotografia nu e o marfă. Afară ea e un lucru important, un produs jurnalistic bine valorificat. La noi, de cele mai multe ori, e spaţiul excedentar care să umple ziarul sau se practică o ilustraţie naivă – nu vorbesc de ce fac fotografii, ci de ce fac editorii cu fotografiile primite de la fotografi.  

Cum ştie însă un fotojurnalist ce să aleagă din ce e în jur, cînd face o fotografie?

Majoritatea fotografilor români sînt autodidacţi, iar din bun-simţ şi vocaţie, plus experienţă – fără şcoală –, pot egala sau întrece fotografi străini care au fost şcoliţi.  

Cînd se simte amprenta fotografului?

Acolo unde el se prezintă şi îşi formează stilul, care dă maturitatea oricărui fotograf. Stilul e o treaptă superioară a expresiei. Dacă mai reuşeşti să-l mai şi schimbi uneori e şi mai bine.

Cît de mult contează echipamentul pentru a face o fotografie bună?

Echipamentul nu mai contează cînd evenimentul în sine e unul unic – atunci, imaginea poate fi şi mişcată... În rest, mai ales în sport, de exemplu, contează mult.  

Se poate trăi din fotojurnalism?

În nici un caz, deşi, ca meserie, este una nobilă.

Cum poate un nespecialist să facă diferenţa între o fotografie bună şi una proastă?

Îţi educi ochiul, iar asta înseamnă să vezi multă fotografie. Trebuie să înveţi să citeşti o imagine. E la fel ca în pictură sau în literatură – trebuie să vezi, respectiv să citeşti cît mai mult.  

Fotografie alb-negru sau color? Unii consideră că cea alb-negru e mai artistică...

Ţine de gust. Eu consider că fotografia în sine nu e artă. Dacă o iei în sensul clasic, vechi, artizanal, e un meşteşug, dar nu o artă. Cinematografia – da, e o artă de sinteză. Fotografia însă nu e o artă – repet, după părerea mea –, iar eu spun asta iubind-o şi ştiind ce e şi cît poate ea. Aparatul de fotografiat e un instrument tehnic. Cel care se foloseşte de cameră poate fi un artist, dar fotografia în sine ue n domeniu tehnic, utilitar. Artistul recreează o lume, arta face mai mult sau mai puţin abstracţie de realitatea din jur. În schimb, fotograful documentar trebuie să redea cît mai exact realitatea. Cu cît te duci către artă, cu atît te depărtezi de documentare. Fotojurnalistul nu trebuie să compună sau să interpreteze, ci să redea. Acesta nu e un act creativ, ci unul subiectiv responsabil.  

Există o aşa-zisă pretenţie la obiectivitate, care este o himeră. O foarte bună fotografă de la National Geographic spunea că noi avem pretenţia că sîntem obiectivi, dar în ce priveşte imaginea, niciodată nu ştii ce a fost un pic mai sus sau mai jos. Modul în care fotograful alege să încadreze o fotografie este subiectiv. Astfel că el trebuie să înţeleagă că subiectivismul lui îl responsabilizează, că trebuie să aibă conştiinţă de sine şi să-şi asume alegerea făcută. Subiectivismul asumat e esenţial în fotojurnalism. De exemplu, dacă trimiţi la acelaşi subiect zece fotografi buni, vei avea zece fotografii bune pe acelaşi subiect. Acolo se vede subiectivitatea, care însă ţine de stil, nu de mesaj.  

Cum arată viitorul fotojurnalismului?

E o specie cam pe cale de dispariţie, pretutindeni, pentru că odată cu tabloidizarea întregii prese, pagina I, de mulţi ani încoace, nu mai e ţinută de războaie sau catastrofe, ci de covorul roşu. În schimb, a luat amploare fotografia documentară, care o include şi pe cea jurnalistică.

În ce măsură e legat fotojurnalismul de suportul pe care apare fotografia, print sau online?

În primul rînd, Internetul oferă mult mai mult spaţiu, în condiţiile în care ziarul te obligă la alegerea a una-două imagini. Există mai multe tipuri de editare. Dacă, de exemplu, avem 300 de imagini, într-un fel voi alege din ele pentru calendar, în alt fel voi face editarea pentru un cotidian, pentru un săptămînal sau un lunar, diferit pentru un slideshow sau pentru un album ori pentru o expoziţie.  

Într-un fel, online-ul omoară fotografia, s-au redus drastic redacţiile... În plus, prin punerea imaginilor de către fotografi pe blogurile lor, la liber, se „strică“ piaţa şi mai mult, fiind obişnuiţi oamenii să le primească gratis...

Sînt atît de mulţi fotografi buni în lume, încît va exista o presiune a valorii, a calităţii. Ei acum nu mai au canale de vînzare. De exemplu, dacă te uitai la site-urile lor acum cîţiva ani, dădeau fotografii cît pachetul de ţigări. Acum le dau mari, fullscreen, chiar dacă la rezoluţie mică. Nemaiexistînd o piaţă pentru fotografi, probabil că vor regîndi şi îşi vor crea ei una, în noile condiţii.

Mihai Vasile este fotograf freelance. De-a lungul timpului, a fost editor foto la Jurnalul Naţional şi Evenimentul zilei, dar şi editor-şef al Mediafax Foto.  

a consemnat Patricia MIHAIL

© Foto: Andrei Pungovschi

Mîntuirea biogeografică jpeg
Dulciuri, seriale, rugăciuni
În același timp, „discursul consolator” are, pentru omul zilelor noastre, o problemă de plauzibilitate.
p 10 jpg
Vechea artă a consolării
În timpurile moderne, la finalul secolului al XVIII-lea, treptata secularizare a dus la dispariția literaturii consolatorii, dar nevoia de consolare nu a pierit.
index jpeg 2 webp
Cea mai frumoasă consolare din lume
Și atunci, ce îi rămîne jurnalistului ca alinare? Ce îl ține pe el în mișcare? În existența sa profesională?
Saint Ambrose MET DT3022 jpg
Pretenția alinării universale
Există, desigur, unii creștini care, în fața pierderilor suferite, „dansează“ datorită bucuriei învierii.
index jpeg webp
Cînd consolarea are șanse să devină reală
Pentru a ne redobîndi viața, El nu s-a sfiit să urce pe cruce și să-l trimită la noi pe Mîngîietorul, Duhul (Spiritul) Adevărului.
Consolation of Ariadne MET ap18 42 jpg
Cu c de la căldură și nu doar pentru elefanți și delfini
S-ar putea spune că acceptarea suferinței și înțelegerea faptului că orice trăiește moare aduc consolare în cele mai multe situații.
p 13 jpg
Rețelele consolării. Scurtă incursiune în modul de existență în-durere
Acțiunea de a consola nu înseamnă doar a oferi sprijin emoțional, ci și a conlucra în a crea sau re-crea noi legături.
640px Sorrento buidings jpg
Il Grande Premio di Consolamento…
„Gogu a plecat în lume și a luat cu el și salariile voastre pe cinci luni. Doar știți prin ce a trecut, trebuia să se consoleze și el cu ceva”.
Immanuel Kant  Aquatint silhouette  Wellcome V0003180 jpg
Cît de mult ne pot consola filosofii?
Lecția pe care o putem extrage din schimbul de scrisori între Kant și Maria von Herbert este că filosofii ne pot consola în măsura în care nu vor forța aplicarea în practică a adevărurilor existențiale pe care le descoperă.
5832910afis jpg
În plină stradă
Arta publică din România este prea puțin susținută, reglementată sau mediată, fapt ce relevă porozitatea comprehensiunii și receptării conceptului, zdruncinînd atît semnificația, cît și scopurile artei înseși.
Scriitorii, rudele mele maghiare jpeg
Arta ca exagerare
„În artă, cînd nu știm ce vedem, reacționăm prin exagerare”.
p 10 Guerrilla Girls WC jpg
Eco-activismul și arta
Astfel, activiștii speră că dacă ne pasă de artă suficient de mult încît să vrem să protejăm arta, vom găsi modalități pentru a ne salva planeta.
p 11 WC jpg
Palimpseste temporare
La urma urmei, armele artiștilor și ale activiștilor sînt aceleași, iar salvarea se află în mîinile și în conștiința noastră.
Racism is not patriotism sign in Edison, NJ jpg
Rasismul ca reacție a publicului cinefil
Cert este că, în ultimii ani, mainstream-ul hollywoodian traversează o încercare de emancipare, prin care vrea să se dezică de vechile obiceiuri.
index jpeg 2 webp
Curaj
Cum facem asta? Semnăm petiţiile împotriva persecuţiilor, participăm la proteste. Ne exprimăm. Orice fărîmă contează.
p 13 Ashraf Fayadh YouTube jpg
Cuvintele, mai puternice decît dictatorii
Fiindcă adevărul cuvintelor noastre vorbește despre libertate, pe cînd adevărul cuvintelor dictatorilor vorbește despre frică.
p 14 J K  Rowling jpg
Voldemort pe Twitter?
J.K. Rowling nu este „too big to fail”, dar este „too big to cancel”.
E cool să postești jpeg
Lucrurile bune, trecute cu vederea
Potrivit lui Leibniz, răul există în lume, însă doar relativizîndu-l îl putem transforma într-un instrument prin care putem conștientiza și construi binele, care este, de altfel, singura cale pentru progres.
index jpeg webp
Cum și de ce să găsești partea plină a știrii
ar dacă mai devreme vorbeam despre libertatea jurnaliștilor sau a editorilor de a alege ce știri dau mai departe, nu trebuie să uităm că și publicul are libertatea să aleagă. Important e să aibă de unde alege.
Cloud system moving into Chatham Sound png
Depinde doar de noi
Altă veste bună din 2022 vine tot din emisfera sudică. În unele zone din Marea Barieră de Corali din Oceanul Pacific, cercetătorii au observat o însănătoșire și o extindere a recifurilor de aici.
p 11 WC jpg
Liberul-arbitru și paradoxul „poluării bune”
Dar chiar și dacă nu vrem să facem nimic, partea plină a paharului este că noi avem șanse bune să murim de moarte bună, în aproape aceleași condiții climatice în care am trăit.
p 12 Tarkovski, Nostalgia jpg
Pandemie cu final ca-n filme
Am strîns puncte din tot felul de grozăvii ale pandemiei, așteptînd vaccinul, așteptînd remediul, așteptînd vestea eliberatoare. Și, în cele din urmă, am cîștigat, tancul american a apărut.
p 13 M  Chivu jpg
Copilul călare pe porc sau falsul conflict dintre tradiție și modernitate
Generația mea poate a făcut mai multe sau mai puține. Am făcut ce am putut. Însă viitorul este deja aici. Iar cei care pot prelua ștafeta sînt și ei aici.
06F2AB41 2CE7 4E53 9857 4D9205D89939 1 201 a jpeg
2022, cu bune
Gura mea de aer: cu acel zîmbet curat, te privește fix în ochi și, pe un ton apăsat, îți spune: „Tati, te iubesc!”.

Adevarul.ro

image
Cum a slăbit Damian Drăghici aproape 70 de kilograme. „Am avut zile când puteam să trăiesc doar din zahăr” VIDEO
Artistul, care a dezvăluit cum s-a transformat din punct de vedere fizic și mental, povestit că cea mai mare luptă pe care a dus-o a fost cea cu zahărul, și nu cea cu kilogramele.
image
Mută un singur băț de chibrit pentru a rezolva acest test de inteligență. Ai 20 de secunde la dispoziție
Acest exercițiu matematic devine corect printr-o singură mutare. Doar cei cu o inteligență peste medie îl pot face în mai puțin de 20 de secunde.
image
Condimentul ieftin care luptă împotriva cancerului. Poate fi folosit în mâncăruri, deserturi și băuturi
Acest condiment nu doar că este la îndemâna oricui și aromatizează perfect preparatele gătite, dar are și numeroase beneficii pentru sănătate.

HIstoria.ro

image
Moștenirea fabuloasă a lui Heinrich Schliemann, descoperitorul Troiei
Când, în 1891, i s-a citit testamentul, s-a dovedit că Heinrich Schliemann lăsase în urmă o moștenire (apropo de lichidități, judecând după valoarea de azi) de aproximativ 100 de milioane de euro.
image
„Orașul de aur”, de sub nisipurile Egiptului
Pe lista descoperirilor recente și considerate fascinante se înscrie și dezvăluirea unui oraș de aur, din Luxor, Egipt.
image
Ce mai mare soprană a nostră, Hariclea Darclée, cea care a salvat opera La Tosca / VIDEO
E duminică, 14 ianuarie 1900, iar pe scena Teatrului Constanzi din Roma are loc o premieră memorabilă:„Tosca”, opera în trei acte a lui Giacomo Puccini. E prima reprezentaţie a poveştii dramatice care va cuceri lumea, iar soprana româncă Hariclea Darclée o interpretează pe Floria Tosca.